Quid novi?
Pe pagina de titlu a ediţiei a doua
din Pantagruel (1533)1, editorul lyonez
al lui Rabelais a ţinut să îşi atenţioneze
cititorii că ar fi vorba de o „nouă
versiune îmbunătăţită şi corectată”
a romanului gigantesc, intervenţiile
în text aparţinând „maestrului Jehan
Lunel, doctor în teologie”. Neluată
în serios de exegeza rabelaisiană,
care o consideră, cel mult, o „plaisanterie
de Rabelais”2, menţiunea aceasta
poate însă conduce, cercetată mai
atent, la interesante deschideri ce
ţin de istoria ocultă a literaturii
franceze.
Să observăm mai întâi că „maistre
Jehan Lunel” (latinizat, Iohannes
Lunellius) era un personaj cât se
poate de real şi de onorabil al vremii
lui Rabelais, el conducând încă din
1513 abaţia Sf. Sebastian, unul din
cele mai importante aşezăminte
monahale ale Romei. Aşadar, un
nume ce putea garanta acurateţea
doctrinară a unui text problematic,
catalogat ca „obscen” de Calvin
(Letters, I, 39) şi care risca să fie
interzis de Sorbona. Se ştie astăzi că
la fiecare ediţie, Rabelais intervenea
în text, epurându-l de atacurile
împotriva Sorbonei şi de tot ce putea
fi acuzat de erezie. Modificările vor
culmina în 1542, când, printre altele,
Rabelais face în prologul la Pantagruel
din „prestinateurs”, cum erau numiţi
reformatorii din Geneva, adepţii
predestinaţiei, abuzatori (des abuseurs).
Era anul în care prietenul şi editorul
său, Étienne Dolet, este închis pentru
erezie. Se auzea deja cum Sorbona
pregătea rugul pe care Dolet va fi ars
patru ani mai târziu.
Cei care contestă azi faptul că
Pantagruel ar fi fost cu adevărat
augmenté et corrigé de Lunel au şi
ei dreptate, teologul nu a ajuns
niciodată să facă efectiv intervenţii
pe text. O dovedeşte faptul că numele
său a fost retras un an mai târziu
de pe pagina de titlu a ediţiei din
1534, când Pantagruel apare la acelaşi
editor, François Juste din Lyon. În
opinia noastră, cel care a acceptat ca
numele lui Jehan Lunel să gireze
buna credinţă a autorului lui Pantagruel
a fost fratele teologului, Julien Lunel,
editor şi librar din Paris. Se uită mereu
că Julien a avut un contract de bail
(de reprezentare) cu fratele său,
ale cărui interese monastice le
reprezenta în Franţa. A se vedea în
acest sens actul3 încheiat pe 7 martie
1527 la notarul Pierre Crozon, cu o
valabilitate de trei ani, care va fi
reînnoit pe 7 ani în 1529. Aşadar,
Jehan e, de fapt, Julien Lunel. Un
editor îşi ajuta astfel un confrate
într-o vreme când tot mai des se
auzea dinspre Sorbona, o spune
din interiorul ei maistre Nicholas Le
Clerc4, că Pantagruel trebuia interzis.
O astfel de înţelegere între un editor
din Lyon şi un „librar jurat de
Universitatea din Paris”, cum era
titulatura completă a lui Julien Lunel,
pare un serviciu mai presus de o
simplă prietenie şi mai apropiat de
îndatoririle unei confrerii.
Locul „studiilor mele“
a fost la Lyon
În Parisul sfârşitului de secol XV,
breasla librarilor cuprindea un număr
fix de 28 de case de editură, toate
atestate de Universitate, tutela Sorbonei
funcţionând aici ca un garant doctrinar
şi ca un implacabil cenzor moral.
În practică, forul care decidea imprimi
potest (bun de tipar) era asigurat de
patru librari principali (grands libraires),
mai numiţi şi taxatores pentru că
ei colectau taxele de la ceilalţi librari,
care erau aleşi de Sorbona din rândul
celor 28. Aceştia erau numiţi şi libraires
jurés, adică librari atestaţi de un
jurământ depus faţă de Universitate.
Unul dintre aceşti libraires jurés a
fost Julien Lunel, „burghez din Paris”
care şi-a cumpărat în 1526 locul
printre cei 28 de la descendenţii
editorului Jean Kerver.
Alta era însă situaţia în liberalul
Lyon, acolo unde absenţa juraţilor
permitea oricui dorea şi avea puterea
financiară de a investi în imprimarea
şi comerţul cu cărţi. Cu începere din
1473, până la mijlocul secolului al
XVI-lea, Lyonul a fost oraşul cărţii,
circa 800 de lucrători tipografi, câţi
recenzează registrele consulare,
făurind aici secol de aur al librarilor
lyonezi. Nu întâmplător, când Gargantua
îi scrie lui Pantagruel despre avântul
culturii contemporane, el nu uită
să amintească de comerţul cu cărţi
şi de acele „vaste librairies, care după
părerea mea nici pe timpul lui Platon,
nici pe timpul lui Cicero, nici în vremea
lui Papinian nu ofereau asemenea
oportunităţi de educaţie ca acum”
(II, 8). Iar atunci când Rabelais înşiră
titluri de cărţi fanteziste pentru a
sublinia inutilitatea librăriilor clericale,
specializate în cartea scolastică, gluma
lui pretenţioasă, în care amestecă
latina cu limba vernaculară, trimiterea
erudită cu gluma vulgară, era destinată
librarilor din Lyon, singurii care puteau
gusta parodia şi aclama ridiculizarea
unui monstre ignorant, literatura
scolastică, căreia banda celor 7,
cunoscută ca La Pléiade, îi va da
lovitura de graţie odată cu trezirea
conştiinţei naţionale: „(Pantagruel)
S-a minunat în schimb de frumoasele
cărţi pe care le-a găsit în prăvălia
bibliotecii de la Sfântul Victor şi pe
care le-a însemnat după cum urmează:
… Decretum universitatis Parisiensis
super gorgiasitate muliercularum ad
placitum (Opinia universităţii din
Paris asupra îmbuibării amorezilor
după pofta inimii, ...” (II, 7). Nu
întâmplător, de abaţia Sf. Victor se
leagă numele lui Pierre Abélard,
logicianul scolasticii, cel pentru care
a crede era totuna cu „ceea ce mintea
consimte cu putere (id quod mente
firmiter tenemus)”. Acesta a fost
autorul unui Tractatus de intellectibus,
pe care l-a amendat Erasmus în al
său Tractatus de intellectus emendatione
(apărut postum, în 1677), care
marchează definitiva detaşare a
filosofiei moderne de condiţia de
servitoare în casa teologiei medievale.
Dintre cei peste 80 de imprimeurslibraires
semnalaţi la Lyon în registrele
fiscale regale de la începutul secolului
al XVI-lea, mulţi erau originari din
Germania lui Luther, precum familia
Trechsel, Johannes-tatăl şi fiii Melchior
şi Gaspard, Peter Schenck, Sebastian
Greyff (sau Gryphius), Johannes Fabri
(Alemanus), Johannes Clein, Matthias
Hus, Nicolaus Wolf (Lupus) ş.a. Aceştia
au adus din Germania odată cu tehnica
imprimării în caractere mobile o
libertate spirituală la care Parisul
abia dacă visa. Lângă operele lui
Erasmus sau Budaeus, editorii lyonezi
au publicat cărţi de alchimie, între
care Canonul lui Avicena (1498), dar
şi almanahuri şi cărţi populare, precum
Traité des eaux artificielles (1484),
reţetarul fitoterapeutic al editurii
Schenck, cu peste cincizeci de
ediţii de-a lungul unui singur secol.
La Lyon, în această capitală a
Renaşterii franceze vor da fuga ereticii
Agrippa (fixat de Rabelais în personajul
Her Trippa), Erasmus (cu ecouri în
eruditul Thaumaste?), Dolet, editorul
ars pe rug, sau Marot, poetul exilat.
Toţi au fost prietenii lui Rabelais.
Nu se cunosc circumstanţele sosirii
lui Rabelais la Lyon în primăvara
anului 1528. Cert este doar faptul că
primul lui angajament a fost de
correcteur în cadrul tipografiei
germanului Gryphius, situată pe atunci
la intersecţia străzilor Mercière şi
Thomassin. Aici a deprins el o anumită
libertate teologică taxată drept eretică
de Sorbona, dar şi aducerea gloselor
savante ale literaturii clasice în limba
franceză. Despre Lyon, Rabelais spune
într-o scrisoare adresată protectorului
său Jean du Ballay, pusă de Gryphius
ca dedicaţie la reeditarea din 1534
a tratatului lui Marliani, Topographia
antiquae Romae, că acest oraş este
„locul studiilor mele (Lugdunum, ubi
sedes est studiorum meorum)”. Rămâne până astăzi o enigmă la ce fel de studii
s-a referit Rabelais, ştiindu-se că toate
mediile instituţionalizate în care el a
deprins teologia, latina, greaca sau
medicina nu ţin de oraşul Lyon.
Dar poate că referirea lui vizează altfel
de acumulări, personale, cum sunt
cele care fac din autodidactul Pantagruel
un erudit capabil să „se războiască
la Sorbona cu teologii vreme de şase
săptămîni, de dimineaţă de la ceasurile
patru şi pînă seara la şase, lăsînd
un răgaz de două ceasuri la prînz, ca
să nu stingherească prea mult tabietul
de odihnă şi băutură al acelora... Când,
răsturnând sofistica lor şubredă, i-a
pus cu botul pe labe pe toţi, dovedindu-le
că nu sunt altceva decât nişte vite
încălţate” (II, 10).
Intră în scenă Her Trippa
În 1509, când ocultistul german
Agrippa ajunge prima dată la Lyon,
el ar fi creat aici AGLA, legendara
incintă secretă, speculativă, a breslei
tipografilor şi librarilor. Dacă rolul
fondatorului „Her Trippa” în înfiinţarea
(după alte voci, reformarea) acestei
confrerii rămâne încă de argumentat,
societatea de pe strada Mercière a
fost cât se poate de reală, lăsând
urme indelebile în istoria Lyonului
şi a Franţei renascentiste. Organizată
ca o société de pensée, sau ca un
cénacle d’érudits, cum susţine istoricul
şi tipograful modern Marius Audin,
AGLA a avut ca scop libertatea de
gândire şi a militat pentru ridicarea
nivelului de cultură al tuturor celor
care practicau profesii legate de
producerea şi răspândirea cărţii. Nu
la urmă, AGLA s-a preocupat de
iniţierea membrilor săi într-o ştiinţă
repudiată de papalitate, dar la modă
în mediile protestante din Germania,
o ştiinţă pe care Paracelsus şi Agrippa
o vor numi filosofie ocultă. În scopul
aprofundării acestui domeniu a
fost invitat la Lyon şi astrofilul
Nostradamus, fost coleg de studii
medicale cu Rabelais la Montpellier,
care îşi va publica aici, la Lyon, Profeţiile
sale, în anul 1555. Personalităţi ca
Nostradamus sau ca poetul Clément
Marot, ale cărui Ouvres apar tot la
Lyon, în 1538, ori ca librarul parizian
Julien Lunel, arată intenţia AGLA de
deregionalizare, semn că ideile ei
renascentiste nu mai erau doar apanajul
regiunii Lyon.
Ca nume, AGLA este acronimul
unui verset din Tefilat Ha-Amidah,
principala rugăciune a serviciului
divin evreiesc: Ata ghibur leolam
Adonai/ Tu, Doamne, atotputernic
eşti în vecii vecilor5, şi ilustrează
apetenţa librarilor pentru kabbală,
dar şi pentru limbile clasice. De altfel,
breasla librarilor şi a tipografilor din
Lyon a fost singura care cerea membrilor
săi să cunoască latina şi greaca, limbi
în care a tradus şi Rabelais. Editorii
care făceau parte din AGLA, precum
Gryphius, Étienne Dolet sau Claude
Nourry, erau înainte de toate oameni
erudiţi dedicaţi traducerii şi răspândirii
în limba franceză a operelor clasicilor
greci şi latini. Fără a fi uitată nici
cultura iudaică, pentru cunoaşterea
căreia Gryphius publică în 1529
marele dicţionar latino-evreiesc al
lui Pagnini (1412 pagini) intitulat
Oţar laşon hakodeş/ Thesaurus linguae
sanctae.
„Nu vei fi, Doamne fereşte,
eretic?“ (II, 6)
AGLA a îmbrăţişat ideile subversive
ale Reformei şi le-a răspândit cu
ajutorul tipăriturilor, mergând până
la virulenţa pamfletului şi a afişajului
stradal. În Lyonul începutului de secol
XVI, unde Rabelais scrie şi publică
mare parte din operele sale, ideile
Reformei generaseră deja importante
convulsii sociale, precum Marea
Răzmeriţă (Grande Rabeine, în dialectul
lyonez) din 1529, cu reiterările ei
episodice din anii care au urmat. Sunt
ultimele baricade din rezistenţa
scolastică, victorii considerate de
istorici6 o avanpremieră la Reforma
franceză care va începe efectiv
abia în 1546. Implicarea tipografilor
şi a librarilor lyonezi în aceste revolte
împotriva Bisericii catolice este poate
cel mai bine ilustrată de aşa numita
„afacere a afişelor”, care pare o ciudat
de exactă pregătire a momentului
apariţiei manifestelor rozicruciene.
Într-o noapte din octombrie 1534,
au fost răspândite concomitent la
Paris, Orléans şi Amboise afişe de
o rară virulenţă la adresa Bisericii
şi a clerului catolic. Autorul lor a fost
identificat ca fiind Antoine Marcourt,
un pastor reformat adept al lui Zwingli,
care fusese exilat din Lyon la Neuchâtel.
De imprimare s-ar fi ocupat Pierre
de Vingle, ginerele lui Claude Nourry,
primul editor al lui Pantagruel. Ca
urmare a implicării librarilor, un edict
regal a interzis pentru o vreme
imprimarea cărţilor neaprobate de
Sorbona şi a închis librăriile independente.
Protestantismul lyonez nu era un
moft. Cu zece ani mai înainte, în
1524, o ordonanţă regală atrăgea
atenţia că „încă de acum cinci ani,
secta luterană foşgăie prin oraşul
Lyon şi prin ţinutul şi dioceza de Lyon,
şi multe alte false doctrine fost-au
însămânţate şi răspândite pe aici prin
periculoase predici ce subminează
credinţa catolică şi prin anumite cărţi
reprobabile”7. Iar ordonanţa din
Chantilly a regelui François I continuă:
„Oameni întorşi de la dreapta credinţă
catolică fac adunări interzise, îndemnând
opinia publică să nu mai plătească
dijmă Sfintei Biserici”8.
Aceste „cărţi reprobabile”, dar şi
afişele (placardz) pe care „oameni
întorşi de la dreapta credinţă catolică”
afişau „blasfemii contra mai marilor
Bisericii, ca şi împotriva justiţiei şi a
consilierilor oraşului”9, arată că
tipografii – şi, implicit, AGLA –
s-au aflat mereu în centrul protestelor
care, trecând prin „camera ardentă”
a Sorbonei, au dus în final la eliberarea
literaturii franceze de sub dictatul
scolasticii.
_________________________
1 Pantagruel. Jesus Maria. Les horribles
et espouventables faictz et prouesses
du tresrenommé Pantagruel, Roy des
Dipsodes, filz du grant geant Gargantua,
Compose nouvellement par maistre
Alcofrybas Nasier. Augmenté et
Corrigé fraischement, par maistre
Jehan Lunel docteur en théologie.
Lyon, François Juste, 1533.
2 v. L. Dorez, Rabelaesiana. „Maistre
Jehan Lunel”, Libraire É. Buillon,
Paris, 1905, p. 16.
3 cf. Archives Nationales de France,
Cota MC/ET/XXXIII/11, f. 571.
4 cf. J. Calvin, Letters, I, 39.
5 pentru sensul cu care AGLA a intrat
în masonerie, v. „The Freemason’s
Monthly Magazine”, vol. I, Grand
Loge of Massachusetts, Boston, Tuttle
& Dennett, 1842, p. 333, n. 3.
6 v. H. Hauser, Étude critique sur
la rabeine de Lyon (1529), în „Revue
historique”, t. 61, Mai-Août 1896,
Paris, Felix Alcan, p. 304.
7 apud idem, p. 298.
8 ibidem.
9 apud idem, p. 302.
