Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Traducerilor:
Realismul magic şi lumea de dincolo de Elisabeta Lăsconi

După o jumătate de secol



Hispaniştii, care au parcurs teritoriul ficţiunii ce perpetuează prin limbă imperiul de altădată, generează o dilemă în conştiinţa cititorilor pasionaţi: unii susţin că din America Latină vine tumultuos al doilea val de mari prozatori (Federico Andahazi, Antonio Skarmetta, José Carlos Somoza, ca să-i amintesc pe cei traduşi recent în româneşte), alţii cred că este prima oară când Spania concurează de la egal la egal şi depăşeşte în cursa marii literaturi continentul sud-american, prin originalitatea unui Javier Marias sau Enrique Villa-Matas.

Fericită dilemă pentru cititori, de vreme ce, iată, editurile ne răsfaţă aproape simultan cu o nouă traducere a singurului roman al scriitorului mexican de la care începe realismul magic (Juan Rulfo, Pedro Pedro Páramo, Editura RAO, 2006, traducere de Ileana Scipione, în colecţia "Opere XX") şi cu prima traducere a unei scriitoare extraordinare din Columbia, căreia opera lui Márquez şi cartelul drogurilor de la Medelin nu i-au epuizat resurse şi notorietate: Laura Restrepo are legătură şi cu literatura şi cu gherilele.

Ultimul ei roman, Delir, considerat cel mai bun din tot ce a scris până acum, apare la Humanitas, în colecţia "Raftul Denisei", tradus de Gabriela Ionescu. Romanul, distins cu un prestigios premiu spaniol, Alfaguara (2004), şi cu altul italian, Grinzane Cavour pentru literatură străină (2006), i-a obligat la elogii pe scriitorii care au înnobilat Nobelul cu talentul lor uriaş : Gabriel García Márquez şi José Saramago.

La distanţa unei jumătăţi de secol, cele două romane - Pedro Páramo (1955) şi Delir (2004) - probează două lecţii magistrale de ficţiune. Cei doi autori şi-au şlefuit talentul fabulos de povestitori, învăţând tot ce se putea de la predecesori, şi abia după aceea şi-au cizelat propriul stil. Juan Rulfo făcea o mărturisire (plasată de traducătoare ca motto al prefeţei), care poate fi citită ambiguu atât ca imensă umilinţă, cât şi ca orgoliu suprem: "Singurul meu merit este acela de a fi uitat cum scriu scriitorii". Parafrazându-l, am putea afirma că Laura Restrepo are meritul de a fi uitat formula prodigioasă a realismului magic.



Prezenţa Purgatoriului



Puţine biografii de scriitori produc tulburarea pe care o stârneşte destinul Juan Rulfo, care şi-a trăit prima copilărie ca şir al mai multor tragedii: uciderea tatălui, moartea mamei în urma unei boli, asasinarea mai multor rude. Prima sa experienţă fundamentală, de care nu se va mai putea desprinde niciodată, este singurătatea absolută a fiinţei în faţa morţii. Nici o altă trăire nu suportă comparaţie cu asta, nimic nu va putea lecui trauma: nici scrisul, nici măcar neobişnuita iubire pentru o fată de 13 ani a cărei creştere o aşteaptă răbdător pentru a o lua de soţie, nici viaţa de familie, nici fiii pe care îi are.

Cei morţi îi rămân mereu pe aproape, un simţ neobişnuit le face prezenţa perceptibilă. Şi o asemenea convieţuire face din viaţa şi creaţia lui Juan Rulfo o cumplită încercare. Mi-l imaginez trăind cu conştiinţa că între lumea lui şi lumea de dincolo uşa este întredeschisă şi este înzestrat cu darul sau sensibilitatea de a-i percepe mişcările. Un întreg trecut plin de violenţă şi de sânge, cu Revoluţia şi Cristiada, îşi trimite spre el istoriile, ororile şi fantomele.

Un volum de povestiri din 1953, Câmpia în flăcări, precede romanul-capodoperă Pedro Páramo (1955). La decenii după James Joyce, Virginia Woolf şi William Faulkner, romanul cunoaşte încă o inovaţie, mai tulburătoare decât virtuozitatea analizei psihologice. Cei trei mari autori din spaţiul anglo-saxon au spulberat graniţa între viaţa exterioară şi interioritatea personajelor. Juan Rulfo fluidizează altă graniţă a ficţiunii, între lumea de aici şi lumea de dincolo.

Pedro Páramo produce o experienţă de lectură cutremurătoare: citeşti despre călătoria de întoarcere a eroului în satul mamei sale pentru a-i respecta ultima dorinţă, descoperi o aşezare misterioasă, sub semnul întunericului şi al vocilor, târziu începi să înţelegi, deşi mereu simţi tentaţia să nu crezi, că în satul Comala prezenţa celor vii şi glasurile morţilor nu se pot deosebi cu uşurinţă, tot aşa cum nu se pot distinge ziua de noapte.

Romanul se conformează unui ritual al trecerii. Există o călăuză care îl conduce pe Juan Preciado până în Comala, apar mai mulţi "iniţiatori" care îl familiarizează treptat cu altă stare a lucrurilor, se aud vocile spunând fiecare o frântură de istorie, din aglomerarea atâtor frânturi se recompun întâmplări şi destine, apare ca într-un mozaic viaţa unui întreg sat, peste care stăpâneşte umbra lui Pedro Páramo, cel aducător de nenorociri şi supus el însuşi nefericirii fără leac.

Poate că intensitatea experienţelor vine din cele două straturi ale sacrului religios, cel străvechi, dinaintea creştinării, şi cel pe care l-a adus creştinismul catolic. Pedro Páramo trimite la Divina Comedie a lui Dante, dar şi la un fond de legende şi mituri ale unei lumi din care au rămas prea puţine relicve. La o jumătate de secol de la publicare, produce tot un şoc asupra cititorului nepregătit. Asupra iubitorilor de proză latino-americană va avea un impact de altă natură, lectura echivalând cu un pelerinaj spre matricea realismului magic.



Coborârea în Infern



Laura Restrepo are o biografie altfel relevantă pentru lumea sud-americană şi, probabil, pentru condiţia femeii, sortită luptei. Născută la Bogota, în 1952, studiază literatura şi filosofia, cu un masterat în ştiinţe politice, renunţă la cariera universitară ca să intre în politică, se implică într-o acţiune de mediere între guvern şi gherila M-19, trăieşte mulţi ani în exil: Spania, Argentina, Mexic. Revine în ţară în 1989, după depunerea armelor de către gherila M-19, şi se dedică scrisului: Isla de passion (1989), El leopardo al sol (1993), Dulce compańia (1997) - Premiul France Culture pentru cea mai bună carte străină în 1998, La novia oscura (1999) şi Delirio (2004).

Delir este romanul unei scriitoare care a absorbit până la nivel infratextual tehnicile introspecţiei, inovaţiile aduse prozei de analiză de clasicii modernităţii (monologul interior joycean, alternanţa vocilor în spiritul Virginiei Woolf, balansul faulknerian al timpurilor şi al naratorilor). Scriitoarea parcă s-ar împotrivi fascinaţiei pe care o exercită pentru toţi autorii sud-americani realismul magic. Din zestrea fabuloasă adunată de o generaţie strălucită de romanicieri vin tema singurătăţii ca bun comun transmis membrilor unei familii în trei generaţii, forţa uluitoare a personajelor feminine, darul clarviziunii ce înspăimântă, sentimentul damnării.

Dar tot de aici porneşte ambiţia diferenţierii: Laura Restrepo se sustrage capcanei pe care o constituie realismul magic, refuzând reluarea cu succes a experimentului, după cum o dovedesc cărţile fermecătoare ale Isabelei Allende. Cu riscul eşecului, caută altă cale a ficţiunii, reuşeşte să o găsească şi să şi-o adjudece, confirmând încă o dată miraculoasa forţă a acestui continent de a naşte mari scriitori.

Delir se citeşte pe nerăsuflate, în ciuda unei complicate structuri narative. De la primele pagini, cititorul pică în plasa celor trei fire epice, depănate şi răsucite de mai multe voci. Mai întâi profesorul Aguilar povesteşte despre întoarcerea dintr-o scurtă călătorie, ca început al unui periplu halucinant: soţia sa Agustina se află într-o cameră de hotel, cu minţile rătăcite, şi el trebuie să coboare în infernul nebuniei, să străbată culoarele coşmarului ca să o poată aduce înapoi, în viaţa şi iubirea împărtăşite.

Aguilar are de aflat ce anume a declanşat demenţa Agustinei, investigaţia lui recuperează istoria unei copilării şi a unei familii ce aparţine aristocraţiei locului. Firul epic se despică în alte firişoare şi firicele narative din care se întreţes câteva istorii: istoria surorii care încearcă să îşi apere fratele mai mic şi recursul la magie, istoria unui triunghi aproape incestuos, povestea fiilor supuşi unei riscante educaţii virile şi a urmărilor ei catastrofale. Reversul poveştii îl dezvăluie altă istorie ce îl are ca narator pe Midas McAllister, primul iubit al Agustinei: drogurile şi corupţia ca sursă a averilor fabuloase, lanţul de complici (politicieni, aristocraţi, agenţi americani) cu marii traficanţi, Bogota cu baruri şi cluburi, ambiţiile de toate felurile vizând scara socială, amestecul de mentalităţi şi de coduri ce reglează relaţiile umane. Într-un cuvânt, un păienjeniş din pânzele şi iţele căruia trebuie să-şi descâlcească Agustina adevărurile despre familia şi viaţa ei.

Fundalul îl compune povestea bunicilor Agustinei, vieţile celor două surori, Elena şi Sofi, pasiunea muzicii şi a iubirii. Un trecut bântuit şi el de pierderea lucidităţii, de rătăciri prin meandrele trecutului, de misterele unor apariţii şi dispariţii, de o realitate onirică luând în stăpânire cotidianul. Romanul este construit astfel prin alternanţa timpurilor: timpul mitic al bunicilor şi timpul devenit istoria părinţilor şi prezentul imediat al nebuniei pe care o au de înfruntat Agustina şi Aguilar.

Secretul arhitecturii narative se vede abia în final: periplul lui Aguilar prin labirintul nebuniei în care s-a rătăcit femeia iubită este coborârea în Infern pentru a o readuce din lumea umbrelor. Infernul se află aproape, o sugerează Laura Restrepo, o mică fisură este suficientă ca să acapareze o singură fiinţă, apoi pe cei apropiaţi, şi treptat lumea întreagă.

La distanţă de jumătate de secol după ce Juan Rulfo a descris Purgatoriul sufletelor fără odihnă, Laura Restrepo explorează Infernul pe care îl alcătuiesc memoria şi nebunia. Iată că scriitorii Americii Latine se încumetă pe căile umblate cândva de Virgiliu şi Dante. Nouă, cititorilor, ne rămâne speranţa unui al treilea tărâm, spre care vom purcede, poate, cândva pe calea altei ficţiuni.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara