Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Contrafort:
Problema spinoasă a yalelor de Mircea Mihăieş


Ziarele de săptămâna trecută au adus două ştiri şocante. Abia înscăunat la Primăria Bucureştiului, dl. Băsescu a anunţat ritos că nu va părăsi locuinţa ce i s-a pus la dispoziţie pe când era demnitar al statului decât prin evacuare! Frumoase moravuri, frumoase cuvinte! Dl. Băsescu (de neuitat pentru mine prin ignoranţa sa admirabilă în desăvârşirea ei: ajuns, nu se ştie cum, la o recepţie dată în primăvara lui 1997 în cinstea lui Adam Michnik la "Vox Maris"-ul din Piaţa Victoriei, oarecum buimac să descopere atâtea celebrităţi, marinarul-ministru l-a abordat pe un faimos critic literar: "Dar cine e ăsta de a venit atâta lume?!" Străfulgerându-l cu binecunoscuta-i privire ironică, acesta l-a persiflat: "Dom' Traian, azi nu dau meditaţii pe gratis!"), domnul Băsescu, aşadar, înţelege să se bucure de toate avantajele poziţiei actuale, dar să nu renunţe la nici una din cele trecute! Un model ce a făcut, face şi va face prozeliţi!
A doua ştire, mult mai puţin burlescă, îl are ca erou nedorit pe Geo Dumitrescu. Pentru Traian Băsescu, poate ar trebui spus că poetul octogenar e autorul volumelor "Aritmetică" (1941), "Aventuri lirice" (1963), "Nevoia de cercuri" (1966) şi al antologiilor "Jurnal de campanie" (1974), "Africa de sub frunte" (1978), "Versuri" (1981). Geo Dumitrescu a condus prima serie a "României literare" postbelice, între 1968 şi 1970, după ce, atât înainte cât şi după război a fost un activ diriguitor de gazete, ba culturale, ba cu tentă social-politică. Prin anii şaptezeci, popularizat de Cenaclul "Flacăra" al tineretului revoluţionar şi al lui Adrian Păunescu - o popularizare cam unilaterală, în spiritul "epocii de aur", cu accent pe textele "insurgent-revoluţionar-naţionaliste" - Geo Dumitrescu s-a bucurat de o certă notorietate.
Ca o ironie a sorţii, în urmă cu câteva săptămâni, editura "Curtea Veche" a tipărit un elegant volum cuprinzând întreaga operă poetică a lui Geo Dumitrescu. Volumul e prefaţat de însuşi preşedintele Academiei Române, dl. Eugen Simion. Spun "ironie a sorţii" pentru că, în timp ce revistele culturale salutau solida apariţie editorială, poetul era, practic, scos din locuinţă! Pierzând în 1997, prin proces, dreptul de a mai ocupa o casă ce revenise proprietarilor, Geo Dumitrescu a făcut mai multe demersuri, în urma cărora i s-a repartizat un apartament într-un bloc ce urma să fie dat în folosinţă. Cu actele în regulă, poetul a început, conform contractului, să plătească imediat chiria (continuând să locuiască, până la preluarea efectivă a noului spaţiu, la vechea adresă, spre exasperarea proprietarilor!) Când, la începutul anului 2000, a primit cheia şi a încercat să se mute, stupoare: uşa apartamentului fusese dublată de o alta, de metal, prevăzută cu yale zdravene, iar camerele ocupate - abuziv, se înţelege! - de o doamnă "revoluţionară".
Dar asta n-ar fi totul. Deşi s-a plâns la poliţie de mai bine de cinci luni, deşi a depus petiţii peste petiţii la primărie (proprietara blocului), la Parlament, la Ministerul Culturii, uşa de metal se află la locul ei, ca o baricadă a nesimţirii, ilegalităţii şi abuzului. Spre deosebire de Traian Băsescu, d-lui Geo Dumitrescu nu i-a trecut prin cap să conteste dreptul legal al proprietarilor de a-şi recupera casa!
Ca unul care am avut de-a face cu haidamacii botezaţi cu trandafiriul nume de "executori judecătoreşti", le cunosc şi îndemânarea şi forţa şi determinarea. (în primăvara lui 1995, nişte politruci de la primăria Timişoarei, în cârdăşie cu câţiva bişniţari din ţara lui don Corleone încercaseră să transforme sala de cenaclu a Uniunii Scriitorilor în dugheană pentru afaceri plitico-comerciale dintre cele mai murdare. Am văzut cu ochii mei cum, în doi timpi şi trei mişcări, yalele solide au zburat în aer ca o pană de porumbel!) Deci, nu uşa de metal e problema. Ci capetele de metal şi reflexele de plumb ale celor plătiţi (inclusiv din veniturile domnului Geo Dumitrescu!) să asigure respectarea legii.
Deşi drama poetului e cunoscută, se pare, de mai multă vreme, n-am observat ca vreunul din ce-i care-i purtau trena şi-l linguşau culcuşindu-i-se lasciv sub aureolă pe când era un om puternic să fi intrat în alertă. N-am văzut nici spiritul de solidaritate al scriitorilor, altminteri gata să sară cu gura pentru tot felul de fleacuri, pentru mărunte şi penibile bovarisme de breaslă. Nu ştiu ca Păunescu să-i fi oferit, fie şi provizoriu, un ungher în căsoiul său din Dionisie Lupu. Ar fi putut s-o facă, măcar sub formă de daune morale: în loc să fi promovat până la greaţă discutabila "Inscripţie pe piatra de hotar", ar fi putut să dea citire mult mai expresivului manifest "Câinele de lângă pod". (în treacă fie spus, acest poem cuprinde şi dramatic-premonitoriile versuri: "- Pleacă - i-am strigat intrigat -/ fugi, du-te acasă! - deşi era cu totul vădit/ că nu putea să aibă ceea ce se numeşte casă.")
Or, aici e vorba de viaţă şi de moarte. Un om de optzeci de ani - chiar dacă a scris cândva o poezie cu titlul "Dramă în parc" - nu se poate muta, aşa cum au făcut-o atâţia alţi bucureşteni, în corturile de la gardul Cişmigiului. "Opreliştile medicale", cum atât de delicat îşi numeşte suferinţa care practic l-a făcut prizonier al propriei camere, nu-i îngăduie poetului Geo Dumitrescu să patruleze prin faţa primăriei generale pentru a depune, cu degete tremurânde, jalba în mâna marelui, grăbitului Traian Băsescu. Şi nici nu poate să-i propună un schimb de locuinţă. O facem noi: dacă tot şi-a pierdut dreptul de a huzuri într-o casă de protocol, ce-ar fi să i-o ofere, în schimbul apartamentului cu uşă de metal?
Nu de alta, dar dacă domnul Băsescu a rezolvat "spinoasa problemă" a flotei, nu se va opri în faţa unor banale ţâţâni de fier. (De altfel, devenit tragic personaj al poemului său, "Problema spinoasă a nopţilor", dl. Dumitrescu se oferă să plătească eventualele daune!) Drama celui care a scris "Jurnalul de campanie", un om "de stânga", nu poate fi, simplist, explicată prin lipsa de omenie a "dreptei". Nu de "dreapta" e vorba aici. Ci de lipsa de compasiune, tot mai dureroasă, a multora dintre noi. Am mari îndoieli că cei care ar trebui să rezolve (imediat, pe loc!) problema sunt "de dreapta". Nici măcar "de stânga" nu sunt. Ei sunt, ca toată această pegră post-revoluţionară, "de lăcomie", "de nesimţire", "de dezonoare". Ar merita să fie opăriţi, cum tot Geo Dumitrescu spune, "cu cerneală fierbinte"!