Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Profil:
Radu Anton Roman de Alex. Ştefănescu


Radu Anton Roman s-a născut la 19 iulie 1948 la Făgăraş (în judeţul Braşov). După absolvirea Liceului "Radu Negru" din oraşul natal, a urmat Facultatea de Drept din Bucureşti, pe care însă n-a terminat-o. S-a înscris apoi la Facultatea de Ziaristică din Bucureşti şi, la încheierea studiilor, şi-a luat diploma de licenţă cu lucrarea Clişee imperative în cronica de artă. în prezent pregăteşte o teză de doctorat cu titlul Balcanism şi spirit balcanic în filmul şi literatura române.

Structural entuziast şi risipitor, dornic de cunoaştere în sensul cultural, dar şi existenţial al cuvântului, Radu Anton Roman a dus încă din anii adolescenţei o viaţă aventuroasă. A fost "chituitor de ferestre etaje înalte" la Hotel Intercontinental, între 1968-1969, învăţător la Râuşor, lângă Făgăraş, în 1970, pedagog şi gardian de noapte la "Sanatoriul pentru copii" din Timişul de Sus, în 1971, bibliotecar la Biblioteca Municipală Bucureşti, în perioada 1976-1978, redactor la ziarul Munca, între 1978-1985, pensionar, în perioada 1985-1990, director artistic la Televiziunea Franco-Română, între 1990-1991, ghid şi translator al echipei "Jacques-Yves Cousteau", în Delta Dunării, în perioada 1991-1992, director al revistei Turist Club, între 1993-1994, ataşat de presă la "Rhone-Poulenc" din 1994 şi până în 1999.

începând din 2000 lucrează ca prezentator-realizator la PRO TV şi ca redactor la selecta editură Paideia. Emisiunea sa Bucătăria lui Radu de la PRO TV are un remarcabil succes de public, deşi (sau datorită faptului că) depăşeşte domeniul gastronomic şi tratează probleme de istorie, antropologie, etnografie şi eco-geografie. Practic, după dispariţia emisiunilor Serata muzicală a lui Iosif Sava şi Profesiunea mea, cultura a lui Nicolae Manolescu, este cea mai valoroasă şi atractivă emisiune culturală din România.

Viaţa agitată nu l-a împiedicat pe Radu Anton Roman să publice relativ numeroase cărţi (cuprinzând versuri, povestiri, romane, publicistică, reţete culinare comentate dintr-o perspectivă culturală etc.), să facă filme documentare (despre Delta Dunării), să organizeze expoziţii cu fotografii artistice proprii, să scrie cronici de teatru (la România literară, dar şi la alte reviste, între 1971-1990), să colaboreze (începând din 1968 şi până în ziua de azi) la zeci de periodice cu articole de ecologie, turism, halieutică, istorie, politică, teatrologie, filmologie, antropologie, critică literară. Toată această operă culturală şi artistică, impetuoasă şi adeseori plină de strălucire, dar inegală, imprevizibilă, greu de clasificat a rămas în mare măsură neînregistrată şi neomologată de critica de specialitate. Autorul însuşi se ocupă prea puţin de promovarea ei, preferând să facă noi experienţe decât să piardă timpul cu administrarea a ceea ce deja a realizat.


BILBIOGRAFIE

VERSURI. Ohaba, ţara asta, Buc., CR, 1972  Elegii, Buc., CR, 1980.

PUBLICISTICĂ, JURNALE DE CĂLĂTORIE. Ţările de sus ale merilor, Buc., Em., 1974  Călătorie spre nord, Buc., Em., col. "Reporter", 1976  în Deltă cu Jacques-Yves Cousteau (un fel de jurnal), Buc., Ed. Paideia, 2001.

ROMANE. Vara nimănui, Buc., Em., 1978  Zile de pescuit, Buc., CR, 1985 (ed. a II-a, rev., Buc., Ed. Paideia, 1996; ed. a III-a, rev., 2002; trad. în fr., de Odile şi René Cagnat, cu titlul Des poissons sur le sable, Montricher-Elveţia, Ed. Noir sur Planc, 1997)  Precum fumul, Buc., CR, 1996.

POVESTIRI. Haz cu... peşte, Buc., Ed. Globus, 1994.

ANTROPOLOGIE ALIMENTARĂ. Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, Buc., Ed. Paideia, 1998 (ed. a II -a, "îndelung revăzută şi mult adăugită", Buc., Ed. Paideia, 2001).


O enciclopedie - spectacol

Prin intermediul emisiunii Bucătăria lui Radu de la PRO TV, Radu Anton Roman pătrunde, la fiecare sfârşit de săptămână, în casele a milioane de români. Are ochii albaştri, o barbă sură dezordonată, "ca şi câlţii când nu-i perii" şi poartă o cămaşă lungă şi şi largă, menită să-i ascundă proeminenţele de gurmand. Este un personaj fabulos, orgiastic, îmbătat nu numai de aromele, culorile şi gusturile mâncărurilor şi băuturilor pe care le prezintă, ci şi de o irepresibilă bucurie de a trăi şi de a comunica.

Cu un cuţit în mână, într-o bucătărie aprovizionată cu tot ce trebuie, el arată, practic, cum se pregătesc cele mai pitoreşti bucate româneşti. Dar nu se rezumă la atât. Face şi istoricul lor, recurgând uneori la legende, evocă - inclusiv cu ajutorul unor filme documentare - mediul din care provin, explică în ce ambianţă şi conform cărui ritual trebuie mâncate pentru a-şi dezvălui savoarea şi poezia. Este vorba, de fapt, de un curs de cultură românească populară, de o celebrare - solemnă, dar şi cu umor - a stilului de viaţă românesc.

Trebuie spus însă că românesc, pentru Radu Anton Roman, înseamnă mai mult decât origine daco-romană sau religie ortodoxă şi anume un conglomerat de identităţi etnice şi credinţe, a cărui unitate este dată de spaţiul locuit şi de vechimea convieţuirii. Radu Anton Roman iubeşte de fapt locul în care s-a născut, sinteză de neamuri şi tradiţii. Stilul de viaţă românesc este, din punctul lui de vedere, stilul de viaţă constituit de-a lungul timpului în acest loc.

Apărând la televizor, ca un magician al bucătăriei, Radu Anton Roman ne îndeamnă, în realitate, să ne redescoperim propria noastră cultură, pe care nu se ştie din ce cauză o ignorăm sau o dispreţuim. Pledoaria lui năstruşnică - amestec de gravitate sacerdotală şi giumbuşluc clovnesc, de smerenie şi senzualitate - este emoţionantă şi convingătoare pentru că nu are nimic demagogic şi, mai ales, pentru că se bazează pe o impresionantă competenţă în domeniu.

Radu Anton Roman ştie să admire şi să sărbătorească, în genul lui N. Steinhardt, dar şi să afurisească pe loc, cu temperament ceea ce nu-i place, ca Petre Pandrea. Modul său de exprimare este baroc, funambulesc. Improvizaţia şi erudiţia se amestecă spectaculos, ca apa cu focul, în creaţia lui scrisă şi orală.

Din experienţa de explorator al tradiţiilor culinare autohtone a rezultat o carte de 800 de pagini, Bucate, vinuri şi obiceiuri româneşti, 2001. Nu este vorba de o simplă "carte de bucate", ci de o enciclopedie-spectacol a unui stil de viaţă. Tehnologia propriu-zisă de preparare a mâncărurilor este descrisă cu mijloace epice şi lirice, ajungând să semene uneori cu epopee. în plus, există numeroase comentarii, istorice, sociologice, culturale şi sentimentale. Nu lipseşte umorul, astfel încât cartea îl poate cuceri, cu farmecul ei, chiar şi pe cel mai ursuz bolnav de ulcer:

"Dacă ar măsura cineva (cum o şi fac unii din când în când, de te cruceşti ce-a putut să le mai dea prin minte) lungimea vinetelor puse cap la coadă, care se gătesc din august până-n noiembrie-n România, ar fi zguduit de dimensiunile interstelare rezultate.

Dacă ar transforma cineva în energie electrică mişcarea lingurilor de lemn din castroanele de salată de vinete, noi n-am mai importa petrol";

"Nu ştiu sarmalagiii ce să mai inventeze!

Nu le-a ajuns că-s una-n Moldova, mici şi vesele, alta-n Ardeal, mari şi presărate cu cărnuri afumate, şi alta-n Valahia, unde-s potrivite!

Nu le-a ajuns nici că-s ba cu păsat, ba cu foi de viţă şi ştevie, ba de post, ba cu urdă! Acum au scos şi ciudăţenia asta, sarmale în sarma, ca teatrul în teatru, de nu mai ştii de e găteală cinstită sau Hamlet!";

"Puiul anemic de Avicola şi cel hrănit cu boabe şi iarbă în curte, la lumina soarelui, se aseamănă ca icrele negre din ţiţei cu cele de morun, sau ca o femelă gonflabilă cu Demi Moore";

"Oricât vi s-ar părea de ciudat, suntem diferiţi de toţi până şi în clătite!

Clătita franţuzească e ceva mai casantă şi mai poroasă decât cea mioritică, şi nici nu se poate re-ncălzi, pentru că se sparge şi se usucă iască (crep!).

Clătita rusească, blini, este mult mai groasă şi cu o compoziţie mai complicată decât a noastră.

Clătita carpatină e unică, deci, în simplitatea ei suplă (nu simţiţi, în sfârşit, un fior patriotic? nu vă vine să vă ridicaţi în picioare şi, cu clătita fluturând ca o flamură în gând, în mână şi în gură, să morfoliţi un imn de slavă gliei străbune şi roditoare?). Trăiască Clătita Noastră!"

Numai Sanda Niţescu, autoarea cuceritorului volum Un fir de mărar şi cerul albastru (apărut în 1997 la Ed. Cartea Românească) mai reuşeşte, cu argumente gastronomice, asemenea lui Radu Anton Roman, să ne facă să ne reîndrăgim pe noi înşine. Ea scrie însă în alt registru stilistic, al amintirilor din copilărie şi al nostalgiei.


Tinereţe şi exuberanţă

Radu Anton Roman a debutat în 1972, la 24 de ani, cu o carte de versuri, Ohaba, ţara asta, iar debutul său a fost remarcat de Nicolae Manolescu. Ulterior, însă, evoluţia sa a ieşit aproape complet din raza de observaţie a criticii literare. Al doilea volum de versuri, Elegii, 1980 i-a mai provocat o tresărire de interes doar lui Costin Tuchilă.

Este regretabil că s-a întâmplat aşa, întrucât poemele din aceste cărţi au o frumuseţe diafană, deopotrivă imnică şi elegiacă, fiind un fel de irizaţie lingvistică a tinereţii înseşi. Discursul este complicat, stângaci-atoatecuprinzător, dar nu şi prolix:

"Busuioc pe colţul mesei tale/ mirosind a toamnă şi a brad./ Tu ca o zăpadă, eşti făptura/ care va pleca în nordul florii/ unde cerul e-mbăiat cu miere/ picurând albine moi, de jad.// Drumu-acesta lung te va răpune./ Eu am să aştept sub o cetate/ alb şi îngheţat în ape albe/ unde mrenele de lapte sângerează./ Am să bântui singur printre ziduri,/ ca un vânt de gheaţă peste sate// Dac-ai să te-ntorci, ţinutul florii/ se va umple de o toamnă sură./ Te voi întreba unde ţi-e trupul,/ pleoapa ta ca o zăpadă pură./ Voi şopti încet să te apropii./ Carnea mea, gemând, va îndura/ noaptea, sărutându-mă pe gură."

Nu se poate identifica o construcţie a poemului. Zbaterea de peşte argintiu a sufletului tânărului face din cuvinte o învolburare luminoasă. Ceea ce ni se comunică este o stare de spirit.

Şi mai nedreptăţit este romancierul Radu Anton Roman. Despre cel mai bun roman al său, Zile de pescuit, n-a scris nici un critic literar din România! Au scris, în schimb, Jacques-Yves Cousteau ("Le texte fleuri de Radu Anton Roman foisonne d'images de pecheurs, d'eaux, d'odeurs de poissons, de vols maestueux d'oiseaux, d'alcools forts...") şi Costa Gavras ("J'ai pu lire Des poissons sur le sable ştiltlul versiunii franceze a romanului, n.n.ţ. Ma curiosité de lecture s'est vite transformé en plaisir, en voyage dans le temps et dans ce lieu dur et à fois magique").

Alt roman valoros, plin de dramatism, Precum fumul, scris în sumbra perioadă 1986-1988, a fost respins de cenzură, iar când a apărut în sfârşit, în 1996, sensul lui contestatar n-a mai avut aproape deloc ecou.

Zile de pescuit este un poem în proză, cu personaje pitoreşti (pescari din Deltă, intelectuali stabiliţi temporar în aşezările pescăreşti, turişti), cu peisaje paradisiace, dar atinse de degradare, din cauza exploatării iresponsabile a zonei, cu tradiţii arhaice perturbate, din fericire doar la suprafaţă, de imitarea fără discernământ a vieţii moderne. Autorul priveşte cu simpatie amestecul etnic pestriţ - români, turci, tătari, haholi, lipoveni - şi îşi ritmează naraţiunea în funcţie de momentele îndeletnicirii de pescar, aşa cum Marin Preda, în Moromeţii, leagă fiecare secvenţă din viaţa personajelor sale de mersul la seceriş sau de mulsul oilor. Apa Dunării se află peste tot, până şi în amintirile sau visurile oamenilor din Deltă. Moartea însăşi ei şi-o reprezintă întotdeauna ca pe un înec. Iată-l pe un pescar bătrân, Hnat, povestindu-i prietenului său de o viaţă, Sile, într-o românească stricată, cum a murit cu mulţi ani în urmă un tânăr, Condrat:

"- Când a fost Condrat, acel tânăr om, când şi eu tânăr şi prieteni am fost, ştii tu cum plutea părul lui pe apă? Ca iarbă, pe tot ghiolul! Păr galben ca stuf a avut şi lung, spurcatul, toate femeile-l iubeau pe el! S-a-necat el, furtună a fost. A venit dihor noaptea, viscol a fost, şi a povestit cum spală el pe picioare draci de muieri cu părul lung al lui. Cum aruncă ei lui oase de scrumbie veche ca la pisici, şi el ia şi mănâncă şi plânge. Şi draci joacă cărţi şi nici nu-l vede nimeni pe el."

Singurul comentator român atent al romanului, un scriitor, nu un critic literar, dar un scriitor rafinat, atras el însuşi de poezia lumii balcanice, Mircea Constantinescu, a făcut comparaţii ingenioase cu proza lui Mihail Sadoveanu şi cu cea a lui Fănuş Neagu:

"Stilistic, romanul eliberează la tot pasul o poezie a pitorescului dur, faliat, aritmic, iar nu amplu curgător, ca în paginile sadoveniene închinate deltei, sau agresiv-baroc, precum în prozele lui Fănuş Neagu. E un pitoresc intim, asumat, sugerând identificarea cu natura şi oamenii care-i smulg, tainic şi cu destule sacrificii, bogăţiile."

Mai trebuia făcută, poate, şi o comparaţie cu proza lui Ştefan Bănulescu, cu care romanul Zile de pescuit are în comun o atmosferă inexplicabil misterioasă, dar de care se şi deosebeşte flagrant, datorită temperamentului autorului. Ştefan Bănulescu este un ascetic, Radu Anton Roman - un exuberant. Ştefan Bănulescu rămâne esenţial livresc, deşi aruncă în joc - în jocul literar - cele mai insolite "fapte de viaţă". Radu Anton Roman rămâne fundamental un vitalist, deşi face, cu un inepuizabil spirit ludic, numeroase referiri la literatură.


Viaţa în labirint

Romanul Precum fumul, cronică minuţioasă, lipsită de iluzii, a vieţii dintr-un mic oraş de provincie în ultimii ani ai dictaturii lui Nicolae Ceauşescu, este sumbru şi apăsător. Autorul nu a devenit peste noapte apatic, ci descrie - în stilul său energic - apatia. Personajele principale ale cărţii, văduva Paulina Hobean, fiul ei, Ghiţă, şi iubita lui, Gabi, rătăcesc parcă printr-un labirint. George, îndeosebi, înţelege că rezultatele sunt aceleaşi şi dacă încearcă să găsească o ieşire, şi dacă stă pe loc. Aşa încât încremeneşte într-o aşteptare tragică, într-un fel de instantaneu al sinuciderii, exasperându-i pe cei din jur, care îşi închipuie în mod greşit că de el depinde să se salveze.

Ghiţă, numit uneori şi George, în funcţie de ipostaza în care apare în lume, a dat de mai multe ori examen de admitere la facultate şi a căzut, trăieşte de trei ani şi jumătate din banii mamei lui şi amână sine die să se căsătorească, din cauză că nu are o situaţie. Certurile interminabile cu cernita Paulina, pe care o iubeşte, reprezintă singura formă de comunicare cu ea. Naraţiunea înaintează lent, repetitiv, ca o pată de igrasie în perete. Personajele sunt iremediabil captive. Şi dau dovadă, aproape toate, de o luciditate care le agravează situaţia.

Iată ca exemplu o scenă zguduitoare în banalitatea ei. Ridicată în braţe şi aşezată pe divan de Ghiţă, care vrea să o răsfeţe, oferindu-se să pregătească şi masa, Paulina totuşi continuă să-l certe:

"-Te ţii cu dinţii şi cu mâinile de ţucăşu' ăsta de casă, ca să scapi de Bucureşti. Asta-i!

Ghiţă o priveşte atent, cu o expresie tulbure de nelinişte pe faţă. Mâna lui dreaptă scormone îndemânatică măruntaiele unui peşte încă ud, drumul de la răcitor la masă e presărat cu picuri roşii.

- Şi dacă dau la fefe? o întreabă încet.

Uimită, observă cum mâinile-i roşii, unse cu sânge, adună din crapul uriaş gheme moi de măruntaie abia închegate. Cad cu zgomot în ligheanul vechi, de aluminiu, înnegrit şi strâmb. Tremurând uşor, gelatinos, de parcă ar fi vii, încă vii, moviliţele roşcate de maţe palpită. Pe degetele lungi rămân fine pieliţe de unsoare roşietică. Apa nu le spală imediat, pete măcinând, ruginii, dosul palmei, ca o boală, o lepră."

Acelaşi Radu Anton Roman poate să facă din curăţarea unui peşte şi un ritual al voluptăţii, şi un act măcelăresc sordid. Este o scamatorie care nu reuşeşte decât celor mai talentaţi scriitori.

Unele scene din roman sunt kafkiene. Ghiţă întârzie la o întâlnire cu Gabi şi o găseşte sărutându-se, din plictiseală, cu alt bărbat. Orice poate fi înlocuit cu orice, oricine se poate substitui oricui. Radu Anton Roman descrie astfel exasperarea ultimă, mortificarea.

Precum fumul este unul dintre puţinele "romane de sertar" româneşti care, prin radicalismul viziunii şi prin ceea ce s-ar putea numi o frumuseţe literară neagră, interesează şi azi.

(fragment)