Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Divanul scriitoarei
volum coordonat
de Mihaela Ursa
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2010,
204 p.

Foarte mobilă şi cuceritor dezinhibată, cu o înţelegere largă faţă în faţă cu textul, Mihaela Ursa a reţinut atenţia prin solida armătură a demonstraţiilor sale teoretice, punând în joc, dezinvolt şi acurat, bibliografii impresionante atât în Optzecismul şi promisiunile postmodernismului (1999) şi Gheorghe Crăciun, 2000, cât şi în Scriitopia sau Ficţionalizarea subiectului auctorial în discursul teoretic, 2005.

Divanul scriitoarei este rezultatul unei „investigaţii asupra felului în care scriitoarele din România îşi gestionează identităţile". Proiect „de gen" cu oarecare vechime, cu câteva picante şi nuanţate ieşiri în public, şi-a lăsat îndelung aşteptate încheierile. Titlul sugerează din start că M.U. a ales o formulă suspendată şi cu toate finalurile deschise: „în egală măsură divan psihanalitic, introspectiv, lejer prietenesc, dar şi contemplare, problematizare, giudeţ". Divanul ar putea fi, da, unul psihanalitic. Cele 14 doamne (Ioana Nicolaie, Rodica Braga, Ruxandra Cesereanu, Dora Pavel, Doina Ioanid, Gabriela Melinescu, Mariana Codruţ, Ana Maria Sandu, Simona Popescu, Letiţia Ilea, Elena Pasima, Magda Cârneci, Angela Marinescu şi Iolanda Malamen) răspund pe rând aceloraşi 36 de itemi despre condiţia feminină. Fiecare în parte construieşte, inteligent şi expresiv, o schiţă de portret al scriitoarei cu dezvăluiri, incuri confesive, mici inserţii eseistice, cu chef de vorbă sau laconic, după fire şi umori. „Confidenţialitatea" e păstrată, căci M.U. nu pune nici un „diagnostic", confesiunea nu e urmată de analiză. Divanul ar putea fi unul domnesc, de con-sfătuire, dar şi acest sens e subminat de singurătatea absolută în care se rostesc opiniile, ignorând cu totul ce se spune în spaţiul dintre coperte. Nu lipseşte nici sensul de divan pur şi simplu, căci puhoiul de întrebări cere răgaz şi tihnă. Poate e, mai degrabă, un divan oriental, o antologie de texte (aproape interviuri), diferenţa fiind că nu e postumă... Impresie susţinută şi de Camera de creaţie care completează divanul propriu-zis.

Sigur, cum spune prea scurta şi generala Lămurire, „relevanţa investigaţiei este de domeniul evidenţei: ea ar facilita apariţia unui context în care, pe lângă vocea creatoare, să se audă şi o altă voce, [... ] impresionant confesivă şi profund personală". Însă marginaliile la „prejudecăţile cele mai frecvent asociate cu femeia care scrie" trimit, deocamdată, doar la o anchetă iniţiată de Ruxandra Cesereanu în Steaua (căreia şi eu îi răspunsesem), nu la bogăţia de nuanţe şi atitudini din Divanul stârnit. Altfel spus, cea de-a 15-a doamnă a cărţii rămâne încă datoare.


Irina Petraş




Inelul Domniţei Catrina
de Iulia Cubleţan
Cluj-Napoca, Editura Limes, 2008,
240 p.

Nu am mai citit de mult o carte cu sentimentul copilăresc de cufundare totală în acţiune, cu o plăcere simplă, fără complicaţii livreşti. Nu mă aşteptam să regăsesc acest sentiment citind cartea unui debutant. Cartea te prinde imediat. Recunosc, mi-au plăcut mereu aventurile din epoci trecute, cu prinţese (pasionale) şi cavaleri (devotaţi), cu lupte şi castele, cu întorsături de situaţii şi dialoguri într-o limbă mai veche, mai înflorită. E o chestiune de gust, dar şi dincolo de gust, romanul Iuliei Cubleşan e o reuşită a genului istoric şi probabil că în alte condiţii (istorice, editoriale) ar fi putut ajunge un bestseller.
Cum a ajuns autoarea să scrie din prima cu o mână atât de sigură? Romanul Iuliei Cubleşan are un „nu ştie ce" care îl distinge de alte romane istorice de la noi. Calitatea principală a scriiturii şi a construcţiei romaneşti este naturaleţea. Această calitate a stilului şi a construcţiei face ca acţiunea, oricât de improbabilă, cu situaţii excepţionale, să decurgă atât de firesc; dialogurile, chiar dacă într-o limbă reconstruită, arhaizată şi pitorească, par naturale, vii, iar pretextul romanesc (un narator bătrân încredinţează urmaşilor „taina" sa), oricât de uzitat, prinde atât de tare, încât te întrebi la sfârşit dacă nu cumva „povestea" inelului este „istorie" autentică. Autoarea reuşeşte să dea senzaţia de plin a realului, senzaţia că ficţiunea nu e doar verosimilă, ci chiar „adevărată", că lucrurile s-au petrecut întocmai, deşi fantasticul (motivul inelului fermecat, dar şi blestemat) pândeşte din umbră. La final, ficţiunea pare să se întemeieze pe fapte reale: „romanul" este relatarea pârcălabului Bosie de la Orhei, din anul 1675 -asemănătoare, ca subiect, cu memoriile cavalerului francez Charles de Joppecourt (şi el, personaj al romanului); evenimente ciudate din roman sunt certificate de diverse inscripţii de la mânăstiri de pe valea Răutului. Alte pretexte livreşti (manuscrisul găsit/ dispărut, scrisoarea către „editor") complică fructuos povestea domniţei Catrina şi a cavalerului Bosie, lăsându-ne, la final, în mrejele unui mister nedezlegat.

Raluca Dună