Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

In Memoriam:
Profesoara Rosa del Conte (10 apr. 1907 – 4 aug. 2011) de ---

1. Tristeţea profundă cu care anunţ, şi în numele Asociaţiei Italiene a Româniştilor (AIR), şi în numele meu personal, vestea dispariţiei dintre noi a profesoarei Rosa del Conte urmează unei bucurii pe care, cu patru ani în urmă, o aveam cu toţii. Acum patru ani sărbătoream centenarul (neobişnuit) al venerabilei profesoare. Rosa del Conte a încetat din viaţă în ziua de 4 august 2011. Avea 104 ani!
Despre ceea ce scriam atunci stă mărturie tot România literară (nr. 14 / 13.04 2007, p. 10). Am crezut întotdeauna că patria eminentei româniste din Italia a fost România. De ţara noastră şi-a legat viaţa şi opera Rosa del Conte usque ad finem vitae. De aceea Universitatea din Cluj, mai întâi, i-a atribuit doctoratul honoris causa în 1995, iar Academia Română îi atribuise încă din 1994 calitatea de membru de onoare.
În Via dei Liburni, în apropierea Universităţii, la al treilea etaj, a dăinuit, ani şi ani de-a rândul, după 1948, un centru neatins şi neînfrânt de aprigele vremuri, al României eterne. Acolo veghea Rosa del Conte…
2. Biografia sa este cunoscută. Specialistă în limbile clasice, a fost trimisă, lector de limba italiană, la catedra lui Al. Marcu, în 1942, în plină epocă de colaborare culturală italo-română (dar, din păcate, şi de alianţă militară). Tânăra profesoară nu aderase în activitatea ei profesională la politica regimului mussolinian. Subliniez că, după câte ştiu, Rosa del Conte era o profund credincioasă catolică, adeptă a unui curent religios sever, ambrosian (Sf. Ambrosius este unul dintre părinţii Bisericii). Ceea ce o determina să accepte şi rigorile politice ale Italiei de atunci. A rămas la Bucureşti, fiind activă şi în fostul Institut de Cultură Italiană (al cărui director era prof. Bruno Manzone) până în 1945, când s-a transferat la Universitatea din Cluj. Acolo a putut preda limba italiană până în anul 1948, când, împreună cu alţi intelectuali, diplomaţi şi înalţi prelaţi italieni a fost expulzată de regimul comunist instaurat în România.
3. S-a întors în România, invitată de prof. Boris Cazacu, la cursurile de vară ale Universităţii din Bucureşti, abia în 1960. Între timp, Rosa del Conte preda limba şi literatura română la Universitatea catolică Sacro Cuore din Milano, unde am cunoscut-o eu, în aprilie 1956.
În 1968, cu sprijinul prof. Angelo Monteverdi, Rosa del Conte devine prin concurs prima profesoară titulară italiană la catedra de limba şi literatura română (întemeiată în 1930) a Universităţii Sapienza din Roma (unde a funcţionat până în 1982).
4. Oriunde se găsea Rosa del Conte, ea purta in pectore afecţiunea profundă pentru cultura României (Arghezi, Blaga şi creştinismul oriental bizantin românesc erau aspectele cele mai importante care atrăseseră atenţia cercetărilor şi traducerilor sale).
Eminescu o dell’Assoluto (1962) este o capodoperă, dovedind orizontul studiilor filosofice şi literare ale autoarei (traducerea românească a fost opera lui Marian Papahagi, în 1990).
Rosa del Conte s-a dedicat cu deosebire poeziei lui Lucian Blaga, care îi încredinţase, personal, la plecarea ei din România, dreptul de a-i fi în Occident unicul editor şi traducător. În anul 1956, împreună cu Basil Munteanu şi Mircea Eliade, la sugestia acestuia din urmă, Rosa del Conte propunea pentru Premiul Nobel pe Lucian Blaga. Mai târziu, în 1971, publica volumul Lirica di Lucian Blaga (precizând că examinează şi traduce poemele dintre 1919 şi 1943). Tot astfel, nu o dată, în reuniuni literare internaţionale declara urbi et orbi că Eminescu este unul dintre marii poeţi ai Europei, încă prea puţin cunoscut. Puţini românişti din străinătate au avut cultul valorilor româneşti precum le-a apărat şi răspândit în occidentul Europei Rosa del Conte. În palmaresul traducerilor sale figurează Arghezi (Cântare omului – Inno al uomo, 1968), după cum în volumele de studii italiene ale Institutului de Cultură Italiană din Bucureşti de până în 1947, activa profesoară traducea poeme de Eugenio Montale şi Salvatore Quasimodo, nu întâmplător, amândoi laureaţi ai Premiului Nobel.
Ar trebui să fie cunoscute şi de generaţiile mai tinere studiile de literatură clasică românească, de folclor şi de literatură veche religioasă pe care le-a scris Rosa del Conte. Ea a cuprins, atât cât îi era îngăduit, tot spaţiul istoric al culturii româneşti şi a ştiut să-l încadreze în coordonatele sud-est europene. (O bibliografie completă a operei Rosei del Conte stă la dispoziţia celor care vor să o consulte.)
Rosa del Conte s-a stins în braţele doamnei Anna-Maria Manzone, fiica profesorului mai înainte menţionat, pe care o cunoscuse în Bucureşti. Amândouă vorbeau româneşte.
Sit eae terra levis!

Al. Niculescu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara