Valentin Iacob, absolvent al Facultății de Matematică a Universității din București, secția Informatică, cu o licență în Inteligență Artificială luată în 1979, s-a afirmat ca scriitor după 1989, publicând volume de versuri politicos-nonconformiste, cu titluri ingenioase: Petrogradul într-un pahar cu șampanie, 1996, Pianul kamikaze, 1998, Balada Craiului de Tobă, 1998, Clownul lui Hrist (poezie și proză), 2004, Colonelul Elf, 2013, Poker cosmic (antologie), 2015. Iată că acum pune în circulație un volum de proză scurtă, cu un titlu la fel de surprinzător, Viața și moartea în troleibuzul 81.
Nu este vorba de proză scurtă propriu-zisă, ci de o publicistică scrisă cu ardoare și inventivitate, care devine din când în când literatură. Povestirea Monștrii din troleibuzul 81 constă, de exemplu, în relatarea unui fapt divers, din categoria celor care se petrec zilnic în București. Pasagerii unui troleibuz trebuie să suporte – pentru că vor să ajungă unde și-au propus și pentru că sunt prea lași ca să reacționeze – mirosul pestilențial emanat de unul dintre călători:
„Nu departe de mine stă bărbatul ăla cu înfățișare cruntă. Seamănă cu Luicu Zobar, din filmul Șatra. Mustață tăiată dur, trăsături virile. Cu femeia lui alături, pe celălalt scaun de vinilin al troleibuzului, bărbatul cel crunt este antena parabolică a duhorii: căcat și pișat tot pe el. Beat mort. Și inofensiv de atâta alcoolemie. Doar valurile, valurile splendorii lui cotropitoare și fetide, ne învăluie, generoase. Troleibuzul e plin de bărbați. Bărbat sunt și eu. Și șoferul e bărbat. Un bărbat scund. Dar noi continuăm să stăm cu toții în latrina cu troleu.”
În viziunea lui Valentin Iacob situația – banal-scandaloasă – devine apocaliptică. Nu mai rămâne decât ca troleibuzul 81, cu pasagerii lui cu tot, să ardă în flăcările Iadului.
Autorului îi reușesc și reconstituirile unor destine, de exemplu reconstituirea destinului lui Vasile Voiculescu. Ca să înțeleagă cine a fost și cum a trăit scriitorul întemnițat la 74 de ani pentru credința lui în Dumnezeu, Valentin Iacob se duce întâi în satul în care s-a născut personajul său:
„Este miezul verii și sunt la Pârscov, pe dealurile largi ale Văii Buzăului. Intru într-o casă cu odăi încăpătoare și umbroase. O casă veche cu cerdac, de țărani înstăriți. De aici începe călătoria mea. Aici s-a născut Vasile Voiculescu într-o noapte de 13 octombrie 1884. [...]
Ies în curtea casei cu cerdac și privesc în jur pe îndelete. Simt că o evlavie difuză înconjoară locul acesta. În fața casei, un bust al lui Vasile Voiculescu sculptat de Oscar Han scrutează însingurat și puternic dealurile Măgurei: universul magic al copilăriei sale. Privesc duhul în bronz al poetului și viața și copilăria lui toată mi se par mult mai aproape de mine. De parcă încă ar mai pluti printre florile din grădina casei lui. Ca un abur viu... Sunt născut la țară, ceea ce socotesc că e cel mai mare noroc din viața mea.”
De la fericirea copilului, parcă răuprevestitoare, Valentin Iacob ajunge, cu talent de povestitor, la sfârșitul tragic rezervat de regimul comunist lui Vasile Voiculescu. Dossier-ul scriitorului este compus cu atâta înflăcărare încât se transformă sub ochii noștri într-un roman poematic
Valentin Iacob își valorifică inspirat, cu un instinct al punerii în scenă, și amintirile din copilărie. El povestește, printre altele, că a luat meditații la matematică de la nimeni altcineva decât de la Belu Zilber, care, după 16 ani de închisoare, era „vindecat de comunism”. Autorul evocării își aduce aminte până și replici ale lui Belu Zilber:
„Nemții ăștia! În matematică spiritul lor speculativ face minuni. În muzică, nu totdeauna. Simfonia a IX-a a lui Beethoen se termină cu un marș. Oda bucuriei este un marș de la cap la coadă!” etc.
Cartea în întregime se citește cu plăcere și curiozitate. Singurul text care mi-a displăcut (și mi-a făcut, ca să fiu sincer, o impresie proastă) este prezentarea elogioasă a volumului lui Valentin Iacob de către... Valentin Iacob, pe ultima copertă:
„Viața și moartea în trolebuzul 81 este o carte orchestră, care creionează o imagine a României de ieri și de azi. O carte scrisă și gândită ca un puzzle cu suflu afectiv intens, un suflu narator care unește ficțiunea cu evocarea.”
După cum se vede, autorul se poate dispensa de critica literară, își poate comenta singur textele. Și nu oricum, ci elogios.