Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
„ragăm nu...“ de Rodica Zafiu

Interpretările critice asupra lumii reprezentate în opera lui Caragiale oscilează de mai multă vreme între ipoteza idilică (pentru care esenţiale sunt cumsecă denia tihnită şi defectele inofensive) şi cea feroce (care pune în prim plan agresivitatea şi imoralitatea).

Pentru a verifica aceste modele interpretative, poate fi util să investigăm gradul în care violenţa verbală este prezentă în discursul personajelor, în actele de limbaj tipic agresive (imprecaţie, insultă, ameninţare, provocare, contrazicere etc.), în formele de impoliteţe a adresării, în recursul la registrul vulgar – precum şi modul în care violenţa fizică e reprezentată în text, în pasajele narative. Obiectul cercetării e dublu: violenţa exprimată (de obicei de către personaje) şi cea reprezentată narativ (de către personaje sau narator). Ambele tipuri apar în forme filtrate de convenţiile epocii şi mai ales de ironia auctorială, agresivitatea verbală fiind eufemizată prin omisiune, prin substitute, prin recursul la sugestie, prin combinarea cu formule de scuză – pardon! – etc.
Se poate uşor constata că, în schiţele şi comediile caragialiene, violenţa există (ceea ce poate produce imaginea unei lumi agresive), dar e întotdeauna minimalizată, anihilată discursiv (ceea ce întăreşte ideea contrară, a unei lumi bonome). O situaţie prototipică, fundamental comică, e aceea în care personajul agresat – pălmuit, de exemplu – răspunde printr-o perplexitate cognitivă; nervozitatea în crescendo se rezolvă comic, la Crăcănel, prin transformare în angoasă epistemică: „a! Asta nu poate rămâne jos... Eu, când îmi trage cineva palme... eu turbez!... cu dinţii îl apuc, nu-l las nici mort până nu-mi spune pentru ce? pentru ce mi le-a tras? să ştiu şi eu: pentru ce?... Trebuie să-mi spuie mişelul numaidecât!...” (D’ale carnavalului). Nu onoarea e atacată, ci logica; personajul e în căutarea explicaţiei, presupunându-se că găsirea ei l-ar linişti pe deplin. La fel de perplex şi calm e, după pălmuire, cronicarul monden, care invocă prin pur automatism onoarea: „Şi, scurt mişcarea! până să-i zică unul dintre amici «|ra! da stăi, bri omule!» îi trage două palme vajnice şi iese. – Nu mai înţăleg nimica, pi onoarea me! – zice Edgar şi iese şi el” (Highlife). În finalul schiţei Amici, Lache primeşte palme, dar gestul (perceput de cititor ca o pedeapsă justificată) e pentru personaj doar o confirmare a logicii şi a dreptăţii sale: „Uite, vezi! ăsta e cusurul lui – e măgar!... şi violent!... şi n-are manieră!”.
Ce e, deci, mai important, pentru a stabili gradul de agresivitate al acestei lumi? Discursiv, palmele (doar relatate) sunt atenuate, minimalizate de reacţia victimelor. E, desigur, un mecanism comic universal, intens folosit de filmele mute şi de desenele animate: violenţa bruscă stârneşte râsul, cu condiţia de a părea inofensivă, de a nu trezi în spectator empatia, identificarea cu suferinţa fizică sau morală a victimei. La Caragiale, personajele păstrează „un calm imperturbabil, egal şi plin de dignitate”. La fel de emblematic, actul de limbaj al insultei adresate (care exprimă o atitudine agresivă, o intenţie de rănire a interlocutorului) e interpretat ca simplă aserţiune, ca act referenţial, cu valoare de adevăr, care poate fi confirmat sau negat: „Amice, eşti idiot. – Ba nu, domnule” (Căldură mare). De fapt, nici imprecaţia, nici insulta nu sunt, de obicei, adresate: adversarul lipseşte, iar agresorul îşi descarcă nervozitatea fără prea mari riscuri: „Mare devenă foarte iritat pronunţat dumnezeu mami, nu personal cineva, ci ghinion” (Telegrame). În cazul citat, injuria provoacă totuşi, în mod excepţional, o amplificare a violenţei: „Atunci Costăchel Gudurău care sta altă masă criticând guvernul gura mare, sculat şi apostrofând directoru strigat ba pe al măti şi ridicat bastonu” (ibidem). Violenţa probabilă a scenei e filtrată comic de relatarea „oficială” (nu şi neutră).
Imprecaţia, insulta şi critica sunt de preferinţă indirecte, mediate: pot fi, de aceea, puse sub semnul lui ragăm nu, formă sub care caracterizarea un măgar ajunge la victimă dintr-o întâmplare, prin citirea pe dos a unei porţiuni de pagină (Infamie...). Situaţia din Amici e la fel de interesantă din punctul de vedere al caracterului indirect al criticii şi al insultei. În prim plan apare insulta mediată cu intenţie de Lache, prin simularea unei relatări („zice: «O fi deştept, nu zic; dar e cam... zevzec»”). Tot mediată (involuntar) e şi caracterizarea insultătoare a lui Lache de către Mache, care nu ştie (pentru moment) că obiectul furiei se află în faţa sa: „Mă rog ţie, cine e măgarul ăsta, aş vrea să-l ştiu...”; „Mizerabilul! canalia!” (Amici). Medierea narativă şi ironică a violenţei stă sub semnul inteligenţei şi al jocului cu limbajul.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara