Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Radiografia unui destin de Cosmin Ciotloş


Nadia Anghelescu, Mic jurnal cu amintiri,
Iaşi, Edit. Polirom, 2013, 344 pag.

Cu multă autoironie rememorează Nadia Anghelescu un episod din vremea gimnaziului, când, îndrăgostită de poezia lui Eminescu, dădea unei strofe din Luceafărul acestuia cea mai năstruşnică interpretare cu putinţă. Pentru copilul de atunci, a nu avea „nici timp, nici loc” reprezenta aproape o „lăcrămaţie” ardelenească: cu multe obligaţii pe cap, nemuritorii n-ar găsi răgaz să le ducă pe toate la bun sfârşit; cu spaţiul, situaţia se arată la fel de încurcată, nici acesta nefiind, se pare, suficient.
Evident că, nu peste mult, adolescenta se va jena de o atare lectură literală. Numai că tâlcul ei o va urmări pe autoare de-a lungul întregii cariere şi va structura, într-un fel, acest Mic jurnal cu amintiri de curând publicat. Ea însăşi va apărea de aici ca un om prins într-o cursă contra cronometru (datoriilor universitare, îndeplinite cu pasiune, adăugându-li-se tot soiul de corvezi de ordin practic: conducerea departamentului Centrului de Studii Arabe de la Universitatea din Bucureşti, organizarea unor colocvii de amploare ş.a.) presupunând inclusiv lungi deplasări imaginare sau concrete (printre altele, perioade de rezidenţă la Roma sau la Paris). Acest freamăt continuu însoţeşte multe din paginile memoriilor de acum. Fascinaţia Nadiei Anghelescu pentru Orient (o fascinaţie categorică, definitivă şi dusă la un nivel de excelenţă) s-a născut, aflăm, spontan. Elevă foarte bună a liceului din Carei, ea ezită în pragul admiterii (la modă fiind, pe atunci, arhitectura). Se hotărăşte, totuşi, pentru Filologie, iar, dintre secţiile acesteia, pentru cea, nou înfiinţată, de arabă. Spontan, fără o explicaţie anume, ca toate deciziile importante. Va fi contribuit, poate, şi o tacită presiune a sângelui, bunicul matern (pe care nu l-a cunoscut niciodată) fiind, după cum acredita legenda familială, un armean dispărut în război. Cert este că începând, cu momentul acela, nu numai studenţia, dar şi viaţa Nadiei Anghelescu va intra pe un făgaş cu totul nebănuit.
Ca şi cartea lui Ion Vianu, Amor intellectualis, acest Mic jurnal cu amintiri reprezintă radiografia unui destin. Interesant e şi felul cum a fost conceput: tot ca un tur de forţă, sub forma unui jurnal (întins între noiembrie 2009 şi martie 2012) al trecutului. Foarte rar Nadia Anghelescu se referă la actualitatea redactării lui. În schimb, zi de zi (sincopele se pot număra pe degetele de la o mână), convoacă întâmplări de demult, sedimentate deja în memorie. Dincolo de poetica lui aparte (căci respectarea „legii lui Blanchot” impune actului scrisului o consecvenţă şi totodată un principiu normativ), rămâne remarcabilă puterea de sugestie a acestui experiment: oricât şi-ar dori-o, amintirile nu sunt niciodată cu totul autonome faţă de prezent, nu sunt, aşa-zicând, „imutabile”. O dispoziţie mai proastă îşi poate lăsa amprenta afectivă asupra unei scene vechi de câteva decenii, modificându-i acesteia, dacă nu chiar datele factuale, măcar aura. Sunt puţini autorii care, în orgoliul lor, sunt dispuşi s-o admită. Şi sunt şi mai puţini cei care o ocultează cu bună ştiinţă. Majoritatea nici măcar nu-şi dau seama de situaţia complicată în care se află atunci când devin propriii lor biografi.
Şi pentru că are, cultural, o cu totul altă formaţie decât alţi intelectuali de la noi (eurocentrici de filieră franceză, germană sau engleză), şi fiindcă pare, nativ, inaderentă la vanităţi, Nadia Anghelescu reuşeşte acest dificil exerciţiu de dedublare. „Cotidianul” şi „revolutul” fac aici un tandem pe cât de neobişnuit, pe atât de adecvat în fond. Ar mai fi, totuşi, o explicaţie pentru această putere de obiectivare. O oferă, printre rânduri, chiar autoarea, într-unul dintre paragrafele cu alură eseistică ale cărţii. Este vorba de înzestrarea nu pentru limbi străine în sine, ci pentru problematica limbilor străine (p. 301). De altfel, pentru Nadia Anghelescu, ca şi pentru George Steiner (citat cu a sa Errata), episodul biblic al Turnului Babel reprezintă nu o pedeapsă, ci o binecuvântare:
„Nu este puţin lucru să înţelegi textele, sau o parte dintre textele, unor autori care au scris începând cu secolul al IX-lea şi pe care arabii cultivaţi le înţeleg cu dificultate. Ciudăţenia este că le studiază ca pe nişte gramatici normative, cu alte cuvinte, cu scopul de a învăţa «limba arabă», aşa, în general, din ele. Pentru mine, aceste texte vechi reprezintă rezultatul strălucit al reflecţiei nu numai asupra limbii arabe, ci asupra limbii în genere, a modului în care aceasta se constituie şi funcţionează. Mă cred norocoasă că am avut acces la acest moment de graţie al gândirii lingvistice” (p. 297).
Deşi ocupă o parte consistentă din Micul jurnal cu amintiri, secvenţele legate de Orient şi de cercetarea acestuia nu au, totuşi exclusivitate. Parcursul profesional fiind decisiv (există numeroase pagini ataşante despre foşti profesori, foşti studenţi sau călătorii în Arabia Saudită şi aiurea), el e compensat de destule zone de respiro personal. În linii mari, trei sunt categoriile în care se împart memoriile Nadiei Anghelescu. Există desigur, cum spuneam, un puternic filon academic, impresionant şi exotic mai cu seamă pentru filologi; în paralel cu acesta, se desfăşoară o frumoasă serie de poveşti familiale (incluzând aici şi apropiaţii, căci autoarea dovedeşte o extraordinară vocaţie a prieteniei) şi, în sfârşit, un al treilea segment, foarte discret, intim, care indexează minuţios complicaţiile medicale cu care, mai ales după retragerea din activitate, Nadia Anghelescu se confruntă.
În aceste ultime două dimensiuni, cartea este încântătoare. Dintr-o colecţie de amintiri, ea devine un adevărat roman al faptelor mărunte (şi prin aceasta, esenţiale) cum nu sunt prea multe la noi. Cu o sinceritate aproape crudă, dar nici o clipă inelegantă, severa profesoară de la Universitate îşi lasă deoparte necesarul olimpianism şi pune în scenă un întreg ceremonial al tandreţii. E un spirit ludic (de multe ori pomeneşte despre plăcerea de a fredona, în vacanţe, cântece transilvănene) dotat cu un surprinzător simţ al dramatismului. Studentă fiind, se îndrăgosteşte iremediabil de viitorul critic şi istoric literar Mircea Anghelescu (pe care iniţial îl considerase uşor „infatuat”). Până la căsătorie (în 1962), negocierile cu părinţii vor reprezenta marele obstacol. Va fi trecut cu bine în urma unor negocieri purtate cu tact şi fermitate. O atestă o scrisoare din 9 decembrie 1960, transcrisă aici, de-o eleganţă care nu admite recurs: „Voi spuneţi că Mircea este înspăimântător de tânăr şi cu asta bineînţeles că sunt şi eu de acord. Pentru asta, însă, n-are nici el şi nu am nici eu vreo vină” (p. 71).
Relaţia vag tensionată (de fapt rafinat-ironică şi, de ambele părţi, anti-melodramatică) cu cele două fiice e şi ea surprinsă excelent în câteva replici. Nici aprecierile nu sunt lipsite de un dram de exigenţă. „mergând spre Bucureşti, am auzit-o pe Ada vorbind la radio în calitate de «director Discovery pentru Europa de Sud-Est», alături de ministrul Învăţământului, pentru a prezenta un proiect comun, modern, pus în serviciul învăţământului. Mi-a plăcut cum a vorbit, părea stăpână pe ea şi pe ceea ce prezenta” (p. 242). Chiar dacă ascunse sub iniţiale, mai apar printre amintiri profesorii Ştefan Cazimir (improvizând faimoasele lui epigrame), Mihai Zamfir şi Mihaela Mancaş (dăruind o păpuşă fiicei celei mari a familiei), Eugen Negrici, Mihai Moraru. Cultul prieteniei pare să fie o regulă neabătută. Nu în sensul anecdoticii (sunt relativ puţine scenele de gen), ci în acela al bunei atmosfere conviviale. Şi faimoasa casă cu olane a regretatului Paul Miron, şi vila Uniunii Scriitorilor de la Neptun sunt imortalizate ca nişte nemaipomenite spaţii pentru felurite „jocuri de-a vacanţa” intelectuale.
Pe acest fond luminos, partea medicală a jurnalului (consemnând inconveniente de tot felul şi oprindu-se chiar în pragul unei operaţii dificile) emoţionează superlativ şi conferă o tristeţe nemeritată unui destin de o inalterabilă frumuseţe. Întrebarea pe care, pe nepregătite i-a adresat-o într-un rând o fostă studentă (aproximez: cum este să te simţi frumoasă) ar putea fi extinsă asupra unei vieţi întregi.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara