Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

 
Psaltirea de la Alba Iulia de Ion Buzaşi


Un fapt îmbucurător pentru cultura românească este reeditarea, la date aniversare, a unor cărţi din vechiul scris românesc, adevărate monumente în spiritualitatea neamului, care arată efortul cărturarilor din secolele XVI-XVII şi XVIII pentru biruinţa scrisului în limba românească. Asupra necesităţii reeditării acestor cărţi bisericeşti stăruia Mihai Eminescu, într-un articol din ,,Timpul", 10 octombrie 1881, evidenţiind şi mobilul tipăririi lor ca o reacţie la Reforma religioasă, calvină sau lutherană: ,,Ei bine, biserica şi Domnii noştri au combătut Reforma cu armele ei proprii. Au pus a se traduce cărţile bisericeşti în limba românească, au introdus limba poporului în biserică şi stat, în locul celor străine hieratice. Dacă chiar ar fi existat înclinări de dialectizare a limbii noastre, ele au încetat din momentul în care biserica au creat limba literară, au sfinţit-o, au ridicat-o la rangul unei limbi hieratice şi de stat. Din acel moment trăsătura de unitate a devenit şi a rămas limba şi naţionalitatea, pe când înainte românul înclina a confunda naţionalitatea cu religia. Retipărirea cărţilor bisericeşti cu caractere latine şi chirilice nu mai suferă întârziere. Tipăriturile vechi au început a se afla cu greutate."
La date aniversare, s-au retipărit în ultimele decenii: Noul Testament de la Bălgrad, Biblia de la Bucureşti, 1688, Biblia de la Blaj (1795). Lor li se adaugă acum Psaltirea de la Bălgrad (Alba Iulia - 1651), retipărită într-o ediţie critică jubiliară cu prilejul împlinirii a 350 de ani de la apariţia ei, cu binecuvântarea Înalt Prea Sfinţitului Andrei, Arhiepiscop al Alba Iuliei, sub îngrijirea unor specialişti recunoscuţi în vechiul scris românesc: prof. dr. Mihai Moraru, pr. conf. dr. Remus Onişor, cerc. şt. Alexandra Moraru, prof. dr. Iacob Mârza, prof. dr. Eva Mârza şi conf. dr. Mihai Gherman. Unii dintre ei sunt şi autorii unor erudite şi lămuritoare studii introductive: Iacob Mârza (Dialog cu Europa clasică), Remus Onişor (Consideraţii teologice asupra Psaltirii), Eva Mârza (Arta tipografică şi orizont bibliografic), Mihai Moraru (Locul ,,Psaltirii" de la Alba Iulia între traducerile româneşti ale ,,Cărţii Psalmilor").
Apărută la trei ani după Noul Testament de la Bălgrad (1648), tălmăcirea Psaltirii se datorează, aceluiaşi grup de cărturari aflaţi sub patronajul mitropolitului Simion Ştefan. Din păcate, nu cunoaştem numele acestora, dar metodologia traducerii şi modalitatea referinţelor la versiunile textului ebraic, în comparaţie cu Septuaginta şi Vulgata sunt aceleaşi ca în Noul Testament de la Bălgrad (1648).
Cu ediţia de faţă se prezintă cititorilor o carte veche românească al cărei text, ,,de o mare frumuseţe şi valoare, a rămas inaccesibil celor nefamiliarizaţi cu scrierea chirilică românească, ea nebeneficiind până acum de o editare modernă" (p. 59). Aşa cum se obişnuieşte în asemenea reeditări, în partea stângă se fotocopiază textul românesc în grafie chirilică, iar în partea dreaptă textul românesc în grafie latină, într-o transcriere interpretativă, ,,urmărind să restabilească nu pronunţia traducătorului, a redactorilor, ori pe aceea a tipografilor sau revizorilor săi, ci limba textului, care reflectă interferenţa mai multor factori care au determinat prezenţa deopotrivă a unor trăsături arhaice sau inovatoare de natură grafică sau lingvistică" (p. 59).
Dintre cărţile Vechiului Testament, Psaltirea este una dintre cele mai poetice, alături de Cântarea Cântărilor.
N. Iorga vorbea în Istoria literaturii româneşti. Introducere sintetică (1929) despre Biblie ca despre o carte completă în sensul că în paginile ei regăsim toate genurile şi aproape toate speciile literare, iar în poezia psalmilor credinciosul de pretutindeni a găsit un reazim moral şi o mângâiere sufletească: ,,Din tot cuprinsul aşa de felurit al Vechiului Testament nu e nici o carte care să se poată potrivi mai mult, pentru nevoile, pentru durerile şi nădejdile fiecăruia ca Psalmii; nici una nu poate sluji mai bine cu toată împărăteasca-i strălucire, ca veşmânt pentru orice simţire umilă care nu e în stare să-şi găsească înseşi vorbele. În cele o sută cincizeci de mărturisiri, de rugăciuni, de imnuri, de tânguiri, se află tot sufletul omenesc în întoarcerea lui asupra sa însuşi şi în avântul plin de sfială şi de temere către puteri mai mari decât dânsul" (N. Iorga, Istoria literaturii religioase a românilor până la 1688, Bucureşti, 1925, p. 375).
Cu aproape un secol înainte, poetul romantic francez A. de Lamartine exprima opinii şi mai entuziaste, de data aceasta, despre valoarea poetică a Psalmilor. Cu ocazia unei călătorii în Orientul apropiat, ajuns în faţa Sionului, izbucneşte în exclamaţii superlative la adresa lui David pe care-l numeşte ,,regele liricilor": ,,Niciodată fibra omenească n-a vibrat în acorduri atât de intime, atât de pătrunzătoare şi atât de grave! Nicicând gândirea de poet nu s-a ridicat mai sus şi n-a implorat cu mai mult aplomb! Nicicând un suflet de om nu s-a revărsat, în faţa omului şi în faţa lui Dumnezeu, în expresii şi în simţăminte mai duioase, mai atrăgătoare, mai sfâşietoare! Toate gemetele, chiar şi cele mai tăinuite, ale inimii omeneşti şi-au găsit glasul şi notele lor pe buzele şi harfa acestui om...; eşti cuprins de o adâncă uluire la accentele mistice ale Regelui-Profet, care îi vorbeşte lui Dumnezeu-Creatorul ca un prieten către prietenul său, care-i înţelege şi-i laudă minunile, îi admiră judecăţile drepte, îi imploră îndurările şi pare un ecou anticipat al poeziei evanghelice, repetând minunatele cuvinte ale lui Hristos, înainte de a le fi fost auzit. Profet sau nu - după cum cel ce-l consideră este şi creştin sau doar filosof, - nici unul, nici altul nu-i va putea nega Regelui-Poet o inspiraţie ce n-a mai fost dăruită nici unui alt om."
Şi în cultura română, Psaltirea a fost una dintre cele mai răspândite cărţi: între 1508, data primei tipărituri pe pământ românesc şi 1830, Psaltirea cunoaşte peste 90 de ediţii. Primele traduceri parţiale ale Bibliei, în româneşte, până la Biblia de la 1688 - prima tălmăcire integrală a Sfintei Scripturi - sunt mai ales Psaltiri. Aşa se face începutul scrisului în limba română - prin ,,texte rotacizante" sau ,,texte maramureşene", cum le numesc istoriile literaturii vechi, între care găsim o Psaltire scheiană, o Psaltire voroneţiană. Prima Psaltire tipărită în româneşte în secolul XVII este cea de la Alba Iulia, din 1651. Şi vor mai trece numai două decenii, până când Dosoftei Mitropolitul ne va da, în 1673, Psalitirea în versuri care este, într-un fel actul de naştere al poeziei lirice culte româneşti, iar Dosoftei - primul nostru poet.
Citirea stăruitoare a Psalmilor şi a altor cărţi biblice, spune N. Iorga, explică de ce ţăranii noştri de odinioară vorbeau cu atâta cuviinţă şi demnitate, pentru că ştiau aproape pe dinafară, fie din lectură, fie din ascultări mereu repetate, fragmente întregi din Sfânta Scriptură. Lectura lor a însemnat pentru marii poeţi înrâurirea asupra unor teme lirice: lirica înstrăinării sau ,,desţărării" se poate urmări în poezia românească de la Alecsandri (Adio Moldovei), M. Eminescu (Din străinătate) şi George Creţeanu (Cântecul străinătăţii) până la Psalmii româneşti ai lui Aron Cotruş, cu ecouri din Psalmul 136, ,,psalmul iubirii de ţară" atât de frumos tălmăcit şi de cărturarii bălgrădeni ai lui Simion Ştefan la 1651: ,,Lângă apele Vavilonului, acolo şedeam şi plângeam, când ne aduceam aminte de Sion.
Spre sălci spânzuram alăutele noastre, în mijlocul lui
Când poftiră la noi ceia ce ne dusease pe noi prinşi să zicem cuvinte
de cântec, zicând: ,,Cântaţi nouă din cântecele Sionului!"
Cum vom cânta cântecul Domnului în pământul strein?"
Traducerea lui Dosoftei, după două decenii, este desigur mai poetică, după tiparul folcloric al doinei de înstrăinare, dar claritatea, pentru lectorul de azi este mai mare în textul Psaltirii bălgrădene. Spre comparaţie, oferim acelaşi fragment din Psaltirea în versuri de Dosoftei: ,,La apa Vavilonului/ Jelind de ţara Domnului/ Acolo şezum şi plânsăm/ La voroavă că ne strânsăm/ Şi cu inemă amară/ Prin Sion şi pentru ţară,/ Aducându-ne aminte/ Plângeam cu lacrimi fierbinte/ Şi bucine ferecate/ Lăsam prin sălci aninate/ Că acolo ne-ntrebară/ Aceia ce ne prădară/ Să le zicem viers de carte/ Într-acea străinătate./ Ca-n sfânt muntele Sionul/ Cântări ce cântăm la Domnul;/ Ce nu ni se da-ndemână/ A cânta-n ţară străină".
Este îndreptăţită, aşadar, aserţiunea unuia dintre editori, profesorul Mihai Moraru, că traducerea Psaltirii din 1651 se caracterizează prin fidelitatea faţă de textul ebraic şi claritatea textului românesc, marcând cuvintele care lipseau din original. ,,Prin marcarea cuvintelor care lipsesc din textul ebraic, Psaltirea din 1651 se distanţează substanţial de tot ce se realizase până atunci în spaţiul cultural post-bizantin" (p. 45).
De asemenea, lectura psalmilor a determinat în lirica românească, constituirea unei specii literare, psalmul, o meditaţie existenţială, o specie de poezie filosofică în care sunt exprimate, de cele mai multe ori, dileme existenţiale, raportul om/divinitate. Reprezentativi sunt psalmii arghezieni, care se îndepărtează de psalmii davidici prin atitudinea oscilantă între ,,credinţă şi tăgadă". Dar înaintea lui Arghezi, Psalmii moderni ai lui Macedonski, mai apropiaţi de psalmii biblici, dau glas mângâierii sufleteşti pe care i-o aduce credinţa când este înconjurat de răutatea omenească. În poezia interbelică (la Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Lucian Blaga, Adrian Maniu, Radu Gyr) şi în poezia contemporană (la Ioan Alexandru, Adrian Popescu, Daniel Turcea ş.a.), psalmul îmbină fervoarea credinţei cu meditaţia asupra condiţiei umane.
La apariţia unei cărţi, cărturarii noştri din vechea literatură spuneau că fac un ,,frumos dar limbii româneşti". Aceste cuvinte pot cinsti şi truda celor care la Alba Iulia, după 350 de ani, s-au trudit să retipărească această carte ,,importantă nu numai pentru cei interesaţi de istoria limbii sau a literaturii române, ci şi pentru toţi cei care doresc să cunoască îndeaproape valorile trecutului nostru cultural" (p. 59).