Legendarul autor al Peregrinului transilvan a stîrnit admiraţie şi dispute mai ales după moartea sa; aventura lui de tinereţe, consemnată în cele 35 de scrisori deschise către un prieten, a reprezentat o revelaţie nu atît pentru contemporanii scriitorului (Peregrinul... n-a avut la apariţie nici un ecou), cît pentru secolul XX, cînd tulburătoarele pagini de călătorie au început să fie apreciate la adevărata lor valoare. Insolitul document romantic rezervă însă surprize chiar şi pentru cititorul din secolul XXI.

Decenii la rînd, după descoperirea şi reeditarea cărţii, Codru Drăguşanu a fost privit drept un soi de Dinicu Golescu ardelean, om care descoperă plin de încîntare Europa şi procedează apoi la amare comparaţii cu situaţia din ţara sa. Există, fără îndoială, şi o "latură Dinicu Golescu" în Peregrin..., dar ea rămîne marginală. Autorul e mult mai inteligent şi mai modern decît bietul mare ban Golescu, baş-boier iremediabil. Infinit mai interesant decît ceea ce spune despre lumea vizitată este Codru Drăguşanu atunci cînd îşi schiţează, involuntar şi în filigran autoportretul. Doar citit ca un Bildungsroman, ca autobiografie, Peregrinul... îşi dobîndeşte adevărata semnificaţie, care depăşeşte cu mult hotarele unor însemnări de călătorie.

Cînd a fost scrisă cartea? E aproape sigur că o primă formă a acestor epistole trimise "den ţări străine unui amic în patrie" datează din chiar momentul afişat al compunerii lor, între iunie 1835 şi septembrie 1844. E foarte probabil ca, la publicarea lor tardivă în 1863-1864, acea primă formă să fi fost corijată stilistic şi lingvistic. Publicîndu-le la aproape trei decenii după concepere, autorul devenise între timp sensibil la valoarea pur literară a ficţiunii sale epistolare. Compuse, cel puţin la început, drept scrisori adresate într-adevăr unui prieten apropiat, rămas în Transilvania, epistolele şi-au cîştigat autonomie pe măsura redactării lor de-a lungul celor zece ani, în diferite puncte ale Europei. Scrisorile reale s-au transformat în scrisori "fictive", literar vorbind, cu atît mai mult cu cît ele fuseseră re-scrise. La publicarea în volum, mulţi ani mai tîrziu, deveniseră integral ficţiune. Pentru autorul însuşi, episoadele trăite în urmă cu decenii descriau deja existenţa unui alter ego de multă vreme uitat; aura de imaginar, prezentă de la bun început, se lărgise considerabil, preluată conştient de autorul ajuns acum la bătrîneţe. La Codru Drăguşanu, lectura propriului său text se realiza acum în cheie literară.

În legătură cu limbajul latinizant şi neologic al Peregrinului..., s-au purtat discuţii ce apar astăzi de o perfectă inutilitate. Editori dintre cei mai inteligenţi şi mai bine intenţionaţi au publicat cartea în variantă "îmbunătăţită", adică expurgată de latinisme, chipurile pentru a-i facilita lectura. De fapt, latinismele şi alte neologisme utilizate de Codru Drăguşanu reprezintă farmecul suprem al textului şi oferă, spectaculos, marca personalităţii autorului. Neologismele din Peregrin... se modelează după o stilistică proprie, transformîndu-se într-o extraordinară probă de stil paşoptist dintre cele mai originale:

"Bucureşti, mai 1839. M-am reîntors, frate, la ale noastre, dară, în adevăr, pare că-s ale altora, nu-mi mai plac deloc. Am făcut un salt mortale. Mă voi adopera a-mi reculege suvenirile, ca den memorie să-ţi mai scriu tot den depărtare, căci aici acum nu aflu nimica demn de report. Iacă-mă în cuget străpus pe malul Tibrului, de unde-ţi adresai ultima epistolă, şi voi venind să-ţi adun cîte ceva din staţiunile intermediare. După ce destul ne mulţămirăm de a vedea nenumăratele memorabilităţi romane, lăsînd Roma în plină primăvară, pomii înfloriţi, iar locuitorii ei ocupaţi cu cura sufletească, cum se cuvine în păresimi, în miezul lui faur purcesem spre casă luînd den staţiune în staţiune cîte o escortă de siguranţă de trei gendarmi călări, ca să ne apere de briganţi. Tot aşa făcusem şi ducîndu-ne prin statul papale, căci aici mai mult ţi-e asigurată viaţa de veci, nu cea mizeră, temporară, ce toţi ţi-o atacă, ca mai curînd să te bucuri de eternitate."

Fraza e ductilă şi elegantă, surprinzătoare la autodidactul de numai 21 de ani. Evident că proporţia neologismelor e mai ridicată decît la alţi romantici români, că etimologia lor latină se impune uneori cu stridenţă, dar nu e absolut nimic de "îndreptat" în acest delicios text, cu savoare şi spirit inimitabile. Cum la Codru Drăguşanu nu ştim aproape niciodată dacă autorul vorbeşte serios ori dacă ironizează, se poate presupune că multe neologisme îndeplinesc funcţia unei distanţări ironice. Pentru înţelegerea completă a textului, cititorul are nevoie de o anumită cultură lingvistică; aceasta şi pentru că intenţia autorului a mers în sensul limitării, din plecare, a publicului său la lumea celor cultivaţi. Peregrinul... nu se adresează cititorului comun, ci doar celui de educaţie europeană: încă un argument pentru excelenţa acestei cărţi, în care limba redactării joacă rol de filtru cultural sever. Cînd Codru Drăguşanu se adresează interlocutorului său, la 1835, cu formula Carissime fîrtate, el atinge involuntar geniul.

La vîrsta de 17 ani, sătul să mai suporte bădărăniile unui căpitan în cancelaria căruia lucra ca secretar, tînărul ardelean de extracţie modestă, fiu de ţăran sărac din Drăguşul Făgăraşului, are brusc revelaţia că e croit pentru un destin înalt, nu pentru viaţa mizerabilă şi subalternă pe care o ducea. De aceea, fuge în }ara Românească, unde va escalada, în viteză, treptele sociale şi materiale, cu o îndemînare şi cu o hotărîre oricum stupefiante, dar mai ales în Principatele din epoca regulamentară. Conştiinţa că pleacă foarte de jos îl propulsează, prin compensaţie, spre înălţimi. "Te-ai născut într-un sat din cele mai mizerabile, ai crescut într-o colibă de paie" (Scris. IV, aprilie 1836), se adresează autorul lui-însuşi. "încă tînăr, încă fraged, studiul, lectura şi meditaţiunea în singurătate îmi fu delectaţiunea ordinară. Jocurile tumultoase şi frivole ale consoţilor nu mă atrăgea, cutezanţa nicecînd predomni în caracterul meu. Pentru taciturnitate toţi mă negligea, nimeni nu se interesa de mine" (Scris. I, iunie 1835), îşi continuă prozatorul autoportretul foarte puţin măgulitor. Numai că, vorbind despre lipsa "cutezanţei", el se referea probabil la curajul pur fizic; pentru că, spiritual, fusese înzestrat cu o "cutezanţă" ieşită din norme. Va străbate timp de zece ani, însoţind mereu cîte un personaj bogat şi puternic, Ungaria, Austria, Italia, Germania, Franţa, Anglia, Rusia şi Elveţia, observînd cu ochi viu şi critic lumea din jur. Alţi români făcuseră, în secolul romantic, aproape acelaşi exerciţiu. Nu aici vom găsi însă originalitatea Peregrinului...; interesul acestei cărţi extraordinare - şi numai al acesteia! - rezidă în zona de literatură implicită care înconjoară observaţiile socio-geografice.

Ion Codru Drăguşanu, eroul, nu autorul Peregrinului..., personifică pentru prima oară la noi un uimitor destin balzacian. Destinul balzacian este asumat de personajul central cu mare convingere şi naturaleţe, ajutat de o inteligenţă extraordinară, de o mare ştiinţă a dominării împrejurăririlor. Dacă, după primele pagini ale cărţii, am fi tentaţi să-i plîngem de milă tînărului "ungurean", abia ieşit din adolescenţă şi pierdut printre străini, ne dăm curînd seama cu cine avem de fapt a face. în faţa noastră se ridică o întruchipare perfectă a lui Rastignac, cel din Pčre Goriot, aflat la primii paşi în societate. Codru Drăguşanu i-a compus personajului său, alter ego scriptic, o imagine balzaciană, fără să-l fi citit probabil pe Balzac.

Angajat, la cîteva luni după ce părăsise Ardealul (Scr. III, august 1835), ca argat al popii Andrei din Călăraşi, hrănit mizerabil şi pus la munci înjositoare, tînărul nostru abandonează repede treapta cea mai de jos a societăţii, utilizînd ce avea cu prisosinţă, înzestrarea sa intelectuală neobişnuită.

îşi găseşte primul salvator în persoana boierului Sache din Tîrgovişte, căruia îi devorează biblioteca şi la curtea căruia învaţă pe nerăsuflate franceza, pe lîngă maghiara şi germana ştiute deja, dar care nu-l ajutau prea mult în Valahia. îl părăseşte curînd pe binefăcătorul său pentru a se pune în slujba "cocoanei Esmeralda" (Scr. V, septembrie 1837): în ce calitate? E mai bine să nu ne întrebăm. Cocoana va fi şi ea abandonată în favoarea marelui boier C. C. (probabil din familia Cîmpineanu), cu ajutorul căruia studiază timp de un an la Colegiul Sfîntul Sava şi prin care pătrunde în cercurile aristocraţiei bucureştene. Ascensiunea lui Ion spre vîrful piramidei sociale devine impetuoasă. Ajuns printre apropiaţii domnitorului Alexandru Ghica, îl însoţeşte pe acesta într-o lungă călătorie (octombrie 1838-mai1839) prin Ungria, Austria şi Italia. în doar trei ani, din toamna lui 1835 pînă în toamna lui 1838, urcase de la grajdurile popii Andrei din Călăraşi pînă în cercul apropiaţilor lui Vodă.

în toată această metamorfoză, inteligenţa reprezenta atuul eroului. întovărăşindu-l pe Vodă Ghica între Viena şi Milano, pe parcursul cîtorva săptămîni, Ion învaţă italiana după o gramatică şi după un dicţionar cumpărate la Viena, astfel încît, la descinderea în capitala Lombardiei, era unicul membru al suitei princiare care cunoştea limba locală, servind celorlalţi de interpret. Revenit la Bucureşti, îl înlocuieşte pe marele boier C.C. ca protector cu "junele principe G.G." (Scr. XIV, iunie 1840): să fie un Ghica? După lumea în care se mişca acum "peregrinul", n-ar fi nici o mirare. Prin tînărul principe, eroul nostru ajunge la Paris, apoi la Londra. întîlnirea cu Parisul reprezintă marele şoc al vieţii lui Codru Drăguşanu, iar modul în care prinţul valah trăia, împreună cu secretarul său Ion, în oraşul-lumină ne lămureşte asupra stilului de viaţă din capitala Franţei propriu paşoptiştilor de nivel înalt:

"Parişi, ianuarie 1841. De patru luni, dilecte, ne întoarsem la Parişi şi ne aşezarăm ca acasă, ducînd o viaţă plină de voluptate". "Să-ţi dau, amice, idee despre viaţa ce duc în Parişi, iacă-ţi descriu cele den urmă 36 de ore cît mai fidele. Şedem în cel mai frumos pătrar parizian, Chausée d^Antin. Avem apartament în planul întîi, custător den cinci încăperi, sumtuos mobilate după gustul francesc. Tavanul e zogrăfit a fresco cu zeităţi olimpice, păreţii sunt îmbrăcaţi cu tapeturi de hîrtie velutată înflorită cu roşu şi aur, parchetul pretotindeni aşternut cu tapete elegante, verzicolore, tablamintele căminelor sunt de marmură carariană, mobilele de lemn de mahagon, îmbrăcate cu velut coloare pompadour. Paturile moi în alcoave provăzute ca şi ferestrele cu corune aurate, draperii de catefea roşie şi perdele de atlas verde susţinute de ciucuri de fir, ca să nu atingă pămîntul. în acest rai maometic m-am fost culcat alaltăseară, la 11 ore şi cetind reculegerile poetice ale domnului de Lamartine, de curînd ieşite la lumină, drept specific somnifer, aşteptam pe Morfeu..." (Scr. XX, februarie 1841).

Luîndu-l pe Lamartine peste picior, paşoptistul ardelean se situa la o distanţă astronomică de colegii săi din Principate. Şi se afunda cu voluptate în existenţa de stil balzacian. Plecat de cinci ani de la "talpa ţării", fără a avea patrimoniu personal şi nici nume sonor, Ion din Drăguş o ducea la Paris la fel ca Alecsandri sau Ghica - pe banii altora şi cu o naturaleţe absolută.

Vocaţia balzaciană profundă trebuia să se manifeste însă sub toate formele la noul Rastignac, confruntat şi cu reversuri usturătoare. Se ceartă cu prinţul G., care îl dă afară din apartamentul somptuos, şi ajunge aproape muritor de foame. încearcă să se angajeze după anunţurile din jurnale, deoarece poliglosia de care dispunea impresionează, dar se pare că nimeni n-are nevoie de el în imensul Paris. Căderea în bas fonds devenea inevitabilă. Noroc că unei încîntătoare croitorese, Pauline, i se face milă de român îi oferă azil în cămăruţa ei. Se vede că scriitorul era băiat frumos. Balzac deviază acum spre Murger, Scčnes de la vie de Bohčme. Pînă la urmă, Ion ajunge bibliotecar: după ce ziua ducea cărţile la diverşi cititori, contra sumei de 100 de franci pe lună, noaptea se retrăgea în cămăruţa Paulinei (Scr. XXII, mai 1842). Material, o duce prost, la limita mizeriei, dar măcar îşi perfecţionează franceza. E pe cale de a se declara cu regret învins şi obligat să se reîntoarcă la Bucureşti; iată însă că, odată cu paşaportul pentru revenirea în ţară, Ambasadorul otoman de la Paris, Reşid Paşa, îi strecoară şi cinci ludovici de aur, aproximativ 100 de franci; hotărît lucru, Ion ştia să se facă simpatic oricui. Cu bani în buzunar, renunţă la Bucureşti; atracţia Parisului devenise între timp mult prea arzătoare, iar Rastignacul român are întotdeauna forţa de a se redresa: va ajunge din nou în capitala Franţei, chiar dacă cu un ocol considerabil. în Italia se angajează la un boier rus, care îl ia cu el la Petersburg, prilej excelent de a adăuga şi limba rusă celorlalte cunoscute (între timp, voiajurile pe speze princiare la Londra îi dăduseră acceptabile cunoştinţe de engleză). îşi va înlocui curînd protectorul, pe boierul rus, după obiceiul lui de acum brevetat, cu un tînăr prinţ rus, putred de bogat, ce voia să cunoască Europa şi mai ales Parisul. Pentru asemenea tentant proiect, putea exista un cicerone mai avizat decît Codru Drăguşanu? Aşa că peregrinul, bucuros că despărţirea de Paris durase doar 11 luni, îşi ia din nou toiagul şi rolul în serios, îl duce pe naivul principe scit în oraşul-lumină şi îi arată acestuia minunile pariziene - pe banii principelui, bineînţeles. Peregrinul transilvan se încheie într-o apoteoză a Franţei şi a Parisului, singurul loc din lume ce l-a făcut pe autor să atingă exaltarea:

"După 11 luni de absenţă, iacă-mă, amice, iar în Parişi unde acum sunt ca acasă şi am satisfacţiunea de a juca rolă de mentore pe lîngă Te­le­ma­cul meu din Sciţia, căci, după ce am fost petrecut doi ani aici, nu numai în­semnătăţile principale pa­riziane, dară şi datenile şi apucăturile locuitorilor mi-s cu­nos­cute. Ca să nu deie dare pen­tru rang, pro­pusei junelui principe între altele să nu facă caz de titulară, ci să se lase în public a i se putea adresa cuvîntul simplu Ťmonsieurť şi m-au asculat" (Scr. XXXI, iunie 1843);

"Aici se proclamă revoluţia lumei moderne, aici se promulgară drepturile naturale ale omului şi de aici ca din focul cel sacru, vor străluci raze de libertate, căci francul e naţiunea cea mai aptă de a conserva şi a dezvolta tezaurul libertăţii.(...) Francia e concentrată în capitala Paris, unde aleargă orice escelează din toată lumea, pentru că aici se corunează cu succes, aici se pune meritului şi talentului sigiliul" (Scr. XXXIV, februarie 1844).

Aşa cum generaţia paşoptistă, prejunimistă şi junimistă din România au privit spre Paris ca spre centrul lumii şi n-au visat altceva decît formarea spirituală în mediu parizian, făgărăşanul Ion cedează aceleiaşi ispite, contaminat de obsesia paşoptistă comună. Dacă scriitorul ardelean alege instinctiv stilul balzacian de viaţă, Peregrinul... ne arată că vocaţia primordială a autorului a fost aceea de a răzbate într-o lume unde soarta nu-i oferise la naştere nimic, în afara unei dotări intelectuale superioare. încă de la începutul cărţii, Codru Drăguşanu se autocaracterizează plin de luciditate şi fără a-şi ascunde cinismul care l-a ajutat de atîtea ori să iasă din situaţii dificile:

"Strămoşii noştri au fost esperţi şi nu în deşert ziseseră honores mutant mores. Şi eu, de cînd mă cred oamenii abate, mă depart de Diogene şi mă apropiu de Lucullus; aşa-mi place a vorbi de gustul mîncărilor" (Scr. VIII, ianuarie 1839), scria el la primul său voiaj italian.

E curioasă, la un tînăr de 20 de ani, absenţa din Peregrin... a oricărei pasiuni erotice, a oricărui impuls sentimental. La vîrsta de 17 ani, fugind noaptea ca un hoţ din satul său, adolescentul are un gînd duios pentru iubita lui Chirica, dar blînda Chirica e curînd uitată şi nu va mai reveni niciodată sub pana memorialistului. în schimb, Rastignacul ardelean, care se amuză, dar nu se îndrăgosteşte, procedează cu acelaşi "cinism" şi cînd e vorba de jocurile iubirii. Aflat la Baden-Baden în suita unui prinţ, culege fără nici un sentimentalism fructele care i se oferă, amuzîndu-se copios de naivitatea fetelor:

"Dară iacă trec la cunoştinţe mai delicate, feminine. Ştii că de-acasă-s flăcău frumuşel. Am între altele un costum semiorientale care face furoare cînd ieşim la promenadă campestră cu un ciopor de copile. Cînd mă acutrez cu fesul grecesc ornat cu ciucuri de fir pînă la umăr, nu numai oglinda-mi face complimente, dară toate domnişoarele-şi dispută prerogativa de a mă avea de cavaler" (Scr. XV, iulie 1840).

De fapt, pe Ion din Făgăraş îl interesează personalităţile bogate sau puternice, oamenii care i-ar putea influenţa viaţa în bine, nu fiinţele sentimentale. La Viena, aflat în suita lui Vodă Ghica, nu se lasă pînă nu-l vede de aproape pe temutul Metternich, în acel moment omul cel mai puternic din Imperiu: va fi însă dezamăgit, pentru că acesta "seamănă cu toţi nemţii" (Scr. VII, decembrie 1838). Autorul se zbate mereu să ajungă în faţă, atras de celebritate: îi va vedea pe Papă, pe Regina Victoria a Angliei şi pe Prinţul Consort Albert, pe Regina Franţei Amélie, contemplată de la doi paşi, pentru că Ion se strecurase înadins la missa de la biserica Madeleine, cînd Regina era de faţă ("o damă înaltă, bătrînă, plină de demnitate, i se vede suferinţa în ochii cei roşii, ca şi cum ar tot plînge" - Scr. XX, februarie 1841). Prozatorul nostru nu poate trece printr-o ţară sau printr-un oraş fără a vizita ceea ce lui i se pare că reprezintă punctul cel mai înalt al locului.

Adaptabilitatea sa extraordinară se vădeşte chiar şi acolo unde viteza de asimilare poate juca feste, adică în cîmpul culturii. Capacitatea de lectură, de învăţare a limbilor străine, de orientare generală pe terenuri abia cunoscute ne vor uimi în eternitate. Ion a absorbit cultura ca un burete uscat, zi de zi, ceas de ceas şi în proporţii neobişnuite. Născut în romantism, aderă la romantism doar în extrema tinedreţe; îi sunt mult mai familiari clasicii latini, Pascal, Lesage, Goethe ori Schiller decît poeţii romantici care făceau în Principate moda. De la autorii secolului al XVIII-lea a învăţat ironia distanţarea intimă de lumea din jur; l-au interesat mai ales marii moralişti, cei care au dat formă canonică regulilor de comportare. Cultura eroului nostru nu era probabil strivitoare, dar spiritul său practic l-a îndrumat spre autorii indispensabili - de aici impresia statornică pe care o provoca celorlalţi, cum că ar fi un om extrem de învăţat. Introdus superficial în mai multe culturi, Codru Drăguşanu şi-a permis să jongleze tot timpul cu ele. "Mediolanul e cetatea metropolitană a lui Sîntu-Ambrosie. Ceteşte Sinasariul în Mineiul lunii decembrie şi vei şti unde mă aflu" (Scr. XVIII, ianuarie 1839), îi spune el, în glumă, prietenului său rămas în Ardeal, om de cultură religioasă ortodoxă.

Veritabilul său talent l-au reprezentat limbile străine. După ce învăţase, fără efort, germana şi maghiara, obligat de condiţiile existenţei sale ardeleneşti, după ce rudimentele esenţiale de latină şi le însuşise în şcoală, scriitorul învaţă franceza, neogreaca, italiana, engleza şi rusa. în 1843, spre finele pelerinajului european, autorul îşi compune următorul autoportret sub forma unui anunţ dat la ziar, despre care el însuşi spune că "sună iperbolic":

"Un june literat ungur, cunoscînd cu perfecţiune limbile: germană, francă, italiană, apoi binişor angla, neogreacă şi rusă, den altele espert, caută post de secretar privat, maistru de limbe etc. Mundus vult decipi, ergo decipiatur. Dacă rătăceam a mărturisi că sunt român, rămîneam pe lîngă varză acră şi cvas" (Scr. XXX, Sîntu Petropule, ianuarie 1843). Este rapid angajat, cu condiţia de a-şi da jos mustaţa de fals ungur. "îmi căuta dară a mă despărţi de mustaţă şi mă consol cu 1800 ruble pe an, apoi cu împregiurarea de a mă preumbla cu un principe de viţă strălucită trei ani într-o caretă. Crez că e destulă consolaţiune pentru un maghiar fals" (Ibidem).

Personalitatea lui Codru Drăguşanu apare în aceste rînduri mai clar decît aiurea. Cît despre însuşirea miraculoasă a limbilor, ea l-a dus şi la formularea unor aprecieri despre caracterul diferitelor popoare, la diagnosticarea surprinzător de exactă a calităţilor şi defectelor specifice lor. Vorbind cu superioritate şi suficienţă despre germani, italieni, ruşi, spanioli, englezi, elveţieni etc., Codru Drăguşanu nu mai are complexele ţăranului de la Dunăre, ci atitudinea unui european evoluat. Pe francezi şi pe englezi, popoarele cele mai mult admirate, el îi vede preluînd calităţile grecilor şi ale romanilor din Antichitate; pe italieni îi preţuieşte pentru iubirea lor de artă, dar îi consideră superficiali şi escroci; de ruşi îi este milă, deoarece n-a văzut niciodată un popor mai bun şi mai blînd supus unui despotism mai nemilos. Cea mai înaltă cotă de europeanism o atinge Codru Drăguşanu cînd vorbeşte chiar despre români: scrisorile XI-XIII din Peregrin... cuprind o surprinzător de exactă radiografie a Valahiei de la 1840, a trăsăturilor proprii societăţii româneşti din toate timpurile. Vorbind despre români ca un străin european, revoluţionarul patriot de mai tîrziu îşi dobîndeşte veritabilul certificat european de maturitate.

Revine în cele din urmă la Paris, oraş de care nu se mai putea despărţi, şi îşi încheie aici periplul. Iubirea conştientă pentru Franţa îi marchează psihologia. Ca şi ceilalţi paşoptişti, autorul face o fixaţie franceză, dar asupra unei Franţe trăite în imediat, nu învăţate din cărţi. Cînd, în finalul Peregrinului..., autorul ridică încă un elogiu (al cîtelea?) aceleiaşi Franţe, la concluziile sale putea subscrie o întreagă generaţie de scriitori şi de oameni politici:

"O singură ginte în lume cere şi merită stima şi gratitudinea noastră. Aceasta este naţiunea franceză, care de o jumătate de seclu îşi varsă sîngele şi-şi deşeartă punga numai pentru umanitate; e ursită de la Providenţă a se sacrifica intereselor universale şi e condusă de genii, cărora singuri se închină, dar însă şi-i produce sau şi-i adoptă. Francia şi Parisul sunt şi rămîn miezul lumei şi lamura umanităţii" (Scr. XXXV, septembrie 1844).

Secolul romantic a fost plin de cópii mai mult sau mai puţin imperfecte ale lui Rastignac - şi românii n-au făcut excepţie. La Codru Drăguşanu putem urmări direct, pe viu, o asemenea formă de destin, realizat în spectaculoase şi nefavorabile condiţii - un destin pornit în cea mai umilă casă a unui sat ardelean şi ajuns în palatele marilor capitale europene. Spre deosebire însă de toţi acei Rastignac, străluciţi şi după aceea dispăruţi fără urmă, ardeleanul nostru nu a ajuns doar în vîrful piramidei europene, ci a şi lăsat un text pe măsură, jurnalul indirect al devenirii sale, Peregrinul transilvan. Ca proiect scriptic şi ca stil, el rămîne unic nu doar în romantismul românesc, ci şi în întreaga noastră literatură.