Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Păcatele Limbii:
Propriu de Rodica Zafiu

Adesea, cuvinte pline intră într-un proces lent de gramaticalizare, specializîndu-se pentru o anumită funcţie. Istoria se repetă, pentru că şi instrumentele gramaticale de azi (auxiliare, prepoziţii, conjuncţii, unele pronume) au fost cîndva cuvinte pline, care prin repetare şi-au tocit originalitatea şi - mai ales - şi-au restrîns funcţia. În lunga perioadă de transformare pe care o traversează, asemenea cuvinte sînt percepute ca simple ticuri verbale, clişee mai mult sau mai puţin supărătoare. Adjectivul propriu a devenit în multe cazuri un simplu echivalent - în limbajul cult, în stilul scris, mai ales în cel publicistic - al posesivului său ori al genitivului lui (ei). S-a produs astfel o diferenţiere funcţională (întîlnită şi la alte adjective) între un sens denotativ în postpunere (casa proprie) şi unul pragmatic, stilistic, specializat, în antepunere (propria casă). De altfel, fenomenul de gramaticalizare nu se petrece doar în română; şi în franceză adjectivul propre este folosit ca o marcă suplimentară a posesiei, iar în italiană forma articulată il proprio funcţionează ca un adevărat substitut pronominal. În cele mai multe utilizări, cuvîntul propriu este mai puternic decât un simplu adjectiv posesiv. Folosirea sa presupune o opoziţie, un contrast, o subliniere a caracterului distinctiv; cuvîntul are implicaţiile unei particule focalizante, prin care sînt contrazise anumite aşteptări: propriul fiu nu înseamnă doar "fiul său", ci "chiar fiul său". Numeroase titluri jurnalistice utilizează cuvîntul propriu ca mijloc de reliefare şi de creare a unui efect de surpriză. Termenul propriu contrazice mai ales o aşteptare prototipică: de exemplu, presupoziţia culturală că acţiunile violente şi criminale nu se produc în familie: "Toader Lescae a fost incendiat de propriul copil" (Evenimentul zilei = EZ 3.09.1998); "Băgată în spital de propriul copil" (EZ 6.11.2001); "Coniac a fost ucis în bătaie de propriul fiu" (EZ 3.02.1998); "Ucisă de propriul copil" (EZ 22.07.2004); "Patroana de la ŤIncontehť Oneşti a fost sugrumată de propriul ei fiu" (EZ 13.02.1998); "Aruncată în stradă de propriul tată" (EZ 15.03.2001); "Intoxicată cu mercur de propriul soţ" (EZ 26.07.2002) etc. La fel de spectaculoase şi imprevizibile par a fi scenariile în care obiectele personale devin instrumente ale crimei. Titlurile dramatice intră, monoton, în aceleaşi tipare: "Omorît de propriul tractor" (EZ 25.11.2000); "Strivit de propriul tractor" (EZ 8.08.2003); "Omorît de propriul camion" (EZ 8.10.2000); "Aurel Prisecaru a alunecat pe gheaţă şi a murit înjunghiat cu propriul cuţit" (EZ 12.08.1998); "Înjunghiat cu propriul cuţit" (EZ 22.08.2003). În alte cazuri, nu se mai poate vorbi de o veritabilă surpriză, propriu devenind un fel de tic al reliefării nesusţinute de context: "Violat în propriul dormitor" (EZ 21.12.1999); "Primarul Ioan Pavel şi-a lovit cu pumnii contracandidatul, în propriul cabinet" (EZ 30.12.1999). În fine, sînt construcţii în care propriu e un simplu substitut pentru posesiv, o marcă de preţiozitate nemotivată: "pădurarul l-a surprins pe Todea, care Ťtransportať în spinare cîteva legături de cîte cinci brazi, spre propriul autoturism" (EZ 2.11.1998); "Pentru a impresiona o fată, şi-a scanat vize în propriul paşaport" (EZ 27.06.2002). A duce lucrurile de furat spre maşina proprie sau falsificarea paşaportului propriu sînt acţiuni cît se poate de previzibile. Adjectivul propriu intră foarte uşor în structuri pleonastice de insistenţă: apare în acelaşi context cu dativul posesiv, cu ad­jectivul posesiv sau cu genitivul pro­nu­melui personal: "Cum îşi fură românii pro­­pria căciulă" (Ziarul financiar, 29.06.2006); "Apoi mai cred că părinţii acelei fete nu sunt chiar aşa de Ťcapsomaniť încât să îşi exploateze propria fată" (ziuaiasi.ro); "Gardianul Flutur, sabotat de propriul său subordonat în scandalul sturionilor" (gardianul.ro); "un penitenciar din Arad are propriul său post de radio" (protv.ro/stiri); "uneori, un părinte se poate simţi trădat sau chiar ignorat, dacă propriul lui copil nu vorbeşte cu el şi preferă să vorbească cu celălalt părinte" (roportal.ro). Se pot întâlni, mai rar, chiar trei elemente posesive coocurente. Fenomenul nici măcar nu e nou; îl găsim, de exemplu, la Paul Zarifopol - " Evident, diletantul îşi vede atunci propriul lui spirit, inform şi difuz". Oricît am fi de tentaţi de raţionalizarea mijloacelor lingvistice - din punct de vedere gramatical şi semantic, ar fi fost suficientă în enunţ prezenţa unui singur element posesiv -, nu e cazul să uităm că în română dublarea pronominală şi cea a negaţiei sînt fenomene perfect acceptate. Insistenţa asupra mărcilor posesiei pare să intre în zona mijloacelor de focalizare tolerabile. Sînt şi situaţii în româna actuală în care propriu reprezintă cea mai bună sau chiar singura soluţie: atunci cînd însoţeşte un nume de acţiune, într-o construcţie impersonală în care "posesorul" nu mai este deloc pomenit, deci nu ar putea fi reluat printr-un pronume: "ceva asemănător indiferenţei faţă de propriul trup atunci când e perfect sănătos" (Ana Blandiana, Autoportret cu palimpsest).

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara