Revenim acum la ipostaza profetică pe care a pedalat Nietzsche, nu fără o subiacentă orientare către tradiţia religioasă abhorată (un nou caz de patetică uzurpare!): "Şi, astfel, Nietzsche se proiectează pe sine, ca posibilitate din nou doar schiţată, în personajul care va deveni celebru: ŤZarathustra vrea iar să fie omť. Timp de zece ani se adîncise în cunoaştere: acum, se adresează el astrului zilei, Ťmi-e lehamite de înţelepciunea mea, precum albina care a strîns prea multă miere, am nevoie de mîini întinse către mine, aş dori să dăruiesc şi să împărtăşesc (...). Pentru aceea trebuie să cobor în hău: cum faci tu seara, cînd asfinţeşti dincolo de mare şi duci şi celuilalt tărîm lumină (...) - dar trebuie, asemeni ţie, să scapăt (subl. aut., - n.n.), după cum spun oamenii la care am de gînd să mă scoborť. E o trecere spre un Ťdincoloť. ŤAşa început-a scăpătatul lui Zarathustrať". Sub masca faimosului preot din Persia antică, Nietzsche a încercat a se ridica "dincolo de bine şi de rău", adică dincolo de reperele poporului de sclavi care ar atenta prin intermediul moralei la condiţia aristocraţiei dominante. O atare concepţie întemeiată pe amoralitate e mai întîi un instrument al criticii aplicate prezentului compromis, critică preconizînd o ruptură istorică, o nouă etapă a devenirii omului. Simţindu-se doar un Zarathustra incipient, Nietzsche declară cu febrilitate că se simte trăind într-o "imensă lume în ruină, în care unele ziduri continuă să stea în picioare, în care multe subzistă putrede şi sinistre, cele mai multe însă zac deja la pămînt, destul de pitoreşti - unde au existat vreodată ruine mai frumoase? - şi năpădite de ierburi mari şi mici". Un simptom al crizei e reprezentat de prăbuşirea credinţei, de "moartea lui Dumnezeu", centru al unei puteri superioare puterii statale, deoarece a fost înălţată pe spiritualitate. însă religia continuă a vieţui măcar în subliminalul gînditorului. Sub fascinanta-i gesticulaţie nihilistă (a fost un genial histrion al negării), Nietzsche preconizează o nouă religie bizuită pe un impuls dionisiac, reflectînd "spiritul liber" (Freigeist), eliberat de teamă şi de fanatism, deprins cu îndoiala şi cu "ştiinţa veselă". Exponentul noii "religii" ar trebui să fie "supraomul" (Übermensch), făptură care acceptă jocul energiilor date, atingînd o existenţă plenară, acordînd conştiinţa la condiţia sa vitală, ca o transcendere a umanului prin încordarea "voinţei de putere" (Wille zur Macht). Herald al "supraomului", Nietzsche e, cum se exprimă dl Braga, "un iniţiat care iniţiază". Un asemenea suprem iniţiat "poate Ťsă promită, să anticipeze în planul lui viitorul, să-l sacrifice pentru planul săuť, el este cel care sădeşte Ťcredinţa că omul, de fapt, n-are valoare, n-are sens decît în măsura în care este o piatră într-o mare construcţie: în care scop trebuie să fie înainte de toate rezistent (subl. aut., - n.n.), trebuie să fie piatrăť". Tonalităţi care, să recunoaştem, nu sînt scutite de o alunecare în grandilocvenţă, trădînd, după cum era de părere Cioran, o fibră naivă a gurului ce l-a precedat...
La un moment dat, dl Mircea Braga găseşte cu cale a polemiza cu un pasaj din Amurgul filosofilor, cartea lui Giovanni Papini, care conţine rezerve faţă de Nietzsche: "Volubilitatea sa (semn de uşoară oboseală), care l-a făcut să prefere forma fragmentului şi a aforismului; incapacitatea de a alege (subl. aut., - n.n.) din tot ce gîndea şi scria, care l-a făcut să publice o mulţime de gînduri inutile sau repetate; reţinerea de a sintetiza, construi, organiza, ce dă cărţilor lui un aer de bazare orientale arhipline de cîrpe vechi şi draperii preţioase îngrămădite şi amestecate în dezordine, sînt argumente valide în sprijinul bănuielii unei anumite lipse de imperium mental, reflex al slăbiciunii generale a filosofului". Criticul român reaminteşte aprecierile lui M. Eliade chiar asupra Cărţii primului Zarathustra, numit de greci Zoroastru, insistînd pe cărţile pehlevi ale Avestei, care "se caracterizează prin uscăciunea, monotonia dezolantă şi platitudinea lor" (ceea ce nu i s-ar potrivi în nici un caz lui Nietzsche!) şi ale căror idei "sînt amestecate într-un talmeş-balmeş de texte şi comentarii rituale". O altă aserţiune a lui Papini primeşte de asemenea o replică: "Nietzsche a trăit cu obsesia a trei-patru idei pe care le-a repetat, demonstrat, amplificat, ilustrat şi imprimat, fără a reuşi vreodată să le schimbe sau să le îmbogăţească". Ce filosof, se întreabă dl. Braga, n-a cunoscut acest gen de obsesie, cîteodată chiar pe mai puţine idei? Ce filosof n-a dorit a-şi demonstra cît mai apăsat registrul ideatic şi n-a căutat a şi-l îmbogăţi prin reluare? Concluzia ni se pare verosimilă: "Rămînem, totuşi, cu un cîştig: nihilismul lui Papini este mai nietzschean decît al filosofului german însuşi". Să admitem că, aidoma oricărui model, Nietzsche a generat şi continuă a genera "imitatori", unii de mare clasă ei înşişi (Cioran însuşi a fost taxat frecvent drept un nietzschean). Dar nu e oare posibil să-l aprobăm pe autorul lui Gog cînd acesta vorbeşte despre o anume "slăbiciune" a lui Nietzsche ca factor declanşator, prin compensaţie, al viziunii pan-vitaliste ce-l caracterizează? Paradarea forţei, a "voinţei de putere" exacerbate, în cazul fiinţei sale, a prefaţat prăbuşirea acesteia în inconştienţă, după cum, în cazul regimului nazist, care i-a preluat doctrina, în pofida împre­jurării că a fost un adversar al naţionalismului şi că i-a preţuit pe evrei, a fost aşijderea un artificiu, un paravan terifiant al unei inconsistenţe funciare. De altminteri teoria artei pe care a formulat-o Nietzsche, ca un corectiv al realului dezamăgitor, ca o contrapondere a imperfecţiunii omului, în opoziţie cu concepţia lui Goethe care vedea creaţia ca o încununare a personalităţii armonioase, n-ar îndreptăţi şi ea o asemenea interpretare a gînditorului de la Sil Maria? Spre a nu mai vorbi de exaltatul său anticreştinism care nu e decît, în destule privinţe, o secularizare a unui entuziasm religios.