Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Corespondenţă din Praga:
Privirea lui Virgil Ierunca de Libusa Vajdova

Faptul că anumite fenomene ale unei societăţi pot fi observate mai clar din afara comunităţii respective decât din interiorul ei nu trebuie să ne surprindă.

Cel care priveşte din exterior poate întrezări mai uşor ansamblul, având totodată o privire mai detaşată, lipsită de simpatii sau animozităţi pur subiective, deci mai obiectivă. Bineînţeles nu e vorba de o regulă general valabilă, dar cunoaştem cu toţii multe cazuri de acest fel din domeniul istoriei, culturii şi literaturii. Să dau măcar câteva exemple din literatura cehă: cea mai bună lucrare despre poetica prozelor lui Bohumil Hrabal a publicat-o Susanna Roth, boemistă din Elveţia; o monografie excelentă dedicată operei cehe a lui Milan Kundera se datorează cercetătoarei Eva LeGrand din Québec; o privire nouă, proaspătă asupra literaturii cehe moderne, începând cu romanticul K.H. Mácha, ne-o oferă studiile englezului Robert Pynsent ş.a.m.d.

O categorie aparte printre aceste „priviri din afară” o reprezintă exilaţii: cei care se aflaseră cândva înăuntrul unei culturi, fiind o parte integrantă a ei, dar care, din cauza unor circumstanţe politice neprielnice, au fost obligaţi să- şi părăsească ţara; în cazul Cehoslovaciei, cel mai mult după evenimentele din 1948 şi, respectiv, 1968. În acest caz, rămâne de studiat felul cum au privit ei mai departe cultura şi literatura „de acasă”, care au fost fenomenele pe care le criticau sau de-a dreptul refuzau, care au fost valorile pe care le recunoşteau, promovându-le şi în publicaţiile şi editurile din exil, cum ar fi revista Svědectví (Mărturie) a lui Pavel Tigrid, din Paris, sau Editura Sixty Eight Publishers a lui Josef Škvorecký, din Toronto.

O viaţă în libertate şi în adevăr

Din istoria exilului românesc de după cel de-al doilea război, figura cea mai semnificativă, în ceea ce priveşte urmărirea şi judecarea destinelor culturii şi literaturii române, mi se pare a fi cea a lui Virgil Ierunca, critic, publicist şi eseist, născut în 1920, în comuna Lădeşti (Vâlcea), plecat în Franţa în decembrie 1946 şi decedat în 2006 la Paris, unde a desfăşurat timp de aproape şase decenii o bogată şi rodnică activitate la Radiodifuziunea Franceză şi la Europa Liberă (devenind pentru români, la fel ca şi soţia sa, Monica Lovinescu, „o voce” egală cu o autoritate culturală), La Centrul Naţional de Cercetare Ştiinţifică, la o serie de reviste din exil precum Luceafărul, Caiete de Dor, România muncitoare, Limite, Ethos, a îngrijit ediţii ale unor scriitori din exil, a redactat articole despre cultura românească pentru enciclopedii din Franţa şi Germania. Scrierile lui în limba română au putut vedea lumina tiparului în România abia după revoluţia din decembrie 1989: Fenomenul Piteşti (Humanitas 1990), Româneşte (Humanitas 1991), Subiect şi predicat (Humanitas 1993), Dimpotrivă. Polemici (Humanitas 1994). Din penultima carte m-am inspirat pentru titlul modestei mele încercări de a-l prezenta pe Virgil Ierunca în calitate de comentator credincios, competent şi obiectiv, al literaturii române: a treia parte a cărţii, dedicată poeţilor şi eseiştilor contemporani, se intitulează Priviri.

Ajunsă aici, mă simt obligată să mai adaug o explicaţie, de ordin biografic de data aceasta: de ce, dintre toate „privirile” posibile asupra literaturii române, am optat tocmai pentru cea a lui Virgil Ierunca. Nu tăgăduiesc că admiraţia mea faţă de acest mare domn al exilului românesc se datorează şi privilegiului de a-l fi cunoscut personal şi de a fi întreţinut cu el o relaţie bazată pe respect şi prietenie, timp de aproape cincisprezece ani ani. Prima noastră întâlnire, intermediată de profesorul Alexandru Niculescu, pe care îl cunoşteam încă din Bucureşti, a avut loc în septembrie 1989, la Café Cluny din Quartier Latin, cafeneaua preferată a d-lui Ierunca. La început, amândoi am fost oarecum stingheriţi: domnul acela elegant era pentru mine un nume important de la Europa Liberă, iar eu eram o tânără asistentă universitară venită din Cehoslovacia socialistă. După câteva minute însă, am fost atât de prinşi în discuţie, ca şi cum ne-am fi cunoscut dintotdeauna. Mărturisesc că ascultam mai mult decât vorbeam, încercând să aflu cât mai mult de la acel excelent cunoscător al culturii şi literaturii române. După 1990, datorită proiectului interuniversitar „Tempus”, am putut ajunge mai des în capitala Franţei. A fost o mare bucurie şi o mare onoare pentru mine faptul că doamna Monica Lovinescu şi domnul Virgil Ierunca mă invitau atunci în casa lor de pe strada François Pinton, lângă parcul Buttes Chaumont. Odată, în 1994, am îndrăznit să-i cer d-lui Ierunca permisiunea să înregistrez pe casetă convorbirea noastră pe teme precum: literatura oficială faţă de cea de samizdat şi cea de sertar; numele şi cărţile noi, apărute în literatura română după schimbările politice din 1989; relaţiile dintre cultura românească şi cea europeană. Ulterior, caseta audio şi textul transcris al convorbirii mi-au fost de mare folos la universitate, pentru cursul meu de literatură română contemporană. Datorită consultaţiilor oferite generos de dl Ierunca, am început să mă orientez mai bine în valorile literaturii române din exil şi din ţară, într-o perioadă tulbure, marcată de atâtea schimbări şi seisme (de la el am aflat, de exemplu, despre existenţa eseistului H.-R. Patapievici, sau despre Jurnalul fericirii al lui N. Steinhardt). De multe ori le-am repetat d-nei Lovinescu şi d-lui Ierunca invitaţia de a veni în capitala Cehiei. Din păcate, n-a fost să fie. Dacă Praga s-ar fi aflat direct pe traseul Paris–Bucureşti, atunci poate aş fi reuşit să-i conving pe amândoi să facă un popas în oraşul despre care criticul român spunea: „În ceea ce priveşte lipsa de legătură a culturii româneşti şi a intelectualităţii ei actuale cu scriitorii din celelalte ţări foste comuniste, mă gândesc întâi la Praga, fiindcă, spre deosebire de celelalte capitale, acolo nu există totuşi zvârcoliri politice care în alte părţi înceţoşează oarecum relaţiile în cetate. În Praga, faimoasa lumină a acestui oraş e astăzi în deplinătatea ei. (...) Sigur este că în fruntea ţării dv. se află totuşi un scriitor, un intelectual”.1

Înainte de a reveni la tema „privirii”, încă o amintire, foarte vie şi cred că exactă. În septembrie 1989, la Café Cluny, dl Ierunca mi-a mărturisit: „Doamnă, le sunt recunoscător comuniştilor că m-au obligat să plec din ţară fiindcă, în consecinţă, pot să trăiesc în libertate şi în adevăr.” Citind articolele, criticile şi polemicile sale, ne dăm în curând seama că unele cuvinte – libertate, adevăr, demnitate, memorie – au în aceste texte o frecvenţă bătătoare la ochi, devenind ceea ce s-ar numi, după metoda statistică a lui Pierre Guiraud, mots-clés, adică cuvinte-cheie, caracteristice pentru opera autorului respectiv. Doar că la Virgil Ierunca nu e vorba numai de cuvinte, adică de simple unităţi lexicale, ci, înainte de toate, de anumite valori morale necesare nu numai pentru orice om şi cetăţean, dar şi pentru orice creator. El însuşi a trăit o viaţă întreagă sub semnul acestor îndemnuri etice, străduindu-se să le respecte atât cât este cu putinţă pentru o fiinţă omenească, reuşind să construiască prin emisiuni la Europa Liberă şi prin tot ce scria, după cum spune H.-R. Patapievici, „o instituţie fără ziduri, fără statute, fără legislaţie şi nu cu ajutorul autorităţilor, ci împotriva acestora (...). Această instituţie era instituţia morală, într-un timp al ticăloşiei... (...) o instanţă morală invizibilă, fragilă, dar sigură.”

Cu modestia sa proverbială, el vedea rolul său în „calitatea de martor”, cum reiese din prefaţa ediţiei bucureştene a volumului Româneşte, apărut pentru prima dată în 1964, la o editură de exil din Paris: „Un martor, ca autorul acestor pagini «împricinate», nu putea să tacă: pentru că, în fond, cartea de faţă nu are altă pretenţie decît de a fi o mărturie. Ea este datată subiectiv şi, poate că într-o zi, cînd adevărul (subl. ns. L.V.) îşi va găsi o rostire senină, nedumeririle vor deveni întrebare.”3 În aceeaşi prefaţă se face o distincţie netă între capacităţi intelectuale şi demnitate: „...poate că mulţi vor găsi prea severe unele aprecieri privind pe cîţiva dintre scriitorii noştri, astăzi clasici. (...) ...nu de idei duceau lipsă scriitorii şi cărturarii noştri care au ales colaborarea fără nuanţe cu inchizitorii culturii şi spiritualităţii româneşti, ci de o minimă demnitate (subl. ns. L.V.). În plus, aservindu-şi conştiinţa, ei au ales Academia, în aceeaşi vreme în care mulţi dintre colegii lor preferaseră Temniţa.”

O altă valoare etică mereu prezentă la Virgil Ierunca este patriotismul său, o legătură strânsă, intimă, permanentă, cu destinele poporului şi ţării, doar că, din pudoare, el evită acest termen, atât de devalorizat prin limba de lemn folosită de ideologii din România „populară” şi „socialistă”. De aceea îl înlocuieşte de cele mai multe ori fie prin adjectivul român/românesc, fie prin adverbul româneşte. Citez din aceeaşi prefaţă: „De unde şi titlul ei Româneşte. Pînă mai ieri, şi poate chiar şi în zilele noastre, un asemenea titlu ar fi sunat sforăitor, ridicol. În acea epocă, nu. Dimpotrivă: cînd ţara suferea nu numai un proces de desfiinţare, datorită unei ideologii totalitare, ci şi unul de rusificare implacabilă, a pune accentul (grav) pe valorile româneşti (subl. ns. L.V.) însemna, de fapt, o sfidare a vremilor.”5 În legătură cu istoria recentă a patriei, apare, în prefaţa volumului Subiect şi predicat, o altă distincţie: „Paginile acestea încearcă în primul rînd să umilească uitarea. Poate că rareori la noi memoria (subl. ns. L.V.) a fost mai urgisită ca acum în inconştientul colectiv. Uităm deci existăm!”6 Tot acolo găsim poate şi cea mai laconică exprimare a atitudinii pe care Virgil Ierunca o solicita de la artişti, filozofi şi literaţi: aceea de a înfrunta cenzura totalitară, „spre a apăra demnitatea gîndirii (subl. ns. L.V.) şi a menţine rigoarea valorilor (subl. ns. L.V.).”

Rezistenţa politică prin cultură

După ce am conturat, bineînţeles că foarte sumar, principalele repere ale sistemului de valori morale al lui Virgil Ierunca, demersul nostru prevede o a doua fază, şi anume o descriere (la fel de sumară, din raţiuni legate de spaţiu) a felului în care acest sistem intră în analizele estetice ale criticului. În această ordine de idei, trebuie să subliniem că, în viziunea lui Ierunca, eticul şi esteticul se întrepătrud şi nu se pot separa unul de altul. În legătură cu regimul lui Gheorgiu-Dej sau cu Epoca de Aur a lui N. Ceauşescu am auzit de o mie de ori vorbindu-se despre „rezistenţa prin cultură” a anumitor cercuri artistice din ţară. Dacă cumva, în unele cazuri, ar fi fost vorba numai de un joc estetic gratuit, acesta n-ar fi avut nicio valoare, sub privirea severă a lui Virgil Ierunca, care prefera clar şi hotărît atitudinea denumită de el „rezistenţă politică prin cultură”, manifestată, după el, atât la scriitorii din exil precum Mircea Eliade, cât şi la unii scriitori din ţară: „Mircea Eliade a găsit stilul de rezistenţă politică prin cultură. Asta nu înseamnă nicidecum eschivare. Cînd barbaria se instalează ca o dialectică, apărarea culturii e o primă urgenţă. (...) Rezistenţa prin cultură, propovăduită în exil de Mircea Eliade, a emigrat, la rîndul ei, ca un ecou solar, ca o graţie nebănuită, în chiar hotarele ţării.”8 Datorită atenţiei şi competenţei cu care radiografia peisajul literar din ţară, criticul din Paris desluşea în el adevărate valori, opere de înalt nivel estetic, dar şi de o fermă ţinută morală: „Regimul totalitar de la Bucureşti nu şi-a putut impune ideologia lui subdezvoltată, în ciuda celor patruzeci de ani de dictatură. Împotriva ucazurilor lui succesive există azi o realitate culturală românească care s-a născut prin strategie şi destin şi ea nu poate fi negată de nici un exilat lucid. Această cultură e un stat în stat, o sfidare neaşteptată, un paradox, un miracol ce ne impiedică să ne pierdem speranţa în «celula» românească.”9 Prin această opinie Virgil Ierunca, un exilat extrem de lucid, se deosebea de numeroşii săi confraţi care pretindeau că literatura cea adevărată se naşte numai în exil, neacordând practic nicio atenţie metamorfozelor mai mult sau mai puţin vizibile prin care trecea literatura din ţară.

Privirea lui Ierunca este capabilă să distingă clar între diferite categorii de intelectuali contemporani, fie ei scriitori, artişti, filozofi ş.a.m.d. Cel mai jos se află categoria pe care a denumit-o, cu o ironie atât de caracteristică pentru el, suflete moarte. Printre ele apar, de pildă, un Mihail Ralea (care „supune aprecierii Biroului Politic al C.C. al P.M.R. linia vieţii sale”) sau un Demostene Botez (care se scuză că „n-a cunoscut lumina învăţăturii marxistleniniste decît după 23 August; mulţumesc... că mi-aţi dat lumina şi am început să văd.”).10 Pe lângă sufletele moarte sunt de văzut şi sufletele care trag să moară, eminentul lor reprezentant fiind G. Călinescu care „descoperă, în fine, în exigenţele partidului, chipul vampirului, care-i soarbe, o dată cu sîngele lui neastîmpărat, identitatea de copil teribil, de neconceput într-un regim în care fantezia nelinişteşte.”11 Un spectacol deosebit de trist îl reprezintă sufletele captive, de exemplu colaboratorii Glasului patriei, publicaţie prin care regimul încerca să se adreseze exilului; printre aceşti colaboratori, „unii ies din închisoare, ceilalţi se străduiesc, de ani de zile, s-o evite” (Şerban Cioculescu, Ion Vinea, Vladimir Streinu, Radu Gyr ş.a.)12 În legătură cu toate aceste suflete, Ierunca aminteşte că în vremurile de restrişte, nimeni nu poate lua scriitorilor cel puţin libertatea de a tăcea, dar conchide cu tristeţe că „tăcerea a fost asasinată în patria optimismului integral, în care nimeni nu are voie să stea de vorbă cu nimeni, în primul rînd cu sine...”13 Această concluzie resemnată a fost formulată pe la mijlocul anilor ’50.

În anii următori, au apărut nu numai semne ale unui dezgheţ politic (după care iar s-a strâns şurubul), dar, înainte de toate, o certă şi mereu crescândă reînviorare a mentalităţii şi a sensibilităţii literare româneşti. Ochiul lui Ierunca descoperă promisiuni sau chiar valori certe în domeniul poeziei, prozei, criticii literare şi memorialisticii, iar privirea lui se bucură pentru fiecare descoperire, fără a deveni mai puţin exigentă, în sensul estetic şi cel moral. Spaţiul acordat nu ne permite decât să enumerăm câteva exemple. Vorbind despre poezia şi proza lui A.E. Baconsky, Ierunca îl apreciază pe acest autor pentru „gestul său exemplar de a oferi contemporanilor imaginea unei metamorfoze de conştiinţă” şi pentru curajul care i-a permis să publice în străinătate romanul parabolă Biserica Neagră. Iată o excelentă caracteristică a acestui roman: „...regăsim aici trăsăturile esenţiale ale unui regim comunist dus pînă la ultimele consecinţe, ca într-un 1984 revăzut de Kafka şi împlîntat în pămîntul unor Crai de Curtea-Veche priponiţi în actualitate. Balcanismul accentuează putregaiul şi derizoriul, dar fundalul este tragic. Nu există ieşire din Biserica Neagră.”14 Cunoscătorul poeziei române (şi poet el însuşi) e atras de creaţia poeţilor din generaţia anilor 60 şi 70 (Ana Blandiana, Dorin Tudoran, Angela Marinescu, Mihai Ursachi, Ioana Ieronim ş.a.), găsind la ei străduinţa de a pune întrebări grave prin intermediul unor imagini originale. Pe Ana Blandiana o vede în felul următor: „...este probabil singurul poet din generaţia ce a schimbat faţa poeziei noastre – după noaptea realismului socialist – sensibilizat de anotimpuri şi zodii, anii aceştia însemnînd o confruntare accidentată cu realul. (...) O dată cu apariţia Călcîiului vulnerabil (1966) şi cu A treia taină (1969), poezia Anei Blandiana îşi diminuează elanurile inocente spre a se lăsa verificată de marile întrebări (etice şi metafizice), totul într-o tonalitate de reală responsabilitate (preleungită uneori pînă în nostalgia ascezei), temperată totuşi de umbra unei melancolii ce fereşte poemul de impasul enunţării albe.”15 Şi, în sfârşit, în domeniul criticii literare şi eseisticii, privirea lui Ierunca îi înregistrează, prin anii 70, şi mai departe îi urmăreşte cu vizibile simpatii pe Nicolae Manolescu, Lucian Raicu, Eugen Negrici şi pe câţiva critici din generaţia tânără, precum Marian Papahagi şi Al. Călinescu.16 Încheiem succintele noastre note cu privire la „şantierul” lui Virgil Ierunca cu încredinţarea profundă că această personalitate marcantă a culturii şi a literaturii române va rămâne, prin opera sa şi prin atitudinile sale, nu numai o prezenţă vie pentru generaţiile care îşi mai amintesc prin ce am trecut în cea de-a doua jumătate a secolului XX, ci şi un exemplu strălucit de ţinută intelectuală pentru cei tineri care abia intră în viaţa cetăţii. Personal, sunt convinsă că în ţara în care el s-a născut şi pentru care a făcut atâtea eforturi şi sacrificii, însemnătatea lui nu e încă suficient de apreciată. În această privinţă sunt de acord cu Gabriel Liiceanu: „Adevărul e că Virgil Ierunca nu a intrat în istoria românilor. Şi asta nu pentru că valorile în care a crezut sînt depăşite, ci pentru că ele nu au apucat niciodată să devină actuale.”17 Sper totuşi că momentul adevărului va veni, iar Virgil Ierunca va ocupa în istoria culturii române locul care i se cuvine.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara