Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Interviu:
Prof. Mac Linscott Ricketts: „Mircea Eliade e produsul culturii româneşti” de Cristina Poenaru


Profesorul Mac Linscott Ricketts este unul dintre cei mai energici intelectuali care, „dincolo de Ocean” (cum ne-am obişnuit să reperăm America) continuă, ani buni după moartea lui Mircea Eliade, să completeze portretul unei personalităţi universale, care fascinează şi astăzi, cu o prospeţime uluitoare. Profesorul american încearcă să aducă lumină în “conurile de umbră” prin traducerea prozelor lui Eliade, prin studii, monografii, recenzii, „luări de opinie”, conferinţe, simpozioane... Este, am putea spune, „imaginea în oglindă” a neobositului Mircea Handoca, cel care, de o viaţă, face acelaşi lucru în România.

Mai sînt însă multe, foarte multe de făcut – deşi s-au publicat o mulţime de cărţi, studii, articole despre Eliade – omul, profesorul, scriitorul, savantul, prietenul, românul... S-ar putea continua (cu) traducerea în limba română (măcar) a celor mai importante monografii care i-au fost consacrate. Şi nu sînt deloc puţine sau de ignorat! (Un exemplu: nu s-a tradus – încă – deja celebrul şi des citatul număr din Caietele LîHerne, care i-a fost consacrat). 1)

Dar... să dăm cuvîntul Profesorului.



C.S. – Admiraţia pentru viaţa şi opera lui Mircea Eliade v-au determinat să veniţi în România, în 1981, cu o bursă. Timp de trei luni aţi respirat „pe viu” aerul Bucureştiului de care Eliade a fost mai mult decît fascinat. Documentarea în Biblioteca Academiei v-a stimulat entuziasmul, iar rezultatul s-a concretizat în 1988, prin publicarea în S.U.a. a monumentalei The Romanian Roots of Mircea Eliade, 1907-1945 (două volume – 1453 de pagini!) 2) Mulţi exegeţi (români şi nu numai) ai operei lui Eliade o cunosc, vorbesc despre ea, o citează, dar nu au avut privilegiul de a o vedea şi în varianta în limba română. De ce?

M. L. R. – Am dorit mult să-mi văd cartea publicată în limba română. Motivul pentru care nu a apărut este unul foarte complicat şi ţi-l voi mărturisi. Doi români, soţ şi soţie, mi-au cerut permisiunea, în 1990, s-o traducă, dar la puţin timp după asta au emigrat în S.U.A. şi au fost obligaţi să renunţe la proiect. În noiembrie 1995, un alt român, doctor în psihologie, care a lucrat cu o fundaţie, mi-a oferit un contract, să-mi public cartea. Promitea s-o „distribuie” repede. A fost foarte entuziasmat şi a făcut planuri detaliate de lucru. Au fost angajaţi în România un editor şi trei traducătoare, plus o româno-americană pentru un capitol, iar mie mi-a revenit o parte din suma asupra căreia convenisem. Brusc, în vara lui 1997 – pur şi simplu a încetat să-mi răspundă la scrisori. Acelaşi lucru s-a întîmplat şi cu traducătoarele din România, după cum am aflat de curînd. În final, doi ani mai tîrziu, Gabriel şi Virginia Stănescu, perechea care a încercat s-o traducă într-un mod original, m-a căutat din nou în legătură cu publicarea Rădăcinilor... Între timp s-au stabilit aici şi Gabriel şi-a înfiinţat propria editură, Criterion Publishing. Am fost de acord şi munca de traducere a început din nou. Acest lucru continuă încă şi rezultatele încep să apară. Aici am întîmpinat greutăţi: unele capitole „s-au pierdut” după ce le-am corectat şi a trebuit s-o iau de la capăt. Acum însă lucrurile merg bine. Dar nu îndrăznesc să mă pronunţ asupra datei cînd va apărea cartea.

– Va circula această carte şi în România?

– Traducerea în limba română va fi publicată în România. Criterion Publishing o va distribui în S.U.A. şi în România. Nu va fi chiar o „reeditare”, ci, în primul rînd, o revizuire, o completare corectă. De asemenea, voi încerca să aduc la zi notele bibliografice.

– Vorbiţi-ne despre „aventura” traducerii prozei lui Eliade. Cum îţi selectat textele pe care le-aţi considerat că trebuie să primească un „veşmînt” şi în limba engleză?

– „Aventura” traducerii prozei lui Eliade a fost, pe de o parte, o muncă dificilă, iar pe de alta, o plăcere, mai ales cînd se publica ceva din ceea ce traduceam. Cînd am fost pregătit să scriu Rădăcinile..., am tradus tot ce a publicat Eliade pînă în 1945, şi nu numai. În felul acesta am învăţat româna. Profesorul Eliade m-a întrebat dacă-l pot ajuta cu traducerea Autobiografiei, I (lucru pe care altcineva a încercat să-l facă) şi, în sfîrşit, am devenit traducător. Apoi mi-a cerut să traduc şi al doilea volum. După moartea sa, editorul şi doamna Eliade m-au ales să traduc prima şi ultima parte din fragmentele de Jurnal care n-au apărut în engleză (numite „Partea I” şi „Partea a IV-a” în versiunea engleză). Nuvelele şi alte fragmente le-am publicat în alte împrejurări, cînd mi s-a oferit ocazia. N-am publicat ceva ce deja apăruse în engleză. Uneori volumul materialului a constituit un impediment, editorii avînd puţin „spaţiu” de oferit.

– V-a ajutat Eliade în alegerea textelor sale, vi le-a propus spre traducere, sau Dvs. aţi fost cel care, simţind, poate, mai bine pulsul publicului cititor american, nivelul lui de aşteptare, mentalitatea, psihologia, i-aţi venit în întîmpinare? Noaptea de Sînziene, cel mai complex roman al lui Eliade, pe care l-aţi tradus în colaborare cu Mary Park Stevenson (The Forbidden Forest, 1978), cum a fost primit de publicul american? Este, totuşi, un text încărcat de simboluri şi mituri româneşti, desprins ca scriitură de contextul (totalmente diferit!) american.

– Eliade nu mi-a sugerat ce articole sau nuvele să public. Chiar traducerea Nopţii de Sînziene a fost începută la iniţiativa doamnei Stevenson (o distinsă doamnă, azi în vîrstă de 90 de ani, cu probleme de sănătate) şi a mea. Am început amîndoi în acelaşi timp să învăţăm româna şi sînt sigur că amîndoi (sau numai eu) am putea realiza acum o traducere mai bună. Au apărut doar cîteva recenzii referitoare la această carte, semnate mai ales de foşti studenţi şi adesea însoţite de o recenzie la volumul al doilea din Autobiography, apărut în acelaşi an. Aproape toate recenziile din S.U.A. au fost favorabile, însă doar una a apărut în prestigiosul „Times Literary Supplement” (New York) 3). Nu cred că publicul american a înţeles foarte bine cartea – sau oricare altă operă literară a lui Eliade. Toate cărţile sînt acum tipărite, dar nu se vînd repede; şi cred că majoritatea celor care le-au cumpărat au făcut-o pentru că le-a plăcut modul în care Eliade a abordat istoria religiilor.

– Ce alte proze de Eliade aţi mai tradus şi care a fost impactul lor asupra cititorului din S.U.A.?

– Singura carte a fost Youth without Youth and Other Novellas 4), editată de Matei Călinescu. Din cuprins fac parte Pelerina, Tinereţe fără tinereţe şi Nouăsprezece trandafiri. Au fost cîteva completări cu fragmente din Forbidden Forest şi Autobiography, II. Criticii au fost intrigaţi, dar ei n-au ştiut să se apropie cu adevărat de povestirile lui Eliade, în ciuda excelentei introduceri făcută de Matei Călinescu.

– Din dragoste pentru opera unui mare gînditor, savant, scriitor, profesor, prieten, român – aţi învăţat limba română ca să-l puteţi citi/ cunoaşte/ simţi „în original” şi ca să-l puteţi plasa corect în contextul social, istoric, politic, cultural al timpului său. Aţi trecut, de fapt, printr-o aventură lingvistică – şi nu numai – pe care a trăit-o şi Eliade în tinereţe, cînd a învăţat italiana pentru a-l citi pe Giovanni Papini în original şi pentru a-i vorbi, cînd s-au întîlnit în Italia, aceeaşi limbă. Cum s-a modificat – completat – nuanţat imaginea pe care v-aţi format-o despre profesorul şi omul Eliade, după aventura Dvs. românească din 1981?

– Da, cred că s-ar putea face o paralelă între faptul că eu am învăţat româna şi Eliade italiana în tinereţea sa pentru a-l citi pe Papini. Cu deosebirea că eu nu mai eram tînăr (în 1971 aveam 40 de ani) şi nu am reuşit niciodată să învăţ româna atît de bine pe cît a reuşit el să înveţe italiana. Cum mi-a schimbat călătoria mea în România imaginea pe care mi-o formasem despre Eliade? În primul rînd prin faptul că mi-a oferit informaţii pe care nu le aveam înainte şi care m-au ajutat să înţeleg lumea în care s-a născut şi a trăit. Încă mai învăţ, recitind ceea ce a scris în anii î20-î30, cît şi despre condiţiile politice şi sociale ale acelei perioade.

– Ce v-a determinat să porniţi în această aventură? Efervescenţa ideilor din lucrările sale ştiinţifice, omul-Eliade, prozatorul-Eliade sau profesorul-Eliade despre care, în interviul pe care l-aţi acordat d-lui Mircea Handoca în iulie 1981 5) spuneaţi că era apropiat de studenţi, „îi cunoştea pe fiecare în parte”, îi îndruma, efectiv, pe cei care lucrau la teza de doctorat, era volubil, cald?

– Ce m-a făcut să pornesc în aventura din România lui Ceauşescu în 1981, la 50 de ani? Ştiam că vreau să scriu o carte despre acest om important, care credeam că nu este înţeles cu adevărat de către cei din Vest. Scrisesem deja mai multe articole încercînd să retuşez imaginea falsă despre el. Dennis Doeing m-a încurajat să plec. El deschisese drumul prin călătoria sa la Bucureşti, la începutul anilor î70, pe cînd îşi pregătea doctoratul, luat în 1975 la Universitatea din Ottawa. Bibliografia sa şi cea a lui Mircea Handoca (amîndouă apărute în 1980) au fost „îndreptarele” mele (şi nu aş putea niciodată să-mi exprim în mod adecvat mulţumirile pentru prietenia lui M. Handoca în timpul celor trei luni cît am fost în România, în 1981 şi din nou, două săptămîni, în 1991). Şi acum mai citesc „în apărarea lui Eliade” – cînd n-a fost numai greşit înţeles, ci atacat maliţios. E ciudat: i-am spus lui Mircea Handoca în interviul pe care l-ai menţionat, că Eliade îşi cunoştea bine studenţii, pe fiecare în parte, şi este adevărat – deşi era mult mai apropiat de unii din ei decît de mine (aceasta a fost, în parte, vina mea, sînt timid din fire şi sigur nu la fel de inteligent ca mulţi dintre studenţii lui), dar, pe de altă parte, în Jurnal şi-a exprimat uneori regretul că a pierdut timp predînd şi dînd sfaturi studenţilor – timp pe care ar fi preferat să-l petreacă scriind.

– I-aţi fost student la Chicago, în perioada 1960-1964. După numirea Dvs. ca profesor la Universitatea din Louisbourg, aţi rămas prieteni şi colaboratori. Cum s-a desfăşurat acestă colaborare, concretizată prin cărţi, articole şi studii pe care i le-aţi consacrat?

– Am devenit apropiaţi în ultimii săi ani de viaţă, după ce am început să-i traduc opera şi am scris Roots... După ce am absolvit Universitatea din Chicago, am predat cinci ani la prestigioasa Universitate din Durham (Carolina de Nord) ca profesor cu contract pe o perioadă limitată. Aceasta a fost cea mai înaltă funcţie pe care am avut-o vreodată, dar în 1971 contractul meu a expirat şi am fost nevoit să-mi găsesc altceva. M-am mutat la un colegiu, la distanţă de o oră de mers cu maşina de Duke. Aici, avînd mai puţine responsabilităţi academice, am avut timp să studiez româna. Astfel, „ghinionul” meu m-a condus spre lucruri pe care altfel nu le-aş fi făcut. Lui Eliade i-au plăcut unul sau două articole pe care le-am scris despre el. I-am scris despre activităţile mele curente şi astfel a început colaborarea noastră.

– „Înţeleg acum de ce Mircea Eliade iubeşte Bucureştiul şi România aşa de mult. Este un loc minunat, cu oameni de un spirit deosebit.” Vă mai menţineţi această opinie, mărturisită d-lui Handoca în interviul amintit – acum cînd, ani buni de la moarte, Eliade este „acuzat”, ponegrit ş...ţ, tîrît în procese fictive? Acest conflict (!) pare să ia amploare, alimentat fiind de diverşi aşa-zişi exegeţi ai operei lui Eliade. Scandalul mondial declanşat în 2002 de apariţia volumului Alexandrei Laignel-Lavastine – „Cioran, Eliade, Ionesco. LîOubli du fascisme”6)vine să confirme acest lucru. Cum încadraţi demersul autoarei?

– Am terminat recent o recenzie de 72.000 de cuvinte despre cartea Alexandrei Lavastine – numai despre părţile referitoare la Eliade. Nu găsesc nimic apreciativ de spus despre acest lucru, după cum nici ea nu a avut nimic bun de spus despre Eliade. Este falsă, induce în eroare, nu e academică, e foarte periculoasă. Pînă acum, nu cred că această carte a fost citită în S.U.A., dar va fi. Sînt atît de plictisit de acest lucru, încît nu mai vreau să mă gîndesc la asta acum. Am pierdut aproape şase luni cu ea.

– De ce sînt încurajate falsurile şi „luările de opinie” deplasate, artificiale – precum cea de faţă? Marta Petreu, şi nu numai dumneaei, într-un amplu serial publicat în revista „22”, „demontează” cu argumente concrete falsul Alexandrei Lavastine: citate eronat selectate, surse greşit citate, neverificate, plagiat, false situări în context etc.

– Mi-a plăcut foarte mult să citesc articolele Martei Petreu, în care a evidenţiat erorile Alexandrei Lavastine privind modul în care ea l-a tratat pe Cioran (în principal). Am găsit multe exemple similare privind modul în care ea l-a abordat pe Eliade. Sigur, d-na Lavastine a fost interesată de succesul „de piaţă”. Este o jurnalistă de un anumit tip, non-academic. Scopurile ei sînt faima şi banii.

– Nu e păcat că se pierd atîta timp şi energie, care ar putea fi valorificate constructiv, nu distructiv-polemic?

– Cît e de adevărat! Simt asta irosind prea mult timp cu LîOubli du fascisme, o carte trivială, într-adevăr, deşi trebuia să fie luată în considerare. Traducerea în limba română a Rădăcinilor... trebuia să fie publicată acum cinci ani.

– Mai sînt de tradus în limba română monografii, studii despre Eliade, de notorietate internaţională (amintim doar numele unor Dennis Doeing, Norman Girardot, Douglas Allen sau... Mac Linscott Ricketts). Să-l redăm pe Eliade culturii, ţării şi poporului său, limbii sale, aşa cum ţara, poporul şi limba sa l-au dăruit lumii. Ce s-ar putea face în acest sens?

– S-au publicat puţine cărţi despre Eliade în ultimii ani în SUA. Dintre acestea, pot recomanda doar două: Bryan Rennie (editor), Changing Religious World: The Meaning and End of Mircea Eliade (Albany: Suny, 2001) şi Robert Ellwood, The Politics of Myth: A Study of C.G. Jung, Mircea Eliade and Joseph Campbell (Suny, 1999).

– Mai sînt aspecte ale operei sale care ar putea fi abordate şi din alte perspective decît s-a făcut pînă acum, pentru a completa portretul lui Eliade, pentru a-l îmbogăţi cu nuanţe noi. Unul ar fi abordarea dramatică şi cinematografică a operei sale beletristice care a demarat, de fapt, încă din perioada tinereţii, şi continuă, cu intermitenţe, şi astăzi. În România şi în lume. Nu s-a scris, însă, prea mult despre asta – şi publicul nu are suficiente date pentru a-şi forma o opinie despre acest aspect. S-au regizat parte din piesele sale de teatru, în ţară şi peste hotare (să nu uităm că Eliade a fost şi autor de piese de teatru, şi încă foarte bune – deşi puţine ca număr – bine primite de critică. Iphigenia şi Coloana nesfîrşită au cunoscut deja cîteva montări, începînd din 1941 (România, Argentina etc.). Romanul Maitreyi are şi el o ecranizare – La nuit bengali – semnată de regizorul francez Nikolas Klotz. În România s-au montat parte din prozele sale fantastice. Ce părere aveţi despre aceste demersuri?

– Am vrut cu tărie să imprim ideea dramatizării nuvelelor fantastice ale lui Eliade. După părerea mea, un serial T.V. ar fi modul cel mai probabil de a avea succes. Dacă s-ar reuşi asta, de fapt s-ar constitui un grup puternic de „fani” care ar putea permite producerea unui film de lung metraj pentru cinematografe. Realizarea acestui tip de film ar fi costisitoare, bineînţeles, dar găsirea fondurilor ar fi prima problemă.

– Lectura nuvelelor strînse în volumul „Maddalena”7) v-a entuziasmat şi v-a făcut să afirmaţi, în articolul An American View of Eliadeîs “Maddalena” următoarele: „Ca o sugestie, mi se pare că aceste povestiri şi altele pe care Eliade le-a scris, ar putea fi turnate în excelente drame de televiziune. Îmi imaginez o întreagă serie de povestiri fantastice bazate pe nuvelele lui Eliade. O astfel de serie ar avea priză la telespectatorii români? Cine are talentul şi calităţile practice de a lansa un astfel de proiect?” 8) Vă voi răspunde că există deja cîţiva regizori care au montat cu succes parte din nuvelele sale fantastice (în special cele din volumul În curte la Dionis): Dan Piţa, filmul de lung-metraj Eu sînt Adam!... după nuvelele Uniforme de general, Pe strada Mîntuleasa, La ţigănci; Constantin Dicu: Uniforme de general, Mesagerul (după nuvela Dayan), Viorel Sergovici – Domnişoara Cristina (film distins cu patru premii UNITER în 1992), Dan Paul Ionescu – Necunoscutul, Nu sînt nebun!, Miracol?, Amnezie – după nuvelele Ivan, Douăsprezece mii de capete de vite, O fotografie veche de paisprezece ani, Les trois grâces. Majoritatea acestor filme au primit distincţii şi premii. Prozele din Maddalena, cere v-au entuziasmat şi pe Dvs., n-au cunoscut, cel puţin pînă acum, montări regizorale (poate după acest interviu...). Credeţi că astfel de montări, puneri în scenă, ecranizări – internaţionale, cum timid s-au încercat, l-ar putea reda pe Eliade-prozatorul în adevărata lui strălucire românească? Ar fi înţeles?

– Recenzia mea despre culegerea de nuvele Maddalena a apărut doar în limba română, în „Jurnalul literar”, exprimînd opiniile mărturisite mai sus. Îţi mulţumesc pentru lista de nuvele care au constituit subiecte de filme realizate în România (nu ştiam că sînt atît de multe, de unde ai informaţii despre ele? Lista e completă?) 9) Filme cu o distribuţie internaţională? Ar fi nemaipomenit! Prima întrebare care îmi vine, însă, în minte este: în ce limbă? Spaniolă? Franceză? Germană? Engleză? Astfel de filme, însoţite de un comentariu, făcut de aceeaşi persoană (sau de mai multe), ar duce la o mai bună înţelegere. În mod clar, o astfel de persoană ar trebui să fie „cultivată”, astfel încît să poată aprecia simbolismul textelor.

– O bună traducere, credeţi că ar prinde corect specificul naţional al prozelor sale?

– Da, cititorul unei bune traduceri a lui Eliade va ajunge, inevitabil la „specificul românesc”, la esenţă. Totuşi, uneori, comentariile ar veni în ajutorul cititorilor americani.

– Iar buna ecranizare a acestor texte ar ajuta, dincolo de graniţele României, la perceperea corectă a prozatorului Eliade.

– Desigur. Dar întrebarea este: care e „perceperea corectă” a prozei lui Eliade? Personal, de exemplu, nu m-am convins că „guénonienii” l-au înţeles corect. De altfel, nu sînt de acord cu comentariile prietenului meu Matei Călinescu la Un om mare şi Nouăsprezece trandafiri din ultima sa carte,10) pe care am putea-o lua ca pe o interpretare „legionară”.

– În The Romanian Roots... afirmaţi, la un moment dat, că „tema unificatoare” a scrierilor lui Eliade o constituie „imposibilitatea de a recunoaşte miracolul”, idee pe care o regăsim şi la Matei Călinescu – „problema miracolului şi deghizările prin care devine de nerecunoscut este centrală” (în literatura lui Eliade) – şi, de altfel, la toţi exegeţii scriitorului. Credeţi că un regizor ar putea prinde tocmai nuanţele partiturii eliadeşti şi să le transpună cu fidelitate pe ecran sau pe scenă, astfel încît textul să nu fie ştirbit în sensurile lui, iar spectatorul să savureze spectacolul (imagine şi text) în adevăratele lui dimensiuni, să-l înţeleagă? (Ne referim la spectatorii „de dincolo”, de altă limbă şi cultură).

– Ceea ce spui va fi greu, dar dacă regizorul înţelege el însuşi ideea, s-ar putea strădui ca acest lucru să se întîmple. S-ar mai putea înlesni înţelegerea dacă înainte de fiecare reprezentare

s-ar oferi cîteva explicaţii despre ideile şi intenţiile scriitorului. După cîteva astfel de reprezentări va exista un program în care trei sau patru persoane vor comenta ideile lui Eliade şi metodele literare din diferite puncte de vedere.

– Credeţi că ar trebui „operată” o selecţie a textelor sale literare care să fie date circuitului internaţional sau/şi o selecţie a limbilor în care să fie transpuse aceste texte?

– Recunosc că asta e o problemă esenţială. În mod evident (după părerea mea), aceste filme n-ar putea fi făcute în România. Cred că, de aceea, ar trebui ca toate să fie „turnate” într-o limbă de circulaţie.

– V-ar tenta să propuneţi textele sale spre ecranizare? Aţi demara o campanie în acest sens?

– N-am idee! Cred că în România există un acord general asupra celor opt sau zece dintre cele mai bune nuvele ale sale.

– Aveţi privilegiul de a cunoaşte ambele contexte – românesc şi american – în care a „evoluat” Eliade (omul, profesorul, prozatorul), de aceea considerăm că aţi fi cel mai în măsură să vă implicaţi într-un astfel de demers, care ar completa portretul unui Eliade generos, spectaculos şi fascinant. Aţi accepta... provocarea?

– Personalitatea sa are multe faţete, şi probabil aşa va rămîne mereu. Un „om al misterului”...

– În încheierea dialogului nostru, spuneţi-ne cîteva cuvinte despre omul, profesorul, scriitorul Mircea Eliade cunoscut de un american. Ce ar trebui să ştim, ce aspecte credeţi că au fost mai puţin releva(n)te, în ceea ce-l priveşte?

– Ca răspuns la ultima întrebare, voi spune că Eliade a avut mulţi prieteni la Chicago, că experienţa sa la Universitate s-a desăvîrşit şi cred că l-a „liberalizat” în mod considerabil. Prietenii săi din Chicago numără doar cîţiva români emigranţi (în contrast cu situaţia de la Paris). Cîţiva din cei mai apropiaţi au fost un afro-american (Charles Long), cîţiva evrei (Edward Levi, Jonathan Smith, Saul Bellow etc.), un episcop japonez (Joseph Kitagawa), romano-catolici şi protestanţi (din toate confesiunile). A locuit în apropierea „Centrului Studenţilor Catolici” şi biroul său era în „Meadville Theological School”, o instituţie unitariană. El a obţinut cetăţenia americană, chiar dacă asta a fost mai mult de convenienţă, ca să-şi înlesnească ieşirile în lume.

Aprilie 2003