O vorbă celebră a lui
Talleyrand spunea: „Cine
n-a cunoscut Parisul în
1772 n-a cunoscut dulceaţa
vieţii”. Ea a fost reluată
de mai multe ori, în diverse
perioade, însă referindu-se
aproape întotdeauna la acelaşi
oraş, Paris. Subscriu întru totul.
În ciuda metamorfozei sale din
ultimele două-trei decenii, când
a fost invadat de populaţia săracă
din fostele colonii, Capitala Franţei
rămâne unul dintre cele mai dulci
(în sensul talleyrandian al cuvântului!)
oraşe din lume. Mi-am
amintit această frază ascultând
şi privind dublul DVD ce cuprinde
concertul susţinut de formaţia
Pro Musica în 5 octombrie 2014,
în Sala Capitol din Timişoara.
Aşteptând să intru în sală (cândva,
cinematograful cu acelaşi nume şi
Filarmonica îşi împărţeau spaţiul; astăzi
cinematograful nu mai este), am plonjat
într-o atmosferă extrem de familiară şi
totodată stranie. Era ca şi cum m-aş
fi aflat din nou în urmă cu câteva decenii
şi când, cel puţin din punct de vedere
muzical, Timişoara excela printr-o unică
„douceur de vivre”. Era oraşul din care
au pornit câteva dintre cele mai consistente
mişcări muzicale contemporane, avândui
drept cap de pluton pe Phoenix, secondaţi
de Pro Musica, Progresiv TM sau, ulterior,
Bega Blues Band. Trec aproape zilnic
pe lângă Sala Capitol, însă demult nu
mai văzusem o asemenea agitaţie pe
trotuarul din faţa intrării cum a fost
aceea din seara invocată. Îndreptândumă
spre locul unde Pro Musica lui Ilie
Stepan urma să susţină un concert
aniversar (adică... 41 de ani de la înfiinţare),
aveam senzaţia unei căderi în timp:
dintr-o dată, cunoaşteam pe toată lumea!
Oameni plecaţi de mai multe decenii
din ţară veniseră special pentru acest
eveniment. Alţii, pierduţi cu anii prin
interstiţiile oraşului, au reapărut şi
ei, ca prin miracol. În fine, mulţi tineri.
Istoria formaţiei Pro Musica e cunoscută.
Într-un fel, ea a urmat acelaşi curs cu
al surorii mai mari, Phoenix, dar şi al altor
trupe de rezonanţă internaţională: o etapă
iniţială, urmată de metamorfoze, reinventări,
absenţe din viaţa publică, reveniri.
Asemănările continuă cu existenţa unui
lider istoric şi incontestabil: Nicu Covaci,
în primul caz, Ilie Stepan, în al doilea.
Dar şi cu diferenţele de rigoare: numele
lui Stepan nu se leagă de absolut nicio
situaţie „controversată”. Atunci când
resursele de creativitate ale formaţiei
n-au mai corespuns propriei evoluţii,
Stepan şi-a continuat activitatea într-o
serie de proiecte solo. Dar Pro Musica a
rămas marea lui investiţie sufletească şi
profesională. Artist de anvergură şi de...
avangardă, Stepan e autorul câtorva
dintre experimente muzicale de marcă
ale ultimelor decenii. Nu doar la nivel
naţional, ci şi european. Ascultaţi Sensul
vieţii (1996), Undeva în Europa... (2001),
Lumina (2012), „o epopee de tip fusion”
conţinând 33 de piese pe trei CD-uri, plus
un DVD cu o versiune în Surround 5.1,
în premieră în România, şi veţi fi uluiţi.
În graba criminală, irigată de manelism
mintal, însemnătatea unui astfel de artist
e fie ignorată, fie bagatelizată. Apariţia
unui muzician de talia lui Ilie Stepan ţine
de zona fericitelor accidente existenţiale.
Spectacolul din 5 octombrie 2014,
fidel redat pe dublul CD Pro Musica 41.
Live in Timişoara este un produs sută
la sută marca Stepan. Adică un amestec
unic de sensibilitate, profunzime,
seriozitate, delicateţe, perfecţionism şi
fermitate. Ele sunt şi mărci distinctive
ale omului Stepan. Spectacolul a fost
conceput ca un vehicul menit să ilustreze
patruzeci de ani de carieră muzicală.
Dar piesele, absolut toate, au fost trecute
prin filtrul exigenţei actuale a artistului.
Nimic vetust, nimic prăfuit în compoziţiile
dedicate unor evenimente, de pildă, din
deceniul al optulea al veacului trecut.
Nimic inactual în apelul la clasici.
Dimpotrivă, a-i „reda” acustic pe Eminescu
şi Bacovia reprezintă un pariu ce transcende
limitele dialogului poezie-muzică.
Urmăriţi, cu titlul de exemplu, subtila
orchestraţie a Epitafului bacovian.
Cântecul începe sub semnul unor
rău-prevestitoare sunete de clopote.
Tema propriu-zisă e introdusă de blockflötte-
ul lui Doru Eugen Iosif, fiind
preluată apoi de chitara acustică a lui
Ilie Stepan (într-unul din nenumăratele
solo-uri seducătoare ale acestui spectacol).
Până aici, ne aflăm într-o tipică ilustrare
a regimului lugubru al poeziei bacoviene.
Surpriza intervine odată cu partea vocală.
Printr-o răsturnare de atmosferă, virăm
spre un tărâm al nonşalanţei existenţiale.
Discreţia sunetelor iniţiale e confiscată
de secţia ritmică. Instrumentele îşi
schimbă identitatea, devenind componente
ale unei desfăşurări mai întâi ca de jazzcabaret,
apoi cvasi-milităreşti. Lică
Dolga, la baterie, însoţit de Mario Florescu,
pare generalul unei armate ce mărşăluieşte
triumfal spre victoria finală. Iar mesajul
e radical diferit de cel anticipat: nu mai
e vorba de mărturisirea eşecului, ci
de afirmarea sarcastică a triumfului:
vocea nu mai aparţine învinsului, ci
învingătorului. Blamata singurătate îşi
relevă astfel valenţe neaşteptate: solitarul
e emblema lumii post-apocaliptice pe
care alte piese ale spectacolului o invocă
insistent. Pronunţate sardonic de vocea
lui Doru Eugen Iosif (în excelentă formă
pe tot parcursul spectacolului), versurile
„Aici sunt eu, / Un solitar” sunt manifestul
unui nou fel, agresiv, de raportare la
realitate. Învingătorul e cel care-şi
asumă pariul metafizic al singurătăţii,
şi nu cel dispus la compromis şi la
pierderea identităţii.
Fiecare piesă e gândită astfel încât
să devină centrul spectacolului. Or, un
asemenea lucru e posibil doar atunci
când un creator de forţa lui Ilie Stepan
a decis să împărtăşească bucuria muzicii,
neconfiscând arogant şi autoritar meritele
unei creaţii care, în mod obiectiv, îi
aparţine. E o încântare să-i vezi strălucind
pe Doru Apreotesei, la pian, pe Dixie
Krauser, la chitară bas, pe Lică Dolga
la baterie, pe Mario Florescu la percuţie,
pe Doru Eugen Iosif şi George Găină,
voci, ori pe „clasicul în viaţă” Grigore-
Bujor Hariga, la chitară. Dar şi să descoperi
cum un chitarist extraordinar, precum
Horea Crişovan, stă umăr la umăr cu
magistralul Ilie Stepan, atingând
performanţe interpretative care-ţi taie,
pur şi simplu, răsuflarea.
Cele două faze distincte ale activităţii
trupei (prima, acustică-folk, a doua,
conceptual-barocă) au beneficiat de
inspiraţia unor textieri cu o personalitate
subtil conturată, Doru Eugen Iosif şi
Marian Odangiu. Dacă aş avea puterea,
aş impune audierea / vizionarea acestui
spectacol în toate liceele din România.
De ce? Pentru că valoarea şi bunul gust,
talentul şi înălţimea spirituală au produs
o operă de care e păcat – chiar aşa: e
păcat – să nu beneficieze cât mai multă
lume. Vorbim (demagogic şi mecanic)
despre dispariţia valorilor din România.
Concertul Pro Musica 41 reprezintă
dovada peremptorie că e doar încă una
din formele noastre tradiţionale de
autoflagelare. Putem să ne autodenunţăm
la nesfârşit drept codaşii Europei şi
rataţii mapamondului dacă nu facem
efortul de a privi atent în jurul nostru.
Intoxicaţi de demonii meschini ai
televiziunilor de ştiri, am ajuns să credem
că lumea e alcătuită exclusiv din bube,
puroaie şi noroi – o lume dincolo de tot
ceea ce Arghezi a putut imagina. Ei
bine, nu. Ea poate fi şi spiritual-exuberantă,
derutant-înălţătoare, îngânduratdezmierdă
toare şi subtil-jucăuşă.
Muzica lui Ilie Stepan are viziune, e
articulată intelectual şi artistic şi, în
acelaşi timp, problematizează fără să
moralizeze. Faptul că, de-a lungul deceniilor,
artistul a adunat în jurul său nume care
merită, fiecare în parte, elogii (celor deja
citaţi li se adaugă Radu Rotaru, la clape,
Dana Borteanu şi Vera Ciocan, backing
vocals) face parte din protocolul de creaţie
pe care Ilie Stepan ni-l oferă cu o generozitate
admirabilă. N-am putut decât să tresalt
încântat că în chiar clipa când începeam
să scriu acest articol un prieten m-a
sunat să mă anunţe că TVR2 a programat
concertul lui Ilie Stepan şi-al prietenilor
săi. Sper să-l fi văzut cât mai mulţi dintre
cei care cred că, în ciuda a ceea ce se
străduie să ne convingă politicienii şi
acoliţii lor din presă şi televiziuni, nu e
totul pierdut. Cu oameni precum Ilie
Stepan, spectacolul frumuseţii şi al
supravieţuriii spirituale încă se joacă.
Oferiţi-vă, aşadar, vorba unei prozatoare,
o zi de bunătate şi ascultaţi concertul
Pro Musica 41! Vă garantez că veţi fi
mai buni şi mai inteligenţi.
