The Repertory Theater din Berkeley,
California a pus recent în scenă
piesa În dizgraţie (Disgraced)
a dramaturgului pakistanezoamerican
Ayad Akhtar. Autorul
s-a născut în Statele Unite în 1970.
A studiat teatrul la Brown University,
apoi a urmat cursuri de perfecţionare
în actorie în Italia şi a obţinut masteratul
în regie la Columbia University of
Arts. A jucat teatru şi film, iar în 2012
a publicat şi un roman: American
Dervish (Dervişul American).
Notorietatea vine după ce în 2013,
Akhtar câştigă Premiul Pulitzer pentru
dramaturgie cu drama În dizgraţie,
pusă pentru prima dată în scenă la
Chicago, în 2012. Textul este apoi
reprezentat la Lincoln Center din
New York, la Londra şi abia în 2014
ajunge şi pe Broadway, la Teatrul
Lyceum.
În dizgraţie este concepută după
modelul ibsenian căruia autorul îi
adaugă problematica identitară – atât
de importantă într-o ţară de imigraţie,
precum Statele Unite ale Americii,
şi problema Islamului, chestiune
de o actualitate dureroasă, acum,
după atacurile din Paris. Întocmai ca
în multe piese ale marelui dramaturg
nordic, începutul piesei este plasat
într-o familie prosperă din clasa de
mijoc în care totul pare a merge
perfect. Dedesubtul acestui calm
aparent colcăie frustrări, conflicte,
neîmpliniri. Localismul American
introduce o serie de nuanţe, dar piesa
ne aduce aminte că toţi avem o istorie
şi că oricât am încerca să o uităm, ea
va ieşi cândva la suprafaţă.
Eroul principal, Amir Kajpoor este
un avocat de succes de origine asiatică.
Este căsătorit cu Emily, o albă, de
profesie pictoriţă, care admiră arta
non-figurativă islamică şi încearcă
să se afirme cu lucrări elaborate în
acest stil. Amir îi pozează lui Emily
care tocmai face o copie după una
dintre picturile spaniolului Diego
Velasquez: un rob maur. Situaţia
duce la o serie de consideraţii artistice
şi etnice privind relaţia dintre pictori
şi model, dintre albi şi cei de culoare,
reificarea celor de culoare. Scena
domestică, respectiv travaliul artistic
sunt întrerupte de intrarea în trombă
a lui Abe, nepotul lui Amir. Abe şi-a
schimbat şi numele (Hussein) şi
garderoba pentru a părea mai american
şi pentru a scăpa de atacurile islamofobe
de după 2001. Abe îl roagă pe Amir
să îl apere pe un imam acuzat pe
nedrept că s-ar fi radicalizat. Iniţal
Amir refuză, dar Emily îl convinge
să îşi schimbe hotărârea. Ulterior,
atunci când într-un ziar local apare
fotografia lui Amir împreună cu
imamul respectiv, Amir începe să îşi
facă probleme despre cum vor reac-
ţiona cei de la firma de avocatură
unde lucrează el. Aflăm apoi că el
pretinde că ar fi hindus şi nu musulman,
rezonanţa numelui permiţând acest
joc identitar.
În tabloul al doilea, apar alte două
personaje, Isaac, evreu, negustor de
artă şi organizator de expoziţii, şi
soţia lui, Jory, o negresă care lucrează
la aceeaşi firmă de avocatură cu Amir.
Cina se transformă într-o confruntare
de idei şi etnii, simbolizând tot atâtea
poziţii de putere în societatea americană.
Amir se îmbată deoarece firma unde
lucrează nu agreează legătura lui cu
imamul suspectat de opinii extreme.
Spiritele se înfierbântă şi mai mult
atunci când Jory îi dezvăluie lui Amir
faptul că ea a fost promovată înaintea
lui. Amir reacţionează foarte violent
spunând că el este adevăratul „cioroi”
(„guy”) al firmei deoarece a trudit
ca robul pentru a binemerita această
promovare care acum îi este refuzată
din motive subiective şi nedrepte.
Pe de altă parte, conversaţia dintre
Emily şi Isaac arată că cei doi au avut
împreună o aventură cu ocazia
unei expoziţii, la Londra. Jory surprinde
un gest de apropiere fizică
între cei doi şi izbucneşte cu furie.
Amir realizează că între Emily şi Isaac
e mai mult decât o legătură profesională
şi îl agresează pe barbat, apoi,
după plecarea acestuia pe Emily.
Scena ulterioară sugerează despă
rţirea dintre Emily şi Amir. Multe
lucruri din camera unde s-au desfăşurat
scenele precedente au dispărut. Se
sugerează despărţirea cuplului Emily-
Amir şi iminenţa unui divorţ. Emily
vine însoţită de Abe să îşi ia ultimele
lucruri. Amir încearcă o împăcare,
dar Emily refuză. Abe îl informează
pe Amir că are probleme cu legea
din cauza unei tinere albe care pretinde
că ar fi fost agresată de el. Amir se
oferă să îl ajute la proces, dar Abe
rămâne furios şi resentimentar. După
plecarea lui Emily, Amir rămâne
singur, în casa goală şi se uită precum
într-o oglindă la tabloul care-l reprezintă
pe el în costum, ca un bărbat de
succes. Lumina se stinge încet, iar
piesa se termină cu mult mai multe
întrebări puse decât răspunsuri oferite.
Într-un interviu acordat lui Sarah
Rose Leonard în revista The Berkeley
Rep Magazine, nr. 3/2015-2016,
Akhtar afirmă că a fost şi este preocupat
de raportul dintre credinţă şi bani.
Capitalismul de piaţă are toate
caracteristicile unei religii: ritualuri,
prezumţii despre realitate, aşteptarea
că anumite ritualuri vor duce la
anumite împliniri sau realizări. Acum
opt sute de ani, am fi putut vorbi
despre ordinea ideologică dominantă
care conducea indivizi şi naţiuni şi
am fi denumit-o biserică. Astăzi îi
spunem economie. Musulmanul laic,
precum Amir, nu face altceva, în
opinia lui Akhtar, decât să se supună
valorilor capitalismului văzut ca o
religie, pentru a descoperi că, de fapt,
nu se poate separa de religia căruia
îi aparţinea etnia lui. Amir trebuie
să poarte greutatea celor făptuite de
cei de o religie cu el, chiar dacă el
personal nu e cu nimic vinovat de
acele fapte. Piesa lui Akhtar este încă
un text care se hrăneşte din eşecul
multiculturalismului american. Ideea
că etnia este mai puţin importantă
şi că esenţiale sunt succesul material
şi social, intrarea în rândurile
clasei de mijloc ca cele mai importante
ţeluri din viaţă nu se confirmă în
zilele noastre. Omul e legat prin
mii de fire de cultura şi de istoria din
care vine. Mai devreme sau mai târziu
această legătură ombilicală iese la
suprafaţă pentru a pune în evidenţă
inevitabilitatea şi durerea ruperii.
În acelaşi interviu menţionat mai
sus, Akhtar vorbeşte despre relaţia
complexă dintre islam şi iudaism. În
Coran sunt multe referiri la Vechiul
Testament, Coranul pare a se adresa
unor cunoscători ai acestei cărţi sfinte
şi astfel el devine un soi de comentariu
talmudic arab la Torah. Pe de altă
parte, aşa cum creştinismul a simţit
nevoia de a se distanţa de iudaism
pe măsura consolidării sale, şi islamul
simte nevoia de a face acelaşi lucru.
Există o legătură originară între
iudaism şi islam şi există şi tensiuni
care vin din precedenţa istorică şi
textuală a iudaismului. Legăturile
complexe dintre personaje evocă
această ambiguitate agravată de
complexele realităţi din Orientul
Mijlociu.
Dacă textul lui Ayad Akhtar
este extrem de generos şi refuză orice
înregimentare, interpretarea actorilor
de la Repertory Theater din Berkeley
nu se ridică mult peste acceptabil,
ţinând cont de faptul că avem de-a
face cu nişte profesionişti. O admonestare
merită Abe (Behzad Dabu)
care nu pare a cunoaşte diferenţa
dintre a zbiera şi a accentua anumite
replici. Scena de violenţă dintre Amir
(Bernard White) şi Emily (Nisi Sturgis)
este jucată neconvingător. Regia este
economicoasă, acelaşi interior, tot
mai sărăcit, arată schimbările din
viaţa lui Amir pe mai mult timp.
Cu alte cuvinte, putem spune că textul
duce spectacolul. Trecând peste scă-
derile punerii în scenă, este evident
că Ayad Akhtar a oferit teatrului
american un text care va rămâne,
dincolo de mode ori temporare obsesii.
Păcat de insuficienţele jocului
actoricesc!
