Ana Barton,
Prospect de femeie,
Bucureşti, Ed. Herg
Benet, 2014
(foto
copertă: Irina
Ionescu-
Homoriceanu). 200
pag.
Ana Barton a publicat aproape
simultan două culegeri de
proză ultrascurtă – Mamifer
şi Prospect de femeie – la
Editura Herg Benet, în 2014.
Herg Benet nu mai este demult
doar o editură, ci şi sigla
unei noi mişcări literare, asemă-
nătoare cu aceea a tinerilor furioşi
englezi din anii ‘60 ai secolului
trecut.
În varianta românească predomină
tinerele furioase, care se consideră „rebele”,
răzvrătindu-se însă nu atât împotriva
„sistemului”, cât împotriva interdicţiei
de a folosi cuvinte licenţioase. Cărţile lor
sunt pline de termeni obsceni, astfel încât
unii comentatori le consideră în mod
greşit pornografice (nu sunt pornografice,
pentru că scopul lor nu este să-i excite
pe cititori, ci să-i scandalizeze). Toată
această mişcare (aclamată de unii,
dezaprobată de alţii) creează o agitaţie
până la urmă profitabilă pentru literatură.
Până în prezent dintre „rebele” s-a remarcat
ca o scriitoare hipertalentată Lorena Lupu,
dar şi alte autoare – Cristina Nemerovschi,
Petronela Rotar – merită atenţie.
Ana Barton pare rătăcită în această
grupare agresivă. Dacă vreodată recurge
la câte un cuvânt care începe cu p o
face stîngaci, cu falsa dezinvoltură a unui
adolescent care, într-o cârciumă, dă peste
cap un pahar cu whisky ca să pară matur.
Inteligentă şi inventivă, delicată, cu o
remarcabilă pregătire filologică, ea pozează,
din considerente de marketing, în teribilistă.
Unii comentatori spun că are umor. De
fapt, se străduieşte să aibă umor, chiar
şi când nu e cazul, dintr-o timiditate
secretă, care o determină să facă un fel
de strâmbături lingvistice ca să-şi disimuleze
sentimentalismul. Iată, ca exemplu,
primele fraze din povestirea Mai ţii minte,
Javier? cu care se deschide volumul
Prospect de femeie:
„Nu mai rămăsese nedansată niciuna
dintre zilnic trecutele străzi. Nu mai aveam
paşi de mers cu mine şi mă gândeam
uneori să-i caut, că poate vor fi venind şi
neutre vederi, aşa că trebuia să fiu pregătită.”
Acest stil intenţionat împiedicat îl
poate face pe un cititor să abandoneze
volumul, ceea ce ar fi o greşeală. Ana
Barton nu scrie mereu aşa. Doar când se
răsfaţă ca să prevină eventuale zâmbete
ironice provocate de exemplu, ca în pasajul
citat, de evocarea unei mari iubiri. Pe
parcurs textul se limpezeşte şi devine
emoţionant, făcând vizibil talentul literar:
„Stăteam faţă în faţă şi ne scriam
scrisori din ochi. Îi închideam când făceam
schimbul. Aşa ne odihneam de vorbe.
Noi n-avem şoapte. Numai râs şi tăceri.
Nu ştiu prin ce minune, lumească totuşi,
nu ne golim, ci ne tot adăugăm. Unul
altuia.”
Dacă nu-şi pierde răbdarea, cititorul
îşi dă seama, deci, relativ repede că
prozatoarea are ceva de spus, pentru
că priveşte cu atenţie lumea din jur şi se
studiază şi pe sine în timp ce priveşte
lumea, ajungând să facă descoperiri subtilemoţ
ionante. Înţelegerea ei este nondistructivă,
se bazează pe tandreţe, nu
pe demontarea brutală a mecanismului
trăirilor.
Ana Barton este şi o bună portretistă.
O descrie, de exemplu, pe o ţigăncuşă,
Coca, într-un mod înduioşător-pitoresc,
care face din ea un personaj greu de uitat,
comparabil cu Vasile Porojan al lui Vasile
Alecsandri. Autoarea îşi aduce aminte
cum, aflându-se la bunica ei, la vârsta de
şase ani, s-a suit pe o scară şi a căzut
cu scara peste ea. În acea împrejurare,
inimoasa Coca (menajera casei) n-a pierdut
mult timp cu lamentaţiile, ci a trecut
imediat la acţiune:
„Coca s-a aplecat deasupra mea şi
m-a întrebat. «Mă vezi?» I-am spus că
da. Mi-a pus mâna pe cap, a pipăit, şi-a
scos palma înroşită (de sânge, n.n.) şi-a
zis râzând: «Numără-mi dinţii!». Am
început să număr, iar ea s-a întors liniştită
înspre bunica: «Vede, Cunoaşte. Nu e
spart. Dă-i cu spirt, cocoană!»”
Ultima propoziţie (care constituie şi
titlul povestirii) o caracterizează pe Coca
mai bine decât un întreg studiu psihologic.
De un optimism înnăscut, nedescurajată
de poziţia umilă în care se află, ea devine
în momentele grele centrul moral al
familiei pe care o slujeşte.
Remarcabil este şi spiritul satiric pe
care îl foloseşte uneori, ca pe o armă
sofisticată, cu laser, surprinzătoarea Ana
Barton. Gingăşia ei se retrage în asemenea
situaţii, dispare, ca şi cum nici n-ar fi
existat, lăsând în loc o ironie caustică.
Această reinventare a autoarei se petrece,
de pildă, în povestirea-eseu Cvasipseudokinegetikos
sau Despre pizde şi alţi
demoni. Este adusă în prim-plan şi lapidată
cu cuvinte femeia-receptacul care „îşi
acoperă cu greu zonele joase, de obicei
cu 20 de centimetri textili, dar şi ăia ieftintransparenţ
i ori despicaţi până-n trompe.”
Ca să fiu sincer, nu-mi place această
Ana Barton, moralizatoare şi furioasă. O
prefer pe aceea care are atâta resemnare
în faţa frumuseţii fulgurante a vieţii încât
se bucură când vede un fluture mare şi
colorat explorându-i camera fără să caute
vreo ieşire.
