Complet independent de uluitoarea vivacitate a omului şi de buna dinamică a editurilor, scrisul lui Radu Cosaşu nu îmbătrâneşte niciodată. Fiecare primă lectură, fiecare fragedă reluare a volumelor sale mai vechi sfârşeşte, nediferenţiat, într-o admiraţie intelectuală situată departe de maliţiile obişnuite ale reconsiderării. Supravieţuirea, cuvântul care îi titrează episodic mai toate cărţile de ceva vreme încoace, se confirmă fără drept de apel. Rezistenţa la istoria mare şi din an în an tot mai sinistră e contrabalansată de o imunitate epidermică la timpul pur şi simplu. Chiar atunci când predispoziţia spre datare face parte din structura internă a opului - cum se întâmplă în acest al şaselea volum al Supravieţuirilor, publicat iniţial în 1971 sub un titlu radical diferit, Un august pe un bloc de gheaţă - suspiciunea uzurii morale se amână întemeiat şi dezinvolt. Se reportează sine die.
Nu ştiu în ce măsură existau, în relaxaţii noştri ani 70, prea mulţi şi prea harnici cititori de presă internaţională, avizi de minusculele veşti legate de cele mai recente întâmplări ştiinţifice, de divorţuri spectaculoase, de recorduri numai bune pentru a fi doborâte, de incredibile meciuri de fotbal. Radu Cosaşu era, se vede treaba, unul dintre aceşti puţini cavaleri ai tiparului şi ai paginii de celuloză în format A 3. Chiar primul între egalii împătimiţi de presă, făcând paradă nobilă de pasiunea sa şi transformând-o într-o realitate secundă, din care - consecinţă logică şi deopotrivă naturală - pot izbucni oricând cărţi: "sunt vârât cu mâinile până la coate în colecţiile de reviste ale lumii şi le cunosc până la ştirile de două rânduri, până la mâlul fertil din care se înalţă neîncetat aburul vieţii pe pământ. Îmi place să stau la coadă pentru ziare. Caut Sportul şi Scânteia, şi Contemporanul, şi Lumea, la prima oră; spre prânz nu mai au acelaşi farmec, le cunosc prea mulţi - şi mă simt ca un bărbat în serie cu alţi o sută în jurul aceleiaşi femei. Caut Le Monde-ul de la gară până la Piaţa Palatului şi mor dacă l-am pierdut, ca după o întâlnire ratată, într-un parc pustiu, iarna."(pag. 9)
Deşi niţel bovaric, gestul ritual invocat de Cosaşu nu e tocmai, pentru grăbita lume de azi, unul venit din alt, straniu, univers. Îl mai fac poate câţiva dintre noi, cu gândul la matinala cafea aburindă şi la fotoliul pluşat; îl întreţin fără s-o ştie şi fără pic de şarm al limbajului devoratorii canalelor TV din familia Discovery sau Animal Planet; îl repetă, lipsiţi de memorie, internauţii dependenţi, care scotocesc în vastele domenii virtuale pentru aflarea senzaţionalului mărunt şi a spectaculosului individual. Evoluţie adevărată nu există nici în literatură, nici - din câte se vede - în presă. Paradoxal, şi una, şi cealaltă se dovedesc mai degrabă anistorice. Sau, atenuând, paralele cu istoria, iar nu încapsulate în aceasta. Altminteri noutăţile anilor 68-69, de care e plină această Supravieţuirile 6 ne-ar fi apărut, acum, ca nişte biete relicve istorice şi nu ca nişte ştiri în sensul tare al termenului.
Şi lucrurile nu se opresc aici. Dincolo de o complexă antologie a informaţiei care pare să i se adreseze direct autorului, din toate tiparniţele lumii, Radu Cosaşu realizează, prin Supravieţuirile 6. În jungla unui bloc de gheaţă (numele complet al cărţii ieşite pe piaţă de câteva zile) un jurnal exterior, întemeiat pe datele de apariţie ale ziarelor, şi simultan un roman-foileton în cea mai strictă accepţiune, cu personaje în carne şi oase, intrate - însă - la timp sub microscopul presei. Ambele remacabile, hrănindu-se neîntrerupt din viaţă şi acordând vieţii cuvenitul respect. Ambele exploatând cu folos un gen la rândul său parazit - dar peste poate de energic - şi oferindu-i demnitatea supremă a comentariului. Cosaşu nuanţează până la telegrafie şi analizează majoritar prin trunchiere sintactică. Nu e preţios şi se răsfaţă în a scrie scurt. De aici afinitatea, recunoscută şi recognoscibilă, cu Caragiale. Moşii acestuia din urmă se generalizează, iar explozia demografică se suprapune uneia stilistice. Morala e intrinsecă, concluziile se feresc de ostentaţie.
Pe 23 noiembrie 1968, la pagina 53 a ediţiei de faţă, Radu Cosaşu devine categoric: "A murit la Leningrad nepotul lui Fiodor Mihailovici Dostoievski, ultima rudă rămasă în viaţă a bătrânului diavol - Andrei Dostoievski, om la 59 de ani, inginer şi profesor la Universitatea oraşului, fie-i ţărâna uşoară ! Un ziarist repede de mână scrie însă că prin moartea acestuia, neamul marelui scriitor rus se stinge. Oare ? Formal, frunzărind arborele genealogic, aşa o fi - expresia rămâne însă urâtă, inexactă şi prea pesimistă. Dostoievski nu are neamuri - ca prăvăliaşii din Obor -, nu are nici rude de sânge, ca aristocraţii de pe Loara. Pentru ca rasa dostoievskiană să dispară, ar trebui să se stingă lumea. Or, lumea nu se stinge."
Peste încă zece pagini şi vreo trei săptămâni de însemnări, la 14 decembrie, un alt personaj intră în galeria supravieţuitorilor. Dacă e om sau e abstracţie, dacă e sancţionat sau achitat, mai e timp să stabilim: "Prea concesivă, prea blândă hotărârea autorităţilor ialiene de a-l socoti persona non grata pe dl. profesor Richard Jarecky, asistent de medicină legală la Heidelberg, supranumit regele ruletei. În 63 domnul acesta a aruncat banca în aer la San Remo, a decavat câteva cazinouri, folosind un calcul exact de joc, o formulă pe cât de miraculoasă, pe atât de ştiinţifică - dacă nu chiar un ordinator. Domnul acesta a pus norocul într-o ecuaţie rezonabilă. Domnul acesta a dovedit că norocul poate să nu aibă mistere. El era cât p-aci să demonstreze că nu există neşansă, zi proastă, miză neinspirată, om prins în cacialmalele zeilor. Domnul acesta este un mare duşman al omenirii. El încearcă să spulbere cel mai important alibi al înfrângerilor, pierderilor şi suferinţelor noastre - ghinionul."
Dacă istoriile presei sunt adesea corupte fie de excese teoretice, fie de infinite poveşti ale genurilor, dacă simţul comun condamnă gazetăria ca simplă efemeridă, dacă tehnicile de parcurgere rapidă a textului vorbesc despre răsfoire şi despre metoda diagonalei, dacă literaţii se feresc naiv de superficialitatea alunecoasă a cotidianului, Radu Cosaşu răstoarnă calin toate aceste prejudecăţi veniale. Şi o face punând la bătaie talentul unui mare stilist şi al unui scriitor de o rară subtilitate. Arsenal de supravieţuire. Atunci - în anul primei ediţii - ca şi acum.