Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


O legătură de chei
de Adrian Bodnaru
Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2010, 96 p.

Cartea lui Adrian Bodnaru, proaspăt apărută la Editura Cartea Românească, aşază pe masa cititorului nouăzeci şi şase de pagini de versuri şi o legătură de chei de lectură. Fără îndoială că poetul timişorean încearcă, odată în plus, să afişeze un stil propriu, recognoscibil. Şi, în parte, chiar reuşeşte să împingă contururile poemelor sale ceva mai sus în relieful poeziei contemporane tinere de la noi. Cu toate acestea, afilierea (de cursă lungă) la stilul lui Şerban Foarţă, la acea inteligenţă ludică a scriitorului, pune la îndoială impresia că avem în faţă o individualitate întru totul originală.

O legătură de chei este a şasea carte de poeme a lui Adrian Bodnaru şi promite a fi superioară valoric celor de dinaintea ei. Şerban Foarţă, mentorul însuşi al poetului, notează pe coperta a patra despre cărţile anterioare ale lui Bodnaru: „[...] azi, Adrian Bodnaru, fără să fie mai blajin, mai molcom, mai netăios, mai puţin... tmezo-hiperbatic în ceea ce priveşte scriitura, va fi trecut din geometrismul cutărui stil cvasicubist, constând în angularităţi, în colţuri, muchii, unghiuri (ba chiar unghii!), într-o Kugelgeometrie mai blândă, în care prevalează sfera, ovalul, curba şi voluta, sinuozităţile sau tandrele meandre. Chiar exerciţiul voluntar din care decurgea pecetea-i stilistică atât de proprie s-a atenuat, cu timpul, în favoarea unei benefice mansuetudini, a unei împăcări cu lumea [...] ce e un fel de oboseală a simţurilor şi a cărnii"

În realitate, ceea ce Şerban Foarţă vede ca un neajuns, o „oboseală", este încercarea timidă a succesorului de a se distanţa de modelul de până acum. Fiindcă, dacă privim cu atenţie, seniorul vede în poemele dinainte ale juniorului tocmai atributele propriilor sale scrieri dintotdeauna: angulare, în stil „cvasicubist" (dacă nu cubist de-a binelea), minuţios lucrate. Cu alte cuvinte, odată cu O legătură de chei, Adrian Bodnaru dă poeziei sale personalitate: una care îmbină manierismul cu semnificaţiile multiple, cu sugestiile, cu lirismul cald. Încifrează legături interne de tehnică literară şi chei de lectură, trasee de interpretări.

O legătură de chei este o carte care zornăie de jocuri şi de imagini vii.

Iulia Iarca



Not for sale
de Domnica Drumea
Bucureşti, Editura Cartea
Românească, 2009, 72 p.

Cu exact cincizeci de ani înainte ca Domnica Drumea să-şi publice al doilea volum de poezie, Frank O'Hara scria (avea să fie publicat abia peste doi ani) unul dintre cele mai influente manifeste poetice, intitulat Personismul: Un manifest; personismul, ni se spune aici, ar fi luat naştere în clipa în care poetul a realizat că, în loc să-i scrie iubitului blond un poem spre împăcare, ar fi putut să îi transmită prin telefon, tale quale, chestiunile conţinute în poemul tocmai scris - care, astfel, „are loc în sfârşit între două persoane, şi nu între două pagini". E imposibil, citind poemele Domnicăi Drumea, să nu-ţi vină în minte pasajul cu pricina din manifestul lui O'Hara; nu numai pentru că au naturaleţea (ba chiar, uneori, şi natura) unor convorbiri telefonice, dar şi pentru că mediul prin care pretind ele când şi când că sunt transmise e acela al telefonului sau al e-mailului. E posibil, în schimb, să ratezi astfel înţelegerea lor adecvată; pentru că, deşi simili-telefonic, poemul din Not for sale nu-i câtuşi de puţin personist - întrucât nu „are loc între două persoane". Da, textele Domnicăi Drumea au, mai toate, directeţea unui mesaj ce trebuie comunicat urgent prin telefon unei persoane dragi; însă ceea ce le scoate definitiv din poetica, să-i zicem aşa, dialogală a lui O'Hara (şi ceea ce le face, în fond, aşa de triste, încât nu eşti om dacă nu empatizezi cu ele) e amănuntul că la capătul firului atât de insistent apelat nu e, sau nu mai e, nimeni. Iată: „şterge datele private / îi spun creierului meu / ascunde imaginile / gîndeşte-te doar că la capătul / celălalt al firului / e cineva care nu vrea / să răspundă" (Clear allprivate data); „am tot 131 de mesaje / ca şi ultima dată / de ce nu-mi scrii" („mergi cu 41 şi cobori la intersecţie"), „lasă / dacă tu n-ai/ chef / să suni / scriu eu" (ai/n-ai/chei). Ce avem sub ochi sunt documentele unei communication breakdown aproape totale. Zic aproape, fiindcă tot există până la urmă un destinatar, de asemenea tăcut, însă într-atât de central în ierarhia afectivă, încât pura lui existenţă justifică totul, fără să mai fie nevoie de vreun răspuns din partea lui. Fiica, pentru că de ea e vorba, e centrul gravitaţional care ţine încă la un loc lumea devastată. În poemele adresate ei, tonul alb şi devitalizat se însufleţeşte, iar lirismul, de obicei atopic şi atropic, emis în regim de flacără de veghe, dezmorţeşte cu căldura lui depresivă suprafaţa textului. Micile inflamaţii ale acestei unice energii remanente fac ca temperatura generală a lumii din Not for sale să rămână deasupra îngheţului. Iar o asemenea sursă de energie, fără îndoială, nu se vinde. E not for sale.

Radu Vancu




Mutilare
de Dan Stanca
Editura Cartea Românească,
Bucureţti, 2010, 299 p.

Fecioara Maria a născut doi gemeni: Isus cel bun, Mântuitorul, aruncat de Pilat din Pont într-o temniţă a Iudeii, ajungând, astfel, Deus absconditus, şi Hristos Lucifericul, Iahve răzbunător, care s-a dat jos de pe cruce, şi-a smuls piroanele şi a pustiit totul în jur, exterminator ce „dezlipeşte cheagurile lumilor, produce unde de şoc în aşa fel încât tot ce e blestem să nu se resoarbă, ci să acţioneze determinist peste veacuri, peste milenii, până jos de tot, în testiculele urmaşilor care i-au cerut moartea". Lumea păcătoasă a romanului Mutilare se întemeiază pe acestă viziune eretică, de esenţă gnostică, amintind şi de spiritul „Marelui Inchizitor" al lui Ivan Karamazov, o reprezentare ruptă din imaginarul poetului mistico-thanatic Ilarion Scăraru (întrupare a lui Bar Kokhba, Fiul Stelei), ofiţerul român care, în Transnistria anilor '40, îi castra pe comisarii bolşevici luaţi prizonieri.

Mutilare este însă spovedania lui Horia, omul solitar al zilelor noastre, scriitor şi sinucigaş ratat, mielul jertfit pe altarul iubirii (pasiunea nebună pentru prostituata de lux, Maria Tereza-Margot îl conduce la emascularea voluntară), ca şi fabulos-serafica Sânziana Stelaru, femeia „justiţiarului" de pe frontul antisovietic, violată de torţionarii „roşii" din ţară. Confesiunea acestuia, de o cruzime naturalistă a expunerii, devine treptat delta mărturisirilor cutremurătoare despre un trecut infernal, în care naufragiile personale dau seama de amploarea derivei colective a unui întreg popor: atrocităţile războiului, ororile închisorilor comuniste, abuzurile Securităţii şi ale regimului, în genere, dramele postrevoluţionare etc. Victimă şi călău, trup şi suflet, sacru şi profan - toate stau sub semnul mutilării, al pângăririi şi al deformărilor monstruoase. Eliadesc-huliganice, halucinate nietzschean de transgresarea umanului, dostoievskian-demonice, pradă hybris-ului polimorf, pendulând între ritualuri păgâne, veterotestamentare şi creştine (sacrificiul şi botezul), personajele-dublete ale lui Dan Stanca îşi caută cu disperare o formă de mântuire.

Ca şi celelalte volume ale scriitorului, biciuitorul şi expiatorul Mutilare îmbină realismul cu vizionarismul apocaliptic, narativul cu eseisticul, proza stătută a vieţii cu poezia grotescă a morţii. Surpriza constă în temperarea scepticismului printr-un simbolic final deschis, în care se ghiceşte, după Noaptea lui Iuda, aurora salvării (naşterea unui copil sănătos) şi promisiunea înălţării din „oul de aur" al stigmatizatului, adăpostind încă adormita „lume nouă, carte de-a pururi albă...".

Gabriela Gheorghişor




Studii eminesciene
de Ioana Em. Petrescu
Cuvânt înainte de Ioana Bot, ediţie
îngrijită, note şi bibliografie de
Ioana Bot şi Adrian Tudurachi,
Cluj-Napoca, Casa Cărţii de Ştiinţă,
2009, 539 p.

În exegeza modernă a operei eminesciene studiile Ioanei Em. Petrescu dobândesc, din perspectiva timpului judecate, semnificaţia unui moment auroral, act întemeietor care deschide calea interpretărilor eliberate de pozitivism şi factologie, redimensionând receptarea „estetică" pe nişte coordonate intelectuale de mare complexitate şi profunzime, altele decât cele vizate în mod obişnuit de critica tradiţională, „leneşă", dar „artistă" („sensibilitatea", „gustul" etc.). Adunate acum într-un singur volum, contribuţiile eminescologice ale regretatei profesoare clujene dau măsura unui proiect ştiinţific cu totul excepţional, având în vedere că opera eminesciană, deşi plasată în centrul canonului, nu face obiectul unei analize autonome, ci e integrată într-un context mult mai cuprinzător, ancorat în istoria ideilor şi axat pe edificarea unei istorii comparate a formelor poeticităţii. Totodată, demersul exegetic se focalizează mereu asupra procesului de cristalizare a conceptului modern de poezie, de la Ion Budai-Deleanu la Nichita Stănescu, ultimului fiindu-i consacrat, după cum ne atrag atenţia editorii, studiul din 1989 (Eminescu şi mutaţiile poeziei româneşti). Volumul mai conţine, pe lângă cele două cărţi cunoscute (prima, Eminescu, poet tragic, a apărut sub un alt titlu, impus de cenzură, în 1978: Modele cosmologice şi viziune poetică), şi o secţiune de texte inedite, dar şi - nota bene! - o variantă a „Cursului Eminescu", reconstituită după notiţele Ioanei Bot (din semestrul de iarnă 1983-1984) şi ale Sandei Cordoş (care a audiat acelaşi curs doi ani mai târziu, în semestrul 19851986). Ioana Bot rememorează cu nedisimulată emoţie un episod din iarna lui 1983, când, în locul cursului obişnuit, Profesoara a ţinut să compună ad hoc o oraţie funebră, vorbindu-le apoi studenţilor despre semnificaţia tragică a poeziei lui Nichita Stănescu, marele dispărut. Cei ce s-au aflat atunci în amfiteatrul de la universitatea clujeană au avut şansa de a constata, pe viu, cum destinul criticului poate fi prescris, ca o fatalitate, în chiar litera şi spiritul textului pe care-l interpretează. Altminteri, Ioana Em. Petrescu ştia lucrul acesta mai de mult, încă de prin 1976, anul când i se declanşează boala şi când, cuprinsă de explicabile anxietăţi, începe să lucreze la cartea despre Eminescu. În final, iată un fragment dintr-o scrisoare trimisă medicului care o îngrijea: „cartea despre care e vorba am gândit-o şi am început s-o scriu în clinica Dumneavoastră, într-o perioadă de suferinţă şi durere. (...) Singura formă de a lupta e scrisul, care mă ajută, cred, să depăşesc dificultăţile unei existenţe întrucâtva accidentate...". Tulburătoare confesiune!

Antonio Patraş