Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Teatru:
Privesc Unchiul Vanea ca să nu uit ce înseamnă teatrul de calitate - interviu cu regizorul Yuri Kordonsky de Luminiţa Voina-Răuţ


Luminiţa Răuţ: Domnule Yuri Kordonsky, aţi montat în Teatrul Bulandra spectacolul Unchiul Vanea în 2001 şi după 17 luni v-aţi reîntâlnit cu actorii şi aţi revăzut spectacolul. Cum a fost revederea aici, în Mexic, unde Unchiul Vanea este invitat la Festivalul Internaţional Cervantino, dând trei reprezentaţii la Guanajuato, una la Queretaro şi două la Ciudad de Mexico?

Yuri Kordonsky: În realitate nu simt că a fost o revedere, ci mai degrabă o continuare a relaţiilor noastre care n-au încetat niciodată, căci după premiera spectacolului în mai 2001, m-am gândit enorm la el şi m-am tot frământat ce mai puteam face. A fost un fel de monolog interior care a tot continuat sau poate un fel de dialog inexistent între mine şi trupă şi cred că actorii au avut acelaşi sentiment, fiindcă atunci când ne-am întâlnit am reînceput lucrul din acelaşi punct în care ne despărţiserăm; aşadar n-am simţit că s-ar fi produs o ruptură propriu-zisă.

L. R.: Cum a fost revederea cu actorii?

Y. K.: Mi-a fost foarte dor de actori pentru că împreună am trăit momente unice când am făcut spectacolul, ceva s-a întâmplat când mi-am făcut distribuţia, m-au căutat actori importanţi, de aceea am fost fericit să lucrez la Unchiul Vanea. E foarte important să revăd spectacolul, e ca un test pentru mine, e vorba de un progres personal, vreau să ştiu încotro mă îndrept, am oare acelaşi ochi, aceeaşi intuiţie ca înainte, sunt oare mai bun sau mai rău decât am fost?

L. R.: Aţi afirmat că lucraţi în continuare la Unchiul Vanea. În ce sens?

Y. K.: Da, continuu lucrul. Chiar în ziua în care ne-am reîntâlnit în Mexic, am reînceput repetiţiile şi nu era vorba doar să pregătim spectacolul pentru o nouă scenă, ci de îmbunătăţirea lui. După primul spectacol, susţinut în Teatro Principal din Guanajuato, am stat de vorbă pe îndelete cu actorii.

L. R.: S-a schimbat ceva în spectacol în lunile care au trecut?

Y. K.: Da, ceva s-a schimbat. Şi sunt schimbări bune şi rele. Rele fiindcă actorii s-au obişnuit cu spectacolul; memoria trupului e mai stabilă şi mai constantă decât memoria emoţiilor. Trupul îşi aminteşte că trebuie să se deplaseze într-o direcţie sau alta, să facă un anumit gest, să stea pe un scaun, dar mintea nu-şi mai aminteşte de ce, lipseşte motivaţia. E bine însă că actorii au scăpat de nervozitatea din primele zile, din preajma premierei, acum ei se simt în largul lor şi au şansa să se gândească la ceva mai serios decât la succesul spectacolului.

L. R.: Ştim că nu mai locuiţi în Rusia, că de mai bine de un an v-aţi stabilit în Statele Unite. Cum v-a ajutat experienţa dumneavoastră rusească şi cu cea românească în S.U.A.? Ce ne puteţi spune despre activitatea dvs. de acum, ca profesor de regie şi actorie în cadrul Universităţii Wesleyan?

Y. K.: Am făcut parte dintr-o echipă formidabilă, lucrând la Maly Teatr din St. Petersburg ani de zile. Lec Dodin rămâne Profesorul meu. Cu majuscule. Şi simt că încă fac parte din şcoala de teatru rusească, chiar dacă trăiesc în altă ţară. Când am lucrat în România, am descoperit lucruri noi despre piesele lui Cehov, despre jocul actorilor, despre mine însumi. Nivelul teatrului românesc este foarte ridicat. Aici, în S.U.A., privesc caseta video cu Unchiul Vanea ca să-mi reamintesc ce înseamnă teatrul de bună calitate, fiindcă aici e foarte uşor să uiţi asta din pricina rutinei zilnice.

L. R.: Ce a însemnat viaţa în Washington?

Y. K.: Am stat un an la Washington şi am montat acolo patru spectacole: Colţ periculos de J.B. Priesley, Micul prinţ de Antoine de Saint Exupéry, Căsătoria de Gogol şi Antigona de Jean Anouilh. Deci patru nume importante în dramaturgia universală, extrem de diferite.

L. R.: A fost o provocare...

Y. K.: Da, acum predau regia şi le spun întruna studenţilor mei: "dacă ştiţi cum să faceţi asta, să n-o mai faceţi niciodată fiindcă trebuie să faceţi lucruri pe care nu ştiţi să le faceţi". Îi provoc continuu, ca să înveţe să ajungă cât mai sus.

L. R.: Unde aţi montat?

Y. K.: Toate spectacolele le-am montat în acelaşi teatru, un teatru cu numai 80 de scaune, mic, profesionist, situat într-o zonă bună a oraşului. Washington nu este tocmai un loc ideal pentru teatru, e capitala unei ţări uriaşe, în care oamenii sunt ocupaţi cu politica, cu afacerile, cu Casa Albă... Teatrul e doar un hobby acolo, un mijloc de distracţie. În Statele Unite, actorii, deşi sunt profesionişti, absolvenţi ai unor Conservatoare de Artă Dramatică, trebuie să aibă un al doilea serviciu pentru a putea supravieţui. Ei sunt chelneri la restaurant, operatori pe calculatoare. Îşi termină jobul la ora 17 şi aleargă repede la repetiţiile care încep la ora 18. Actorilor nu li se plătesc repetiţiile, ei sunt plătiţi doar pentru spectacol, iar sumele sunt foarte mici. Numai bucuria de a juca şi pasiunea pentru teatru îi susţine.

L. R.: De ce v-aţi mutat în Connecticut?

Y. K.: Findcă la Wesleyan University mi s-a oferit un job permanent. Aici predau regie şi actorie şi am obligaţia să montez cel puţin un spectacol pe an. Următorul proiect e Cabala bigoţilor de Bulgakov.

L. R.: Să revenim la prezenţa dumneavoastră în Mexic în fruntea Teatrului Bulandra. Care sunt impresiile despre această ţară?

Y. K.: N-am mai fost niciodată în Mexic şi n-am bănuit cât de interesant poate fi acest spaţiu latino-american. M-am plimbat pe străzi, am privit oamenii dansând şi am simţit o imensă sursă de energie venind din partea tinerilor, o energie care mă ajută să lucrez. Străzile din Guanajuato în timpul Festivalului Cervantino sunt nebune, străzi aglomerate, oamenii cântă, strigă, se bucură în fel şi chip. Andreea Bibiri mă întreba în timpul unei repetiţii dacă nu exagerează şi atunci i-am răspuns: "uită-te în jur şi compară energia oamenilor de aici cu energia noastră de pe scenă. Nu poţi exagera viaţa reală, trebuie doar să ai aceeaşi energie pe care o au oamenii în viaţa de toate zilele."

L. R.: Ce impact simţiţi că are Festivalul Cervantino asupra mexicanilor?

Y. K.: Poate că unii mexicani aşteptau altceva de la Unchiul Vanea. Uneori sălile nu erau pline, dar oamenii erau foarte atenţi şi cred că înţelegeau foarte bine ce se întâmpla pe scenă. Mexicanii au altă cultură, altă tradiţie, altă mentalitate şi nu râd aşa de repede la glumele noastre. Acest lucru trebuie să dea de gândit actorilor, care nu trebuie doar să glumească pe scenă. Am sesizat că spectatorii mexicani nu afectează spectacolul cu râsul lor.

L. R.: Am sentimentul că ei nu râd aşa uşor ca în România sau ca în Italia, la Palermo, anul trecut la Festivalul Uniunii Teatrelor din Europa.

Y. K.: Râsul poate deveni uneori periculos fiindcă actorii încep, în mod inconştient, să vândă anumite trucuri, să aştepte acest râs, să mizeze pe el.

L. R.: Aveţi de gând să reveniţi la Cehov?

Y. K.: Lucrez acum împreună cu studenţii mei piesele lui Cehov, dar ei le montează, eu doar încerc să-i ajut, fiindcă eu nu ştiu cum să montez Cehov, de fiecare dată mă izbesc de un univers cu totul nou. Îmi ajut studenţii să pună întrebări, fiindcă pe măsură ce întreabă, încep să regizeze mai bine.

L. R.: La conferinţa de presă din Guanajuato aţi afirmat că puterea banului poate deveni periculoasă pentru teatru.

Y. K.: Nu vreau să critic S.U.A., am prieteni acolo, foarte buni regizori şi actori, şi ştiu că fac tot ce le stă în putinţă ca să facă artă, dar problema e că au de luptat cu gustul publicului, care s-a stricat din pricina spectacolelor muzicale, a spectacolelor comerciale. Banul dictează aici regulile, dramaturgii sunt obligaţi să scrie o piesă în două săptămâni, iar regizorii să monteze în patru săptămâni. Teatrul comercial creează un anumit public care refuză să gândească, oamenii nu vor să se simtă incomod, dar teatrul reprezintă el însuşi o provocare; dacă nu provoacă oamenii, teatrul moare. În S.U.A. se obişnuieşte ca teatrul să fie mort, să nu te deranjeze, pleci din sala de spectacol şi în următoarele 5 minute ai uitat ce ai văzut. Acest gen de teatru creează gustul publicului, gust care se moşteneşte de la o generaţie la alta şi asta dăunează enorm.

L. R.: Cum se învaţă teatru în America?

Y. K.: Este o mare diferenţă între modul în care se predă regie în Rusia, în România şi felul în care se predă în America. În Rusia şi în România tinerii au maturitatea necesară pentru a-şi asuma conştient decizia de a urma teatrul, aici, în Statele Unite, studenţii nu-şi manifestă această dorinţă până în anul 3 de studiu. Asta înseamnă că în primii doi ani tinerii nu ştiu ce vor să facă: medicină, biologie, chimie, orice, iar după ce se decid le rămâne prea puţin timp de studiu ca să devină profesionişti în adevăratul sens al cuvântului. Noi, în Rusia, avem un singur profesor, un maestru. Maestrul meu a fost Lev Dodin, eu l-am ales, m-am zbătut să devin elevul lui şi lui îi datorez totul. În S.U.A. studenţii nu au un maestru care să creeze un stil, o viziune; un profesor predă regie, un altul actorie, deci iau totul de la toţi fără a avea un anumit model şi fără să devină adepţii unui crez anume.

L. R.: Vă gândiţi să reveniţi să montaţi ceva la Teatrul Bulandra?

Y. K.: Îmi doresc mult să revin la Bucureşti, să lucrez cu actorii din Unchiul Vanea, dar să şi lărgesc echipa. Sper că acest lucru se va întâmpla cât de curând.

L. R.: Vă mulţumesc şi vă aşteptăm.