Prin voinţa moştenitorilor lui Mircea Eliade, dnii Sorin Alexandrescu şi David Brent, Editura Humanitas a preluat drepturile de editare a întregii opere, după ce o vreme Editura Minerva avusese drepturile de editare a prozei. De câţiva ani, Editura Humanitas a început editarea sistematică a prozei lui Mircea Eliade, într-o colecţie specială, punând ordine într-un domeniu ce fusese temporar sortit haosului prin apariţiile întâmplătoare şi îndoielnice în privinţa îngrijirii textului. O excepţie, în sens pozitiv, a fost editarea în cinci volume a prozei fantastice în îngrijirea lui Eugen Simion, la Editura Fundaţiei Culturale Române

(I-III, 1991; IV-V, 1992). E regretabil că ediţia critică a prozei lui Eliade, începută la Editura Minerva în 1994 cu Isabel şi apele diavolului, s-a oprit imediat, în 1997, la volumul II, cu Maitreyi, atât datorită privatizării instituţiei şi inexplicabilelor neglijenţe colaterale, cât şi datorită morţii îngrijitorului ediţiei, Mihai Dascal. Într-o compensaţie destul de târzie faţă de aceste tribulaţii şi amânări, e un fapt îmbucurător să avem deodată în librării, într-o serie de peste zece volume, toată proza lui Mircea Eliade, şi cea antebelică şi cea postbelică, într-o restituire demnă de încredere, care înlocuieşte cărţile prost tipărite în anii´90. Ultimul apărut, recent, în 2004, în două volume, e romanul Noaptea de Sânziene, după alte două ediţii, una în "Biblioteca pentru toţi", în 1991, şi alta la Univers enciclopedic, în 1999, ambele epuizate. Va fi, cred, un bun punct de pornire (un nou început!) pentru o viitoare ediţie critică, pe care dl Sorin Alexandrescu ar fi dator să o realizeze, cu sau fără colaboratori, pentru a nu rămâne la acest nivel elementar al unor ediţii simple, "oarbe", cum numea Z. Ornea reeditările fără un minim aparat critic. În ceea ce mă priveşte, simt nevoia să consult întreg dosarul critic al unei nuvele sau al unui roman de Mircea Eliade, pentru că orice proză a scriitorului nostru e însoţită de o întreagă istorie a receptării, care ar însemna mai mult decât o banală anexă a cărţii. Nu cred că dintr-o deformaţie profesională, absenţa aparatului critic mi se pare stânjenitoare, frustrantă. Despre fiecare dintre cărţile lui Mircea Eliade simţi nevoia să ştii mai mult decât îţi oferă lectura directă a textului. Mircea Eliade e unul dintre acei mari scriitori prin care se regenerează puterea de seducţie a ficţiunii. O ediţie critică Mircea Eliade este, fără îndoială, un imperativ cultural major.

Îmi îngădui să mă opresc pentru câteva consideraţii la nuvela Secretul doctorului Honigberger, apărută în volum alături de Nopţi la Serampore - ambele publicate pentru prima dată în 1940. Vor fi note introductive pentru o posibilă lectură, ale cărei argumente şi conotaţii pot fi dezvoltate. Nu intenţionez să detaliez în notele fugare care urmează identitatea reală a exploratorului sas Johann Martin Honigberger (1795-1869), născut la Braşov, devenit medic, etnograf, botanist şi farmacolog, angajat într-o senzaţională aventură asiatică. Personajul fabulos, "unchiul din India", greu de definit pe scurt, existase în realitate, după cum o documentează şi o recentă ediţie de la "Polirom" a unora dintre scrierile sale. Mă interesează numai elementele şi semnificaţiile ficţiunii din naraţiunea lui Mircea Eliade, posibil a fi racordată, aşa cum a insistat de mai multe ori dl. Sorin Alexandrescu, la o istorie iniţială a realismului magic.

Observăm confruntându-se în nuvela lui Mircea Eliade două mentalităţi, două atitudini faţă de secretul doctorului Honigberger şi apoi faţă de dispariţia doctorului Zerlendi, ca biograf al său. Una e a celor care cred sau speră că secretul va putea fi dezvăluit şi adoptă o atitudine activă şi raţională pentru a-l afla şi a-l înţelege din manuscrisele şi biblioteca indiană a cercetătorului Zerlendi. E rezumată aici - simbolic, aş zice - o mentalitate europeană bazată pe acţiune, raţionalitate şi scepticism faţă de mister. De cealaltă parte, sunt iniţiaţii succesivi, care pe măsură ce se apropie de misterul doctorului Honigberger şi al lui Zerlendi dispar ei înşişi, transmiţând în acest fel semnalul de autoprotecţie a marelui şi inaccesibilului secret. E aici rezumată mentalitatea indiană, contemplativă, iraţională şi încrezătoare în puterea de iradiere a misterului. Cine-l înţelege însă rămâne captivul său definitiv, fără a-l putea comunica: taina îl confiscă pe cel care dobândeşte accesul la ea. Această confiscare a iniţiatului înseamnă oare o moarte (mai mult sau mai puţin) banală sau pătrunderea într-o lume paralelă printr-o abolire a timpului? Această ezitare a răspunsurilor între o variantă sau alta face chiar trama nuvelei fantastice.

Soţia lui Zerlendi, cercetătorii succesivi ai biografiei lui Honigberger şi apoi, printr-un inevitabil transfer de interes, ai biografiei lui Zerlendi au toţi până la un punct o mentalitate europeană, raţionalistă, fiind preocupaţi de a găsi o explicaţie acceptabilă şi inteligibilă nu doar a dispariţiei iniţiatului, ci şi a tainei la care el (sau ei) a (au) avut acces. Toţi cei care s-au ocupat de descoperirea secretului doctorului Honigberger, mai puţin naratorul actual, au dispărut într-un mod misterios. Biografia lui Honigberger, începută de Zerlendi, este întreruptă într-un punct esenţial. Misterul se amplifică însă pe măsură ce exploratorii îşi dau seama că nu există o soluţie profană a inteligibilităţii, iar ei înşişi se lasă convertiţi la această nouă realitate spirituală. Imposibilităţii de a înţelege secretul i se adaugă simultan o dramă a incomunicabilităţii experienţei-limită. Bariera comunicării dintre lumi ar fi impusă de o bănuită cenzură transcendentă. Exploratorii altei lumi, cărora le-a reuşit accesul, rămân acolo. Cei de dincoace, simpli martori miraţi ai unor experienţe spirituale privite cu ochi de profani, rămân pe dinafara fenomenului, cronicari uluiţi ai unei transmutaţii probabile pe care nu o pot descrie decât în termenii unui fapt divers.

Mesajul nuvelei lui Mircea Eliade e tocmai acesta: există taine care i se dezvăluie, după o îndelungată iniţiere, numai aceluia care li se dedică total, lăsându-se absorbiţi cu întreaga lor viaţă. Iar aceste taine nu pot fi comunicate altora, la modul exterior, neparticipativ. Marile taine îşi iau cu ele definitiv descoperitorii sau, mai bine zis, iniţiaţii. Nu există cercetători al căror devotament de cunoaştere, explorare şi iniţiere să nu se fi sfârşit cu confiscarea definitivă, dispariţia în cealaltă lume. Soţia lui Zerlendi păstrează numai pentru sine această informaţie a dispariţiei succesive a cercetătorilor, fiica ei însă rupe tăcerea, dezvăluind celui ce va deveni naratorul întâmplările dispariţiilor misterioase ale cercetătorilor anteriori. Naratorul, prevenit, având şi el o experienţă indiană considerabilă, evită astfel să cadă într-un fel de capcană fatală. El vine însă cu o îndoială, cu o precauţie, mărturisind în final interdicţia: "Numai după ce am rătăcit multă vreme pe străzi şi mi-am venit în fire, mi s-a părut că înţeleg tâlcul acestei uluitoare întâmplări. Dar n-am îndrăznit să-l mărturisesc nimănui, şi nici în această povestire nu îl voi destăinui. Viaţa mea şi aşa a fost îndestul de încercată în urma tainelor pe care d-na Zerlendi m-a îndemnat să le cercetez, fără să aibă dezlegarea doctorului..." (p. 78). Naratorul are vocaţia de a face perceptibil pragul misterului, pragul dintre lumi. Îndoiala naratorului este legată însă de presupoziţia probabilului eşec al doctorului Honigberger: "Tot ce ştiam despre Honigberger mă îndemna să cred că el pătrunsese în Shambala datorită tehnicii sale yogice, în care ajunsese maestru încă înainte de 1858, dar că misiunea cu care fusese încredinţat, probabil, nu izbutise s-o ducă la bun sfârşit. Numai aşa îmi explic de ce s-a întors atât de repede din India şi a murit puţin timp după întoarcere" (p. 58-59). Prin urmare doctorul Honigberger ar fi murit nu ca un iniţiat, ci în urma unui eşec al iniţierii sale şi al misiunii spirituale ce-i fusese încredinţată. Exagerând puţin, dar în spiritul nuvelei, Honigberger este o victimă europeană a tentativei de asumare a unui secret al Indiei. Pe urmele lui, doctorul Zerlendi încercase meditaţia yogică prin exerciţii respiratorii şi fiziologie ascetică (p. 57), pentru a se face nevăzut şi a pătrunde în Shambala, "acea ţară miraculoasă care, după tradiţii, se află undeva în nordul Indiei şi în care numai cei iniţiaţi pot pătrunde". Zborul ca experienţă simbolică budistă înseamnă "capacitatea omului de a transcende lumea simţurilor şi, deci, de a avea acces în lumile nevăzute"

(p. 57-58). Pentru narator tărâmul nevăzut rămăsese o simplă promisiune: "mi-a fost scris să nu-l pătrund niciodată, ci să-l port până la moarte în melancoliile mele..." (p. 59). Nu cumva naratorul proiectează propriul eşec şi propriile nostalgii asupra lui Honigberger şi asupra lui Zerlendi?

Misiunea lui Honigberger putea să fie, după presupunerile naratorului, acea de a participa la acţiunea spirituală de a menţine în Shambala echilibrul actual al lumii, de a salva Europa de la un cataclism prin schimbarea axei globului: "Oare soarta Europei noastre e pecetluită? Nu se poate face nimic pentru lumea aceasta pradă unor forţe spirituale obscure, care o duc fără ştirea ei spre cataclism? Tare mă tem că Europa va avea soarta Atlantidei şi va pieri destul de curând scufundându-se în apă. Dacă ar şti oamenii că numai datorită forţelor spirituale emanând din Shambala se amână mereu acea tragică schimbare de axă a globului, pe care geologia o cunoaşte foarte bine şi care va prăvăli lumea noastră în ape scoţând cine ştie ce continent nou..." (p. 68). E un fragment din jurnalul lui Zerlendi din 1910, mărturisind limpede că el cunoaşte drumul şi rostul Shambalei. Axa geografică a lumii poate fi înţeleasă foarte bine ca o axă simbolică a echilibrului lumii la începutul secolului XX. Nuvela lui Mircea Eliade are, dincolo de diferenţa ireductibilă dintre două lumi paralele în regimul prozei fantastice, o încărcătură profetică: salvarea Europei de la un dezastru nu poate veni decât din Asia, mai precis din India sau poate din Tibet. Secretul echilibrului lumii e acolo.