Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Dramatică:
Puţin după asfinţitul soarelui de Marina Constantinescu

Pescăruşul
Teatrul German din Timişoara.
Regia: Yuri Kordonsky.
Distribuţie: Ioana Iacob-Arkadina, Horia Săvescu- Treplev, Franz Kattesch-Sorin, Olga Török-Nina, Rareş Hontzu-Şamraev, Eniko Blenessy-Polina, Anne-Marie Waldeck-Maşa, Georg Peetz-Dorn, Radu Vulpe-Trigorin, Konstantin Keidel-Medvedenko, Aljosca Cobeţ- Iakov.
Decorul şi costumele: Dragoş Buhagiar.
Dramaturgia: Valerie Seufert.


Cam atunci, lumina îşi coboară privirea, făcîndu- se că nu vede cum se strecoară întrebările şi neliniştile, cum umbrele timpului misterios se prepară ca să-şi facă simţită prezenţa.

Atunci, în intervalul ce precede răsăritul Lunii, se fac transformări pe pămînt, în cer şi în oameni pentru ca ficţiunile teatrale să-şi intre în drepturi. Să seducă. Să cucerească. Cred că e bine să ne gîndim, din cînd în cînd, la asta. Dacă nu facem un pas în faţă spre această întîlnire cu lumea teatrului, a Lunii şi a nopţii vom rămîne cu viaţa-de-toate-zilele. Nu-i rău deloc nici aşa. Dar nu ne vom zări continuarea fiinţei şi a minţii, a celor ce ne zbuciumă şi ne locuiesc în taină, a celor pe care le îndepărtăm ca să nu ne apese, a celor ce ies din rutină şi din prejudecată. Teatrul este întîlnirea cu noi înşine. Teatrul este dialogul cu Eu-l fiecăruia şi cu Celălalt.
Pescăruşul lui Cehov este un manifest despre Teatru. Despre iubire. Şi despre dureroasele lor seducţii. Aici este vorba despre oameni, artişti şi arta lor. O artă care frămîntă doar dacă cei care o fac sînt frămîntaţi. Despre umanitate. Şi fragilitate. Şi chiar despre vulnerabilitate. Despre vanitatea de a crede că arta este mai presus de orice. Şi că ea implică gloria. Vibraţia unui text, a unei scriituri, energia unei forme de spectacol vin să ne locuiască şi să ne împlinească atunci cînd sîntem deschişi să ne acceptăm. Cînd am hotărît că vrem să ne uităm în oglindă şi să ascultăm – privindu-ne ridurile şi povestea trăirilor – şoaptele şi strigătele celor pentru care viaţa cu zilele şi nopţile ei înseamnă că plecăm pe drumul căutării. Pentru Iniţiere. Şi Spiritualitate.
M-am dus la Timişoara şi pentru că aveam nevoie de un dar. Am intuit că Yuri Kordonsky, artistul şi omul, caută şi el, împreună cu Cehov, un sens al lumii teatrului şi al lumii în care trăim. Nu am plecat spre această întîlnire cu aşteptarea că trebuie să văd un spectacol mare. Sau reuşit. Nu. Acest „trebuie” include ca succesul să fie obligatoriu şi creatorul să aibă copleşitoarea grijă să se întîmple. Nu este important neapărat ca o montare să fie perfectă, rotundă şi grea. Uneori, imperfecţiunile fac bine. Şi te ating. Drumul mi se pare cu mult mai provocator. Acolo se petrec, dacă este har, profundele transformări ale tuturor. Ale celor ce fac şi ale celor ce îi privesc, îi ascultă. Pescăruşul este, poate, mai complicat pentru orice regizor şi pentru trupa lui pentru că se modelează, la vedere, personajele care vorbesc despre această meserie. Despre a fi, despre a fi captiv în închipuiri şi prejudecăţi, a te ridica mai presus de cei din jur nu pentru că ai fost înălţat de arderile artei tale, ci pentru că tu, artist, ai hotărît că eşti altfel. A avea glorie, a-ţi închipui asta şi a împrăştia pe pămînt vestea că „eşti cineva” îţi dezvăluie vanitatea. Formă fără de conţinut. Slăbiciunea. Arta pură îl atinge pe cel din preajma ei dacă este autentică şi valoroasă, şi nu dacă tu, creator, îi scoţi ochii celui de lîngă tine cu succesul tău. Serebreakov şi-a construit, ca atîţia alţii, o carieră din vorbe şi impresii induse. Vanea este distrus cînd îşi dă seama că totul este făcătură. Că nici omul, nici „savantul” nu au urmă de consistenţă. Prăbuşirea lui... prăbuşirea cînd miracolul nu există în locul în care ai stabilit că locuieşte. Treplev este devastat nu că textul lui sau teatrul lui nu depăşesc spaţiul casei. Treplev este năruit că Nina nu îl iubeşte. Ne-iubirea îl seacă. Îl distruge. Ne-iubirea îi trage un glonţ şi îl omoară. Viaţa este făcută din gesturile mici, banale, de fiecare clipă. Gesturile ample apar de cîteva ori în viaţă, dacă, şi sînt decisive dacă le interpretezi corect. „Lumea nu merge la Polul Nord. Lumea merge la birou şi se ceartă cu nevasta şi mănîncă supă”, spune Cehov.
Probabil că felul în care Cehov a scris piesa aceasta ieşea din normele timpului său. Probabil că prima punere în scenă, o cădere, a avut parte de un regizor neacordat cu mesajul radical, modern, avangardist pe care Cehov îl punea în cuvinte. În Manifestul despre teatru pe care Treplev îl strigă, pe care Nina îl aşază în rostirea ei, în ambiţiile de a zbura din platitudine în aventura marelui oraş, în forţa pe care crede că o are ca să iasă din ea însăşi. Acolo, la oraş, toate se fac şi se desfac, îşi spune Nina la începutul vieţii de femeie şi de artistă. Şi cîte ca ea. Apariţia lui Stanislavski este momentul în care este semnată alianţa dintre dramaturg şi regizor pentru ca teatrul să se instaleze în matca sa. Tulburătoare a fost pentru mine tensiunea incandescentă pe care regizorul Yuri Kordonsky a pus-o în acest spectacol de la Teatrul German de Stat din Timişoara. Din primul moment al spectacolului şi pînă la sfîrşitul lui. O tensiune care costă şi de care nu poţi să scapi uşor. Felul în care a gîndit el această piesă m-a atins profund. Ca şi spaţiul pe care l-a propus scenograful Dragoş Buhagiar. Am descoperit energiile unei TRUPE. Şi asta e formidabil! Şi un director din alte timpuri, Lucian Vărşăndan. Urmele fiecărui regizor invitat să lucreze aici – Alexandru Dabija, Radu Afrim, Alexandru Hausvater, Radu Nica, de pildă, şi experienţele fiecărui actor s-au topit, în ani. Acum există o vibraţie puternică la cuvînt, la calitatea înţelegerii lui, la calitatea rostirii, a implicării, a oricărei relaţii, chiar şi atunci cînd nu tu eşti protagonsitul.
Vibraţia unei performanţe, cum este acest „Pescăruş”, vine din felul riguros, impecabil în care textul este rostit şi asumat pînă la ultima lui fibră. Dar vine şi din tăcerile celor care susţin, pur şi simplu, replica celuilalt, creaţia lui, momentul de graţie pe care îl poate atinge într-o secundă minunată. Kordonsky ştie cum să scoată aripile din fiecare actor. Aripi de înger, de demon. De zbor. Nu cred că am văzut vreodată un cuplu atît de extraordinar cum sînt Horia Săvescu în acest Treplev şi Olga Torok în această Nina. O forţă uriaşă îi apropie. Şi mii de spaime şi de neputinţe îi despart. Nu am văzut niciodată construit monologul Ninei cu o asemenea intensitate. Mi s-a părut că în faţa mea este Crisalida lui Murakami pentru care nu am avut, pînă acum, Imaginea. Ca un prizonier în propria-i mantie, în formele unei placente captive, Nina se zbate ca să ţîşnească din cocon. Mişcările ei, desprinderea îi creează bucuria că a învins. Că asta-i tot. Că după ieşirea din tine nu mai urmează nimic. La sfîrşit, cînd se întoarce învinsă după oraş şi trădarea lui Trigorin, Treplev o învăluie în iubirea lui şi încearcă să-i reamintească mişcările pentru ca să iasă, iarăşi, din ea însăşi. Şi să zboare, împreună cu el! În zadar, fluturele a murit de mult.
Scena este la picioarele noastre, ale spectatorilor. Actorii se amestecă cu noi pentru că arta ne aduce împreună, fără bariere, graniţe şi limite. Arta iese din oameni şi din umanitate. Ca şi iluzia teatrului care nu are nevoie de mari trucuri ca să se nască şi să ne poarte pe aripile ei. Scaune desperecheate, frumoase încă, elegante, măsuţe vechi şi delicate pe care se odihneşte cîte o veioză blîndă. Un pian delabrat. Ca şi viaţa personajelor din faţa noastră care se întrupează din rochii purtate luate de pe umeraşe, din dantele ostenite care mai vor să strălucească o dată. Ca Irina Nikolaevna Arkadina. Un spaţiu cald, al unei burghezii nostalgice. Un spaţiu pe care Dragoş Buhagiar îl re-compune din obiecte atent alese. Obiecte cu parfum şi cu stare. Care obligă, şi ele, ca jocul tuturor să aibă sens. Şi ţinută. Iluzia poate să apară într-un minut. Oriunde. Lacul se poate învolbura la picioarele noastre printr-o pînză legănată în sus şi-n jos de mîinile actorilor şi luminată inteligent de felinarele din case, găsite fără efort. Veiozele sînt lumini pentru scenă. Budoarul Arkadinei este la o atingere de umăr. Ca şi Dorn, doctorul, cel dintîi prins de vraja Crisalidei şi de iluzia teatrului. El are nevoie de teatru. El, Doctorul-Artist, omul care ştie cît de fragil şi perisabil e totul. O lecţie de actorie a lui Georg Peetz. Ca şi a lui Franz Kattesch în Sorin. Îl urmăreşti vrăjit, oriunde ar fi...
Da, vrajă ar fi cuvîntul. Transă şi stăpînire. „ |sta-i tot teatrul. Cortina, culisele, întîia, a doua, şi încolo nimic. Nici un fel de decor. Fundalul ni-l dau lacul şi zarea. Vom ridica cortina la opt şi jumătate precis, cînd răsare Luna.(...) Nu trebuie să înfăţişăm viaţa aşa cum e, sau cum ar trebui să fie, ci cum ne-o închipuim în visurile noastre!”
Puţin după asfinţitul soarelui puteţi să vedeţi la Timişoara, la Teatrul German, trupa remarcabilă a lui Kordonsky din Pescăruşul.


Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara