Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Lecturi la zi:
Profet în tristeţea boemei de Tudorel Urian


Principalele piscuri de inteligenţă ale faimoasei "generaţii '80" sunt, alături de Gheorghe Iova, Ioan Buduca şi Dan Arsenie. O astfel de afirmaţie s-ar putea să-i şocheze pe criticii generaţiei 2000. Pentru că nici Ioan Buduca, nici Dan Arsenie (rareori, Gheoghe Iova) nu sunt invocaţi astăzi în bilanţurile literare privind începuturile postmodernismului românesc (faza textualistă). Dan Arsenie a emigrat imediat după schimbarea de regim din decembrie 1989 şi de ani buni nu se mai ştie aproape nimic despre el. Vechii prieteni şi cunoscătorii îi întrezăresc, nostalgic, prezenţa, în dialogurile filosofice ale lui Mihai Şora, sub iniţialele D(evotatul) A(mic). Ioan Buduca este, de vreo 30 de ani, unul dintre stâlpii boemei literare bucureştene. Între timp s-au modificat locaţiile (de la Casa Monteoru, la Muzeul Literaturii Române), chelnăriţele au făcut schimbul de generaţii (Lili i-a luat locul lui Tanti Miţi), anturajul nu mai e chiar acelaşi (Virgil Mazilescu, Mariana Marin, Radu G. }eposu au trecut în altă lume, George }âra, Petre Stoica, Ioana Crăciunescu s-au mutat din Bucureşti, alţii şi-au schimbat modul de viaţă, a rămas însă Ioan Groşan, au apărut chipuri noi), dar el a rămas în capul mesei şi continuă să lase cu gura căscată noi şi noi generaţii de aspiranţi la boemă, prin sofismele sale inimitabile, amoralismul delicat-pervers, scenariile revelatorii, ironia ucigătoare, interpretările fanteziste, răspunsurile din zona paranormalului, strategiile de bătrân seducător, buna dispoziţie continuă. La 55 de ani împliniţi, Ioan Buduca îi maimuţăreşte încă pe burghezi (ca într-o şansonetă a lui Jacques Brel - Les bourgeois sont commes des cochons), chiar dacă până la această vârstă ar fi trebuit să devină, la rândul lui, unul dintre ei.
În anii '80, orice pariu privind viitorul scriitorilor din noua generaţie îl cuprindea, obligatoriu, pe Ioan Buduca. Criticul de la "Amfiteatru" făcea furori prin ironia sa necruţătoare şi judecăţile de valoare tăioase. Toată lumea - de la cei mici, care încercau să-i intre în voie, la cei mari, care îl considerau partener egal de dialog - îi dădea onorul. Student încă, fiind împreună cu Ioan Buduca am dat pentru prima oară mâna cu scriitori care altminteri nu ar fi avut nici un motiv să mă bage în seamă: Virgil Mazilescu, Eugen Suciu, Ioan Groşan, Mircea Nedelciu, Florin Iaru, Mircea Dinescu, Mariana Marin, Radu Călin Cristea, Mihai Şora, Mircea Iorgulescu, Dinu Flămând, Constanţa Buzea, Petre Stoica, Mircea Scarlat, Radu G. }eposu, Octavian Paler, Stelian Tănase şi mulţi, foarte mulţi, alţii. Toţi îl cunoşteau, îl tratau cu multă deferenţă, era deja admis în lumea lor, ca partener egal de dialog, îi prevedeau, la unison, un viitor strălucit. Mai ales după apariţia cărţii sale de debut, După Socrate (1988), un tratat despre ironie, scris cu dezinvoltură, farmec şi erudiţie, de neimaginat în climatul tenebros al anilor de agonie a regimului comunist. Ioan Buduca ar fi trebuit să devină vârful de lance al criticii optzeciste. Faptul că nu a devenit este rezultatul exclusiv al propriului său spirit ironic. Ştiut fiind că ironistul fiu al faptei nu e.
După 1990, Ioan Buduca a devenit un gazetar frenetic. Săptămânalul de atitudine "Cuvîntul"este în mare măsură creaţia sa. Îmi amintesc şi astăzi nopţile pierdute în tipografia de pe Brezoianu, ambiţia febrilă a lui Buduca de a fi, în acelaşi timp, şi redactor-şef, şi secretar general de redacţie, de a stabili conţinutul, dar şi de a-şi impune titlurile şi de a stabili paginaţia. Dorind să fie mereu ŕ la page, captivat de dinamica politică şi socială, fascinat de noile căi deschise cunoaşterii, s-a îndepărtat, ca mulţi alţii din generaţia lui, de lumea literaturii propriu-zise, trăind în marginile unui cotidian, căruia inteligenţa sa speculativă i-a căutat continuu explicaţii tenebroase, conspiraţioniste sau metafizice. A scos câteva cărţi "ciudate", fără prea mare succes la public şi fără ecou în critica literară, pe care nimeni nu s-a prea străduit să le înţeleagă.
România e un thriller, cel mai recent volum semnat de Ioan Buduca (împreună cu... Elodia Ghinesco) este un soi de jurnal politico-erotic semnificativ pentru ce este astăzi autorul Ioan Buduca. Menţionarea Elodiei Ghinesco (o-ul are o raţiune pur... juridică) printre autorii cărţii trebuie să fi avut în mintea lui Ioan Buduca o dublă miză: ironică, dar şi (declarat sau nedeclarat) comercială, în speranţa că mulţi dintre cei care stau noapte de noapte cu gura căscată şi înghit aberaţiile de la OTV ar putea deveni cititorii cărţii. Altminteri, jurnalul anului 2007 dă seama de preocupările de azi ale lui Ioan Buduca. Autorul urmăreşte cu sufletul la gură mişcările din viaţa politică, devorează presa şi talk-show-urile, face scenarii şi se avântă în a da pronosticuri infirmate cu maximă precizie de evoluţiile ulterioare. Cum aproape nimic din ce profeţeşte Ioan Buduca în viaţa politică nu se împlineşte, prima întrebare care se pune este la ce foloseşte o asemenea carte? Cine are nevoie de istoria unor profeţii eşuate? Sau la ce folosesc scenariile conspiraţioniste în condiţiile în care rezultatele au fost altele decât cele prognozate de autor? Chiar dacă, în final, firele logice nu s-au legat aşa cum a sperat jurnalistul, unele dintre argumentele sale nu sunt de lepădat. Iată, spre clarificare, unde stă, în opinia sa, bătălia pentru votul uninominal: "Problema istorică, extra-constituţională, care formează cauzele crizei politice şi constituţionale din România era derivată din faptul că oligarhii puterii financiar-economice din ţară reuşiseră, în cei 17 ani de trecere de la comunism la liberalism, să-şi subordoneze liderii de partide şi o mare parte a elitei politice a Parlamentului, iar Parlamentul funcţiona la scară mare prin voturi imperative, chiar dacă acest fel de vot era interzis la orice scară prin Constituţie. Numai că infracţiunea aceasta era una de conştiinţă şi flagrantul nu putea fi probat. Iată de ce votul uninominal părea să fie o soluţie de viitor, în ideea că oligarhii nu vor fi capabili să cumpere chiar pe toţi parlamentarii. Ceea ce - la o repede privire asupra sărăciei din ţară - putea să fie o nouă amăgire. Dacă puteau? Mai ales că oferta de conştiinţe de vânzare era în mod tradiţional mai mare în România decât în ţările cu care ne place să ne comparăm" (p. 9).
Partea cea mai valoroasă a jurnalului lui Ioan Buduca (mi-e imposibil să scriu şi al Elodiei Ghinesco) o reprezintă însă nu aceste scenarii politice şi prognoze fanteziste, ci paginile (foarte puţine) despre sine. Uneori, Ioan Buduca iese din vâltoarea cotidianului, uită de conspiraţiile planetare şi reflectează la propriu-i destin. Ironia şi zâmbetul dispar, textul se transformă într-un tulburător document de conştiinţă. Pentru prima dată autorul îşi pune în mod deschis problema propriei ratări: "De câteva zile mă tot întreb de ce nu trec "la chestiune", în fond am început acest experiment, această joacă de-a jurnalul dintr-o pornire extrem de serioasă, aceea de a-mi mărturisi, mie, în primul rând, dar cu faţa spre public, ceva important: ratarea. În primul rând, ratarea relaţiei cu Luca, fiul meu. Apoi, ratarea cu temele scrisului meu (pe rând: ironia, apocalipticul, politicul, teosoficul etc.). Mă tot refugiez în consemnarea actualităţii politice de sub nasul meu, în acest an 2007, care putea fi şi altul, pentru că povara acceptării faptului de a fi ratat o am de mai multă vreme, din anii anteriori, când am ratat, încet-încet, dar clar că nu-mi mai rămân decât trei ieşiri din rahatul existenţial al situaţiei de fapt: călugăria, sinuciderea, acceptarea condiţiei de ratat fără aroganţa transferării ei într-un subiect de literatură confesivă (cum ar fi acest jurnal)." (p. 71)
Ratarea îmbracă forme diverse, una dintre ele fiind lipsa afectivităţii. Goana după nou, energiile consumate cu discutarea fenomenului politic sunt şi o fugă de propria singurătate, o modalitate de a face abstracţie de golul din suflet. Scrie Ioan Buduca şi tristeţea sa are sclipiri de mare scriitor: "Atunci nu ştiam, abia acum ştiu că niciodată nu voi mai avea norocul sub care eram în clipele când mama îmi cosea vreun nasture la cămaşă, la haină, ori la pantaloni... nu doar pentru că era mama... ci pentru că acum nu mai există, aici, în viaţa mea, cineva care să-mi poarte grija cu atâta tandră simplitate..." (pp. 98-99)
Multă melancolie şi tristeţe ascunde ironistul Ioan Buduca. În pofida coperţii foarte promiţătoare, România e un thriller, de Elodia Ghinesco şi Ioan Buduca nu este chiar o carte care să te facă să te prăpădeşti de râs.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara