Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cartea Straina:
Protocronism pe bune de Felicia Antip

Dincolo de păduri, Ardealul este o carte cu subiect românesc scrisă de un român, Jean Vélicy, în limba română şi publicată la începutul acestui an de o editură românească, CIMEC– Institutul de Memorie Culturală.

Îsi are totuşi, cred, locul şi într-o rubrică de carte străină. Pentru că are calitatea rară, dacă nu unică, de a consemna o viziune din afară asupra unei părţi din România şi de a ne ajuta s-o privim şi noi şi din perspectiva unor neromâni bine informaţi (prin osârdia unui român care, deplin integrat în mediul lor cultural, le cunoaşte fondul aperceptiv şi ştie ce-i interesează şi cum să-i sensibilizeze pentru a-i ajuta să sesizeze esenţa a tot ce li se dă ocazia să afle şi să vadă). Este aşadar un fel de carte străină despre România, dar o carte străină îndrăcit de românească, pentru că este premeditată şi scrisă de un doctor stabilit de decenii în Normandia, dar născut la Cluj, unde a devenit medic, a dobândit o educaţie şi o cultură care-l situează în elita intelectuală a Europei şi s-a format ca român ardelean luminat şi conştient de bogata şi diversificata zestre culturală a locului său de baştină.
Doctorul Jean Vélicy este secretar al Asociaţiei Urologilor Francezi. În această calitate organizează anual excursii ale colegilor săi. Când le-a propus ca destinaţie Transilvania – obiectiv turistic ca şi inexistent pe hărţile agenţiilor specializate – au fost descumpăniţi. Merita oare osteneala drumului? Ce ştia despre locul în care voia să-i ducă după ce fuseseră împreună în Austria, Catalonia, Germania, Tunisia, Grecia, Canada, New York? Când le-a spus că s-a născut la Cluj şi a copilărit şi la Sibiu, două dintre capitalele istorice ale Transilvaniei, s-au lăsat convinşi.
A fi în stare să-ţi reprezinţi reprezentările celui cu care vorbeşti este o cunoaştere de grad secund la care puţini au acces. Jean Vélicy ştia că, pe lângă talentul lui de causeur spiritual, avea nevoie de cunoştinţe inexistente în pachetul de truisme şcolăreşti şi gongorisme patriotarde servit de-a gata turiştilor străini, indiferent de unde vin, cine sunt şi ce ştiu (sau nu) dinainte despre România. S-a pregătit temeinic pentru ca grupul de medici, „oameni cultivaţi, interesaţi, citiţi, fini observatori şi amatori de cultură”, dar prea ocupaţi pentru a-şi îngădui hălăduiri îndelungate, să se bucure din plin de cele numai patru zile ale călătoriei care avea să-i ducă la Cluj, Sighişoara şi Sibiu, să le perceapă aşa cum au fost şi sunt şi să înţeleagă conexiunile lor cu Europa şi îndeosebi cu Franţa.
Trec peste ce este, poate, mai important: discuţia foarte bine condusă despre „istoriile paralele” ale Transilvaniei, a cărei personalitate (autorul spune chiar „unicitate”) se defineşte totuşi prin „osmoza coexistenţei, interferenţă, intercondiţ ionare”; înşiruirea a zece dintre bărbaţii cu faimă în întreaga lume originari din aceste locuri (unii dintre ei ignoraţi în România); descrierea succintă a oraşelor vizitate, a trecerii lor prin vremi şi mai ales a imaginii lor aşa cum s-a întipărit în memoria copilului, băiatului, tânărului Jean (presupun) Velicu; critica unor rămâneri în urmă, de exemplu în domeniul culinar, unde oferta rămâne monotonă, nespecifică şi nimeni nu pare a se fi gândit să deschidă un restaurant care să folosească reţetele adunate de Radu Anton Roman. Şi câte altele…
Voi menţiona doar firele conducătoare ale câtorva explicaţii şi exemple privind domenii de obicei trecute cu vederea de cei ce cred că o frunzuliţă verde (adică cel mai ubicuu element, Antarctica fiind singurul loc de pe glob din care lipseşte) ar fi nota specifică, brand-ul României. Dialogul continuu, suculent, a îmbogăţit cunoaşterea, medicii francezi fiind şi ei în măsură şi dornici să furnizeze informaţii complementare în domeniile (arheologie, muzică, istorie, pictură, filosofie, diverse ramuri ale ştiinţei) care-i pasionează.
Muzică: la români, rolul de „pian cu bretele” jucat la francezi de acordeon, revine ţambalului, Liszt l-a înnobilat, Debussy, Boulez, Zappa l-au folosit şi ei, a intrat în banda sonoră a filmului Stăpânul inelelor, acum se predă la Conservatorul din Strassbourg. Hidedeaua cu tolcer din Crişana, aidoma cu vioara cu pâlnie „inventată” de englezul Stroh în secolul al XX-lea. Valurile Dunării, nu de Strauss ci de bănăţeanul Ivanovici, reluat de Al Jolson, cel din Cântăreţul de jazz, primul film sonor, sub titlul Anniversary Song, cântat apoi de Crosby şi de Sinatra, iar în Franţa de Quintetul Hot Club. Maria Tănase, cântând în franceză, înregistrare făcută la Paris în 1950 şi încununată în 1965 cu Marele Premiu al Academiei Charles-Cros. Străvechiul taragot, simbol al luptei antihabsburgice a maghiarilor interzis de Iosif al II-lea, azi obiect de muzeu în Ungaria, dar uzual în Transilvania, instrumentul cu care Dumitru Fărcaş a luat acelaşi premiu ca Maria Tănase. Păţaniile Saniei cu zurgălăi pe care Edith Piaf a cântat-o pe textul lui Patachou, „Johnny, tu n’es pas un ange”, dar pe care francezii au avut acum ocazia s-o audă cântată „popular” de Maria Lătăreţu şi apoi în cu totul altă variantă, de Aura Urziceanu care, la rândul ei etc., etc. Muzica filmului Marele blond scrisă de Vladimir Cosma şi interpretată de Gheorghe Zamfir. Ciocârlia, prelucrată ca piesă de concert de Angheluş Dinicu, a cărui orchestră ascultată la Expoziţia de la Paris din 1900 şi de Eric Satie, i-a dat compozitorului ideea de a folosi în muzica lui naiul. Grigoraş Dinicu, nepotul lui Angheluş, care împreună cu Jasha Heifetz, a orchestrat Hora staccato. Mai toate astea şi altele încă au intrat în „coloana sonoră” (dinainte pregătită) a excursiei.
Cuvenita lămurire a oaspeţilor în privinţa originii livreşti şi de import a legendei lui Dracula a fost urmată de o poveste destinată de fapt copiilor lor: o străveche tradiţie sibiană vorbeşte despre Şcoala Solomonarilor sau Şolomanca. aflată „nu departe de aici, pe malul unui lac, nu se ştie care”, „o şcoală tainică, în care diavolul însuşi e dascăl”. Sunt admişi doar zece elevi. După nouă ani de studiu, nouă dintre ei sunt trimişi în lume pentru a pune oamenii la încercare, al zecelea rămâne prizonierul diavolului. O variantă cultă pretinde că Şolomanca (un fel de şcoală a lui Harry Potter avant la lettre) ar fi fost fondată de baronul von Brukenthal, pentru a educa în magie albă şi esoterism câte şapte copii veniţi din cele trei burguri ale Transilvaniei. Povestea inspiră autori de scrieri fantastice şi cel puţin două jocuri electronice au, unul – vrăjitori şcoliţi la Scholomance, celălalt – un castel ruinat Scholomance, unde se zămislesc monştri chiar pe o insulă din mijlocul unui lac. Istorie şi mitologie în proporţii variabile intră în povestea adevărată a primului umanist român, Olahus, prieten cu Erasm, în legenda alchimistului Melchior Cibinensis, în misterul transilvăneanului Rosenkreutz, presupusul întemeietor al Ordinului ocult al Roszcruciaţilor, în aventura lui Kelpius din Sighişoara, primul mare maestru rozicrucian care a ajuns în America, în identificarea Flautului fermecat al lui Mozart cu „aurul nemţesc” găsit în secolul al XVIII-lea de un cioban în Munţii Apuseni (şi numit mai târziu teluriu, singurul element chimic nativ descoperit pe teritoriul ţării noastre), dar considerat iniţial „metalul problematic”, un fel de piatră filosofală.
Când se constată că printre multele biserici din Cluj este şi una unitariană, francezii află că aceea e chiar biserica-mamă a unitarianismului: această disidenţă a protestantismului a fost creată de pastorul-şef al Clujului, Dàvid Ferenc şi a fost oficializată de principele Ioan Sigismund prin Edictul de la Turda, din 1568. Unitarienii şi-au făcut tipografie la Alba Iulia, şcoală de teologie la Cluj, mai târziu au fost persecutaţi. În secolul al XVIII-lea, sectele antitrinitariene din lumea anglo-saxonă i-au descoperit pe unitarienii din Transilvania, şi-au luat acelaşi nume, i-au ajutat să clădească biserica din Sibiu. Patru preşedinţi ai Statelor Unite şi oameni celebri ca Newton, Chamberlain, Dickens, Linus Pauling, Frank Lloyd Wright au fost unitarieni.
Şi homeopatia s-a născut în Transilvania: întemeietorul ei, medicul german Hahnemann, a fost angajat în 1777 ca doctor personal şi bibliotecar de baronul Samuel von Brukenthal, guvernatorul Transilvaniei. A avut la dispoziţie zecile de mii de cărţi din biblioteca baronului, a fost introdus de acesta în masonerie, atunci şi acolo s-au înfiripat în mintea lui ideile cristalizate cu 18 ani mai târziu în cartea princeps a homeopatiei.
Toate acestea şi multe altele, pe ton de badinaj, ca într-o doară, în timp ce se gustă brânză de burduf, caş, brânză afumată cu gust de cetină şi alte brânzeturi inedite (oricât a fi de greu de crezut) pentru francezi, se vizitează muzeul în aer liber din Dumbrava Sibiului cu casele gospodărite de pensionari, se compară ţuica din Gilău cu cea din Sighişoara… O carte care deschide apetitul pentru România.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara