Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Recenzii de ---


Iov în ascensor Iov în funicular
de Constantin Abăluţă
Editura Limes,
Cluj Napoca, 2009, 64 p. + 80 p.

De pe mormanul de gunoi, Iov se muta, în volumul bifrons al lui Constantin Abaluta, în ascensor sau în funicular. Prezenta, înca din paratext, a celor doua utilitare moderne vine sa întareasca forta de sugestie a inalterabilului si fertilului simbol biblic: pe de o parte, prin semnificatia miscarii repetitive în dublu sens, ascendent-descendent (fortuna labilis), iar pe de alta parte, prin ideea de recluziune deasupra golului (limitarea si fragilitatea conditiei umane).
Iov în ascensor contine poeme în care Iov / poetul – singur, dezamagit de semeni, dar jinduind dupa ei – se adreseaza direct unui Dumnezeu impasibil, orb, vanitos, cinic si crud. Tonul variaza de la rugaciune la lamento, de la neîntelegere si revolta la speranta sau împacare cu destinul „muscator“ si precar („Doamne, înghit iute un bob de piper/ si-ti multumesc ca exist/ eu si bobul de piper“). Metafora viului placat pe mecanic („rastignit pe peretii liftului“) pâna la identificare („sunt una cu peretii ascensorului/ eu cu bubele mele el cu gaurile lui facute de copii cu cuiul“) functioneaza textual si contribuie la extirparea patetismului si la surdinizarea durerii, proiectate uneori într-o atmosfera de actual ciné-verité românesc („si vine damf de carne stricata si muraturi/ o-ntreaga omenire pare strânsa la taifas“). Pentru cealalta jumatate a volumului, Iov în funicular ramâne mai ales o emblema. Confesiunea, învaluita de tristete, îmbraca si forma poemelor în proza, vag suprarealiste, în care lucrurile si oamenii capata un halou fantomatic, de (i)realitate crepusculara. Singuratatea este si aici o tema recurenta, ca si notatia faptului banal de viata.
Însa tocmai acest „minimalism“ ori „anonimizare“ („Sunt un om printre atâtia altii, tai pâinea ori deschid o carte si voi fi depus cândva într-o groapa cu sobolani“) ridica poezia la nivelul general-umanului. Scriind despre sine, C. Abaluta scrie despre om. {i în fiecare om se ascunde un Iov ranit si indignat, dar care mai pastreaza un rest de credinta în divin sau de bucurie în fata miracolului existential. Scaderile, atâtea câte sunt, trec aproape neob­servate în aceasta carte de o simplitate „slefuita“, cvasi-monotona, si de un dramatism retinut, cu atât mai tul­burator.

Gabriela Gheorghisor


Autori şi opere II. Cultura rusă
de Ion Ianoşi
Editura Europress, Bucureşti,
2009, 518 p.

Autor al unor carti importante de estetica si filosofie, Ion Ianosi este, printre criticii români, exe­ge­tul de referinta pentru Tolstoi si Dostoievski. Monografiile con­sa­cra­te lor au ajuns la a treia editie în 2004-2005 si se poate pregati cu încredere cea de-a patra. Aproape tot ce a scris exegetul nostru des­pre cultura rusa din 1958 pâna as­tazi si nu si-a gasit locul în vo­lu­me­le anterioare, Ion Ianosi aduna acum într-un volum complementar de bilant al unei activitati gene­roa­se de interpretare într-un domeniu în care, din pacate, nu avem multi specialisti. Rezultatul nu este o sim­pla culegere retrospectiva. Criticul nu are fata de sine o ati­tu­di­ne muzeistica. Îsi da prea bine seama ca nu toate textele sale vechi merita preluate ca atare, ba chiar recunoaste ca unele, prea îndatorate conjuncturilor politice (cel despre Cernîsevski, de pilda), nici nu mai merita sa fie reluate.
Pastrându-se cu demnitate si sfiala într-o zona ideologica de stân­ga, recunoscând, într-o mare de vociferari intimidante, ca Marx nu este în întregime caduc (a si realizat în 2004 o antologie de tex­te reprezentative), Ion Ianosi stie în acelasi timp foarte bine ca op­tiunile din anii 1950-1960 trebuie astazi nuantate. Prin urmare, se revi­zu­ies­te (dar nu radical) atunci când reia studiile despre Plehanov, Paus­tovski, Gorki sau {olohov si ne pre­vi­ne într-o prefata pe deplin la­mu­ri­toa­re, marturie a unei onestitati intelectuale funciare. Reconsidera si rescrie, în virtutea aceluiasi scop de a fi util cititorului, astazi unul cu totul deferit decât cel de acum patru-cinci decenii. Ion Ianosi pro­mo­veaza si explica alte texte de filosofie, teologie si literatura, puse la noi în valoare din 1990 încoace, printr-o valorificare a traditiei spiri­tu­a­le din secolul al XIX -lea sau a aceleia disidente din primele decenii ale secolului al XX-lea: Ceaadaev, Soloviov si {estov – dintre filosofi, Platonov, {alamov, Grossman si }vetaieva – dintre scriitori. Toate studiile, noi sau vechi, sunt prinse între copertile unor eseuri com­ple­men­ta­re despre Tolstoi si Dostoievski, care deschid si închid volumul.
Ion Ianosi face o opera pro­gra­ma­tica, sagace si utila, de mediator între cultura rusa si cultura ro­mâ­na. Vrea sa fie util cititorului (se declara ca atare) si reuseste sa fie util, sa-l initieze, sa-l pregateasca pentru întâlnirea cu Opera. Drumul pâna la textul-tinta este pavat cu informatii biografice, politice, com­pa­rative. Contextul este o „padure obscura” din care exegetul stie sa aleaga reperele atractive. Întâlnirea cu Opera devine un eveniment al interpretarii critice, capatul unui traseu al initierii. Cititorul textului tradus din limba rusa se simte pregatit sa-l întimpine si sa-l înteleaga, datorita diligentelor unui profesor grijuliu, metodic si captivant.

Ion Simut


Spaţii şi oglinzi
de Eugen Lungu
Editura Prut internaţional,
2009, 296 p.

Ce sunt textele lui Eugen Lungu? Eseuri care acced spre studii culturale; prefete stratificate, cronici din blocuri eseistice. Sau: „badinaj de erudit...”; „pot-pourri bine armonizat”; „magazin de bric-à-brac literar” (asa definea G. Calinescu Falsul tratat... odobescian, evitând „barbarismul” eseu). E.L. are o anume strategie scripturala, o face pe modestul, se declara ignorant,se fereste de parada de eruditie si nu vrea sa fie arbitru (desi, tocmai verdictele sale se retin).
Spatii si oglinzi (studiul care da si titlul cartii) este cea mai consistenta panorama a criticii din Basarabia. Dar, aici, nimic nu poate ocoli istoria:„În iunie 1940, a preferat (N. Costenco, n.n.) sa ramâna, privind cu ironie exodul disperat al intelectualilor basarabeni. Credea poate ca autohtonismul sau îl va proteja de «mâna lunga a revolutiei». Peste un an era arestat. Trecea prin tot calvarul Gulagului, inclusiv prin una dintre cele mai urâte de detinuti puscarii, de unde iesea ca si Wilde cu un poem: Aleksandrovski tentral”. Portretele criticilor sunt pline de culoare, iar liniile – exacte.Lungu nu menajeaza pe nimeni: „Stilul eseurilor lui Stere e grunzuros, frazele au întorsatura greoaie a sarabanelor de la Cerepcau...”
Într-un alt text, Locomotiva Noimann a lui N. Danilov este privita din curtea crailor mateini, iar paralelele care se impun ating fapturile mefistofelice ale lui Gogol sau Bulgakov. Talpile, un `ntreg topos în prozele lui Danilov, „cheama” un eseu, ilustrat cu talpile lui Hristos (Mantegna) si ale fiului ratacitor (Rembrandt). Cu aceeasi voluptate e citita Bucuresti. Carte de bucati de Dan C. Mihailescu si volumul Ioanei Pârvulescu În intimitatea secolului 19.
Un alt serial: Courbet si „eternul feminin”; „olandezul catifelat” J. Van Ruisdael; Alexandru Plamadeala; Michelangelo versus Leonardo; Pollock, ateliere celebre: Courbet, Latour, Bazille, Velázquez.
Un capitol îi reprezinta pe larii casei (generatia seniorilor). E aici si o selectie: cam acestia sunt cei care – aplicând grile estetice – rezista din tot ce daduse fabrica basarabeana de literatura: Busuioc, Vasilache, Meniuc, Besleaga, Costenco.
Textul emblematic pentru bibliofilul Lungu este Cartea ca eros, angajând experti: Calinescu, Liiceanu, Manolescu, Duhamel, France, Hugo, Eco. „Pasiunea e atât de mare si acaparanta, încât împatimitul începe sa vorbeasca despre carti ca despre fiinte vii, atractia depasind un banal atasament fata de un obiect oarecare, ci dezvoltându-se într-o paradoxala adoratie sentimentala, într-o comuniune cvasitrupeasca.”
Închei pe aceasta nota: exista „dragostea de carte”, dar, considerata o relatie perversa, împatimitii nu sunt chiar atât de multi...

Mircea V. Ciobanu


Mafalda
de Ioana Drăgan
Editura ALL, 2009,
152 p.

Mafalda se numeste romanul de mici dimensiuni al Ioanei Dragan. De ce? Pentru ca personajele principale, niste femei, altfel obisnuite, din România ultimilor ani, Adina si nepoata ei de sora Cristina (zisa „Cristinel”) au darul premonitiei. Ele stiu destul de precis ce li se va întîmpla lor si altora, lucruri în fond banale si, din pacate, nefericite. Asta le si face, daca se hotarasc sa vorbeasca, sa fie adesea percepute ca niste cobe care nu prezic, ci provoaca nenorocirea.
Desi, dupa experiente rele, evita sa spuna ce stie, Adina va ajunge sa ghiceasca viitorul presedintelui tarii, clarviziunea o face sa-i spuna ce amante au si ce averi vor pierde rivalii lui politici, dar îi prezice ca nu va primi un nou mandat ceea ce-l înfurie pe marele om. Culmea, ulterior previziunea se dovedeste gresita.
Calitatile de prozatoare ale Ioanei Dragan sînt evidente de-a lungul naratiunii. Ritmul povestirii e alert, cu schimbari nenumarate ale timpului actiunii. Capacitatea Ioanei Dragan de a portretiza personaje masculine, dar mai ales feminine, de vîrste si conditii sociale diferite, mai ales prin redarea credibila a limbajului si prin reflectarea lor în discursul altor personaje este principala însusire a autoarei si cea care da cititorului cele mai mari satisfactii. Interesul pentru faptele povestite este în permanenta viu, nu-i timp de plictiseala, Ioana Dragan conduce cu abilitate relativ multe personaje implicate în scenarii care se întrepatrund si se ramifica de mai multe ori.
Teza de doctorat a scriitoarei, despre „Literar si paraliterar”, nu a ramas fara consecinte în însusirea artei de a crea suspans si mister. Dar miza romanului nu este senzationalul, ci descrierea unor medii sociale. Aici sta si profunzimea cartii ce se putea extinde în aceasta directie fara a deveni obositoare, pentru ca realizatoarea are o capacitate speciala de observatie a zonelor de jos ale stratificarii lumii urbane.
Volumul este antrenant si morala, indusa neostentativ, a inutilitatii cunoasterii destinului, oricum inevitabil, sporeste tragismul unei povestiri de fapt sumbre, dar relatate adesea cu mijloacele comediei, mai ales ale comediei de limbaj. Un roman reusit, fluent, care se adreseaza cititorilor avizati, ca si celorlalti.

Horia Gârbea