Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronică Literară:
Probleme de dosar de Cosmin Ciotloş

Intr-un fel, seria de Opere care debutează, la Polirom, cu Gabriela Adameşteanu se apropie, editorial, mai mult de sursa constituită de celebrele Pléiades franţuzeşti decât de autohtonele volume de la Univers Enciclopedic. Avem doar de-a face cu o autoare tradusă la prestigioasa Editură Gallimard. În premieră după 1989, o serie de scriitori în viaţă primeşte nu doar girul simbolic al criticii literare, ci şi confirmarea deplină - la fel de simbolică în definitiv - a unei puternice instituţii editoriale. Raţionamentul e şi simplu, şi corect: pentru autoarea Dimineţii pierdute, dar şi (aflăm din cataloagele de prezentare ale noutăţilor acestei toamne) pentru Ştefan Agopian, Radu Cosaşu sau Emil Brumaru, merită trecut peste riscul unor eventuale costuri de producţie neamortizate. Faptul e atât de rar, că ajunge să fie, prin sine, un criteriu eficace de promovare. Clişeele revizuirilor au fost, aşadar, lăsate în urmă, iar contestatei literaturi postbelice i-au fost fixaţi pilonii unei noi perioade aurorale.

În discuţie intră, momentan, primele două volume ale proaspetei colecţii, cuprinzând, unul, capodopera sus-menţionată a Gabrielei Adameşteanu (Dimineaţă pierdută), celălalt, o extensie convingătoare din nuvelistica prozatoarei. Cărţi perfect independente iniţial, Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă (1979) şi Vară-primăvară (1989) au fost comprimate sub titlul unei bucăţi inedite, Gara de est, în vreme ce o piesă de rezistenţă ca Întâlnirea s-a văzut înlăturată de romanul omonim pe care, în 2003, l-a generat. Pentru aceste opţiuni, ce ţin de intenţiile auctoriale, trebuie să-i acordăm, în dauna metodologiei filologice, drept de cetate autoarei înseşi. Aşa arată, din perspectiva Gabrielei Adameşteanu, opera Gabrielei Adameşteanu. Şi, eufemistic vorbind, n-arată rău deloc ! E drept că, de dragul comparaţiei, s-ar fi putut păstra în corpusul de texte, măcar sub formă de notă finală, nuvela care a stat la baza masivei poveşti ţesute pe canava homerică. Drumul contemporanului Ulise, profesorul Traian Manu, către contemporana lui Ithacă, coincizând cu România ultimilor ani de regim ceauşist, e suficient de complex pentru a fi consemnat fără scăpări. Mai ales că elaborarea Întâlnirii, până în stadiul actual, a cunoscut şi ea îndeajuns de numeroase etape.

Totuşi, persistă câteva întrebări în măsură să nedumerească. Legate, una câte una, de rigorile dosarelor de receptare, în genere foarte precise, aici. De ce, de exemplu, în ceea ce priveşte tocmai abia amintita nuvelă, selecţia gloselor analitice începe cu trioul Marian Papahagi, Cornel Moraru şi Monica Lovinescu, lăsând în urmă tocmai comentariul, inevitabil, al lui Nicolae Manolescu? Şi n-o spun eu, o spune chiar exigenta instanţă de la microfonul Europei libere: "Şi Nicolae Manolescu, şi Marian Papahagi au insistat, în cronicile lor, asupra aspectului Ťexperimentalť al Întâlnirii, prin care Gabriela Adameşteanu s-ar pune la ceasul optzecist al reînnoirii strategiilor narative. Deşi aparenţele pledează pentru a astfel de opţiune, ea ni se pare departe de a epuiza interesul textului... În această Odisee concentrată, tragicul şi derâderile lui domină orice experiment. Aici nu o dimineaţă este pierdută, ci întregul trecut, pe care se străduieşte să-l capteze, revenind din Ithaca, noul Ulise, când narator, când narat, din Întâlnirea. Împletirea timpurilor, schimbarea unghiurilor de vedere, înmulţirea perspectivelor narative, monologul interior alternând cu discursul obiectivat, trecerea de la persoana întâi la a doua ş...ţ nu ni se par a aparţine categoriei experimentului în sine." (pag. 595)
Sigur că nu, şi cu această observaţie în minte, putem părăsi discuţiile de principiu pe marginea unei iniţiative editoriale, în totului tot, lăudabile. Aparţine Gabriela Adameşteanu acelei categorii de autori dispuşi să supravieţuiască, prin discrete schimbări de atitudine, tuturor modelor, în succesiunea lor lentă? A virat ea înspre o formulă experimentală atunci când gloria prozatorilor din generaţia optzeci a instituit, ca unică lingua franca a literaturii, experimentul ? Permanenta revenire la genul solid al romanului, după episodice interludii nuvelistice - aşa cum bine îi sintetizează Paul Cernat în prefaţă traseul bibliografic - e o dovadă că nu. Desantiştii, dacă e să ne limităm numai la acest grup compact, au fost aprigi partizani ai prozei scurte, iar migraţia ulterioară către roman, la finele deceniului al nouălea, n-a fost, pentru cei mai mulţi dintre ei, o împlinire prozastică, ci mai curând, în termenii lui Nemoianu, o îmblânzire.

Or, Gabriela Adameşteanu şi-a propus, încă din bloc-starturi, să scrie romane. De la prima ei carte, Drumul egal al fiecărei zile (1975), şi până la îndelung revizuitul Întâlnirea (a cărui ultimă variantă datează de anul trecut). Asta nu înseamnă că paginile, mai bine de trei sute, care alcătuiesc secţiunea intitulată Gara de Est ocupă automat, din perspectivă valorică, un palier secundar. Ci că nuvelele adunate aici sunt marcate, ideografic, dacă pot spune aşa, de imperative romaneşti. Citite astăzi, textele relevă mai repede linii de forţă comune decât delimitări în numele autonomiei de gen. Paradoxul face ca, aproape imposibil de repovestit individual, ele să se aşeze, împreună, într-o amplă arhitectură umană coerentă şi - implicit - memorabilă. O povestire de început ca Neliniştea, mai puţin realizată, se reactivează de fiecare dată când în alte scrieri apare, tematic, un loc gol. Tensiunea dinaintea unei iminente despărţiri conjugale, impregnată de reproşuri şi de tăceri semnificative, explică, pe rând, ceva din divorţurile pomenite en passant în alte nuvele, de această dată ireproşabile, de felul lui O plimbare scurtă după orele de serviciu sau Dăruieşte-ţi o zi de vacanţă.

Despre artificiile tehnice care, în viziunea unor critici, ar fi putut-o apropia pe autoare de perisabila şcoală textualistă am vorbit deja. Adaug numai că, deşi plauzibile, cele câteva exemple, extrase din versificatul Dialog conflictual sau din etnografica jelanie de mamă care dă substanţă Verii neliniştite, nu pledează însă pentru specificitatea de gen. Ele pot fi, la fel de bine, secvenţe dintr-o materie narativă cu mult mai aşezată şi cu mult mai întinsă. Pentru că, atunci când există, dincolo de fotografia de grup realizată în nuanţe cenuşii, subiectul nuvelelor Gabrielei Adameşteanu e numaidecât unul "de roman". Către ce altceva ne trimite cu gândul Scurtă internare, probabil cea mai tulburătoare proză scurtă din anii comunismului târziu ? Cu mult înainte de succesul cinematografic al lui Cristian Mungiu, la numai câţiva ani de la promulgarea celebrului decret 770, Gabriela Adameşteanu atacă, curajos, problema avortului, investind exact atâta fermitate cât se cuvine unei proze dureroase, distructive, dar fără cusur: "Da tot îi dă cu poveştile ei şi când o aud, mă gândesc că io, dacă nu m-aducea Salvarea, eram acu moartă...Moartă şi-azi mă ducea să mă-ngroape! Că după ce m-am tot zgârmat, de curgea sângele numai, cât vâram sonda şi p-ormă se oprea, dac-am văzut, de disperare nu mai ştiam ce să fac!... Şi de disperată ce eram, m-am dus la aia...Şi aia mi-a făcut şi ea ce mi-a făcut...Şi cum mi-a făcut, am ştiut că de bine n-are să iasă! Am ştiut c-o să iasă rău, da, nu mai aveam ce să fac! Şi acasă, pe la patru dimineaţa, m-apucă durerile, mor şi mor ! Scot io atunci creanga de muşcată ş...ţ Uite, mâine să fii atentă, la vizită ! O să-i spun lu Sandu să le-aducă mâine şi pe fetele mele...Ştii cum sunt fetele mele ? Ca nişte păpuşele ! Uite-aşa au o guriţă mică ! Năsucul mic, faţa la fel ca a mea şi nişte sprâncene trase ! N-o să aibă nevoie să şi le penseze." (pag. 234)

În sfârşit, în puţine cuvinte romanul Întâlnirea consfinţeşte drumul de la vocaţie la decizie. Organizat într-o neclintită succesiune de planuri, primul transcriind faptele profesorului Traian Manu la întoarcerea în ţară, iar cel de-al doilea - informările agramate ale securiştilor dispuşi să-i monitorizeze pas cu pas vremelnica prezenţă în România, acest traseu iniţiatic recuperează toate accentele necesare disocierii dintre nuvelistică şi proza de amplă respiraţie. Dacă, în ediţia din 2003, rapoartele bătute la maşină umpleau, interstiţial, spaţiul dintre două capitole consecutive, acum ele îşi încarcă, îndărăt, fundalul. Ofiţerii odiosului serviciu secret capătă, în afara paginii, voci îngroşate, îşi răcnesc unul altuia indicaţiile tactice, suferă de boli ale stomacului cauzate de stres, se mituiesc şi se felicită alternativ. Exotismul acestor note, deja intrat în recuzita de serviciu a prozatorilor români, păleşte astăzi văzând cu ochii. Rezistă însă, neaşteptat de bine, gama de imprecaţii operaţionale.

Capitolul al şaisprezecelea, Accidentul, ar fi putut deveni, separat, o foarte izbutită nuvelă. În timpul unei petreceri studenţeşti, un tânăr euforizat de alcool se prăbuşeşte de la balcon încercând să facă, pe balustradă, exerciţii de echilibristică. Singurul om care l-ar fi putut salva - şi care, în consecinţă, repovesteşte totul sub imperiul remuşcărilor - e plecat, însă, în tot timpul acesta, după ţigări. Continuând să trăiască, cu această poveste în minte, în restul cărţii, el devine, în scenariul epopeic pe care Întâlnirea îl respectă, un al doilea, ineficient, Telemac.

Oricât de izbutită însă, n-ar fi avut, de una singură, toată complexitatea problematică a romanului în care pare a se fi rătăcit.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara