Nu cred că există traducere uşoară. Cea mai banală frază se loveşte de dificultăţi neaşteptate la transpunerea ei în alt peisaj sonor, cu alte legi de formare a cuvintelor şi cu altă muzicalitate. Însă pentru orice traducător poezia este încercarea cea mai grea. Profanii îşi închipuie că poţi clona un poem dintr-o limbă în alta şi se miră că există versiuni care diferă substanţial între ele. Cei care au încercat măcar o dată să transpună un poem cu ritm şi rimă ştiu că eşti obligat să faci mereu echilibristică între fidelitate şi infidelitate, între sensul strict şi atmosferă, între armonia sonoră şi rigoarea semantică. Eşti obligat, ca în viaţă de altminteri, să interpretezi, să faci sacrificii şi să alegi.
Rainer Maria Rilke (1875-1926) nu mai are nevoie de prezentare. Am selectat din opera lui, de dragul iubitorilor de poezie şi al traducătorilor, două dintre poemele mele favorite. Primul şWas wirst du tun, Gott, wenn ich sterbeţ este datat 26.9.1899. Pe al doilea şSieh, ich bin nicht...ţ, scris în 7.10. 1914, nu l-am găsit în antologiile din biblioteca mea, de aceea voi da numai două variante proprii. E posibil să fie inedit, în română. Oricând ar fi fost scrise, versurile lui Rilke fac parte dintre acele creaţii al căror termen de garanţie poetică n-a expirat. (I.P.)

[Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?]

Was wirst du tun, Gott, wenn ich sterbe?
Ich bin dein Krug (wenn ich zerscherbe?)
Ich bin dein Trank (wenn ich verderbe?)
Bin dein Gewand und dein Gewerbe,
mit mir verlierst du deinen Sinn.

Nach mir hast du kein Haus, darin
dich Worte, nah und warm, begrüßen.
Es fällt von deinen müden Füßen
die Samtsandale, die ich bin.

Dein großer Mantel lässt dich los.
Dein Blick, den ich mit meiner Wange
warm, wie mit einem Pfühl, empfange,
wird kommen, wird mich suchen, lange -
und legt beim Sonnenuntergange
sich fremden Steinen in den Schoß.

Was wirst du tun, Gott? Ich bin bange.

Maria Banuş
Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?

Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sfarm (îţi sînt urcior).
Dacă mă stric? (şi băutură-ţi sînt).
Sînt meşteşugul tău şi-al tău veşmînt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea nu mai ai casă-n care
să te întîmpine cuvinte calde.
Cad eu, din ostenitele-ţi picioare cade
sandala de velur, mîngîietoare.

Mantaua ta cea mare se desprinde.
Privirea ta spre care se ridică
obrazu-mi cald precum o pernă mică,
va rătăci-ndelungă vreme după mine -
şi-n asfinţit de soare se va-ntinde
în poala rece-a pietrelor străine.

Ce-ai să te faci, Doamne? Mi-e frică.

(Din volumul Rainer Maria Rilke, Versuri, Bucureşti, Editura Pentru Literatură Universală, 1966)

Mihail Nemeş

Tu, Doamne, ce te faci de mor?
De mă zdrobesc? (îţi sînt ulcior).
Şi de mă stric? (şi băutură-ţi sînt).
Sînt meşteşugu-ţi şi veşmînt,
cu mine rostul tău dispare.

În urma mea n-ai casă-n care
să te salute vorbe dragi mereu.
Sandala de velur, ce-s eu,
îţi cade din truditele picioare.

Şi mantia ta mare-ţi pică.
Privirea ta, la care se prosternă
obrazu-mi cald ca pe o pernă,
va rătăci mult după mine -
ca-n asfinţit apoi să-ncline
în poala pietrelor străine.

Tu, Doamne, ce te faci? Mi-e frică.

(Din volumul Rainer Maria Rilke, Opera poetică, Ediţie îngrijită de Dan Flonta, Piteşti, Editura Paralela 45, 2007)

Ioana Pârvulescu
[Ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor?]

Ce te faci, Doamne, dacă-ţi mor?
Dacă mă sparg? (Îţi sunt urcior).
Dacă mă curm? (Îţi sunt izvor).
Îţi sunt veşmânt şi croitor,
când nu mai sunt eşti fără rost.

N-o să mai ai, după ce mor,
cald bun-venit şi adăpost.
Pierzi, ostenit, de pe picior,
moale sanda care ţi-am fost.

Mantia-ţi mare nu te mai ţine.
Privirea ta, ce-al meu obraz, oricând
o strânge cald ca într-un cuib plăpând,
veni-va după mine căutând
şi pe-nserat se va lăsa-n zbor frânt
la sânul pietrelor străine.

Ce te faci, Doamne? Mă-nspăimânt.

[Ce-o să faci, Doamne, dacă mor?]

Ce-o să faci, Doamne, dacă mor?
Dacă mă sparg? (Îţi sunt urcior).
Dacă mă stric? (Sunt vin uşor).
Îţi sunt croială şi croitor,
când n-oi mai fi, moare un rost.

N-o să mai ai, cald adăpost
şi-n el cu dor un bun-venit.
Pierzi din picior prea-ostenit
moale sanda care ţi-am fost.

Nu mă mai porţi mantă de gală.
Privirile ce-mi pui pe-obraz, pe rând,
cald adunate-n cuib plăpând,
veni-vor după mine căutând
şi în amurg vor sta-n zbor frânt
la pietre reci şi tari în poală.

Ce-o să faci, Doamne? Mă-nspăimânt.

Sieh, ich bin nicht

Sieh, ich bin nicht, aber wenn ich wäre,
wäre ich die Mitte im Gedicht;
das Genaue, dem das ungefähre
ungefühlte Leben widerspricht.

Sieh ich bin nicht. Den die Andern sind;
während sie sich zu einander kehren
blind und im vergesslichsten Begehren -,
tret ich leise in den leeren Hund und in das volle
Kind.

Wenn ich mich in ihnen tief verkläre
scheint durch sie mein reiner Schein...
Aber plötzlich gehn sie wieder ein:
denn ich bin nicht. (Liebe, dass ich wäre -)

[Uite, eu nu sunt...]

Uite, eu nu sunt. Dar dacă aş fi,
aş fi un miez de poezie scrisă;
rigoarea ce-n viaţa de zi cu zi,
imprecisă cum e, e dezisă.

Uite că nu sunt. Ceilalţi sunt deplin:
în timp ce ei se-agită-n căutare,
orbi şi-n dorinţe prinşi pân' la uitare,
eu trec tiptil în câinele gol şi-n copilul plin.

Când sunt în ei adânc transfigurat,
în raza lor m-arăt cât ai clipi...
Dar brusc ei iar dispar, s-au dizolvat:
fiindcă eu nu sunt. (Doamne, de-aş fi...)

[Uite, eu nu sunt...]

Uite, eu nu sunt, dar dacă aş fi,
aş fi chiar mijlocul dintr-un poem;
rigoarea pe care nesigura zi,
insensibila viaţă o dezice suprem.

Uite eu nu sunt. Ceilalţi sunt deplin;
se duc spre alţii cu precipitare,
pierduţi în pofte până la uitare -
iar eu trec tainic în câinele gol şi-n copilul plin.

Şi când în ei m-am preschimbat mai viu
lumina mea-ntr-a lor a apărut ...
Dar brusc şi ei şi eu am dispărut:
pentru că nu sunt. (Doamne, să fiu...)

(Din Rainer Maria Rilke, Îngerul păzitor, Antologie şi traducere de Ioana Pârvulescu, Humanitas, 2007 - în curs de apariţie)