Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Ideilor:
Prinţul fără noroc de Sorin Lavric

Christine Mondon, Rudolf de Habsburg. Mayerling sau sfîrşitul unui imperiu, traducere din franceză de Diana Morăraşu, prefaţă de Petre Otu, Editura Corint, Bucureşti, 2015, 156 pag.

Pe 30 ianuarie 1889, prinţul moştenitor al Coroanei Austro-Ungare este găsit mort, alături de cadavrul amantei, într-un sat din apropierea Vienei. Nici pînă astăzi istoricii nu au căzut de acord asupra împrejurărilor în care s-a petrecut drama.

În ciuda zecilor de cărţi năzuind să dezlege enigma, Christine Mondon, literată franceză cu studii în germanistică, a simţit nevoia să mai scrie una, dar nu oricum, ci în cheie modernă. Asta însemnînd: romanţînd istoria şi trecînd-o prin filtru ideologic. Iată o mostră: „În toiul iernii aspre a anului 1889, în pavilionul de vînătoare de la Mayerling, sat aflat la patruzeci de kilometri sud-vest de Viena, domnea o atmosferă lugubră. Orele zburau nebuneşte, culorile zilei nu izbuteau să se însufleţească, vîntul şuiera printre arborii pădurii. Din cînd în cînd, un ţipăt de corb sfîrteca văzduhul. Avea să se întîmple o nenorocire…” (p. 15) Izul de melodramă prăpăstioasă face ca povestea să fie turnată într-o matriţă de cancan amestecat cu suspans facil, noroc că informaţia din carte e amănunţită, scutind cititorul să i se aplece repede.

Dar să facem cunoştinţă cu protagonistul. Rudolf este fiul lui Franz Joseph şi al împărătesei Sissi, privilegiul de sînge asigurîndu-i rangul de prinţ moştenitor. Numai că stofa puberului e delicată. Născut în 1858, Rudolf e un copil cu piedici. Firav la trup, e labil din neputinţa de a sta prea mult într-o dispoziţie: cînd depresiv pînă la posomoreală, cînd irascibil pînă la stenahorie. Fire comodă, disciplina militară nu-i prieşte. Crescînd, va fi un călăreţ modest şi un vînător fără vocaţie. E scund şi poartă un barbişon circular, încadrîndu-i faţa ca broboada unuia pe care îl dor dinţii. Şi chiar dacă nu are şarm estetic, are o inteligenţă peste medie, căreia deocamdată nu ştie ce întrebuinţare să-i dea. În particular face lecţii cu cei mai buni profesori din Viena, arătînd aplecare spre limbi.

Dar, ajuns la majorat, Rudolf seamănă tot mai mult cu un filfizon a cărui viaţă libertină atinge pragul fornicaţiei: îi plac tavernele şi casele de toleranţă, gustul pentru femei fiind de o diversitate ecumenică: de la „contesele igienice” de la Curte pînă la prostituatele de lux, nimic din ce-i femeiesc nu îi e străin. Şi dacă beţiile îl scapă de depresie, femeile îi alungă sentimentul că e un ins nereuşit. Cînd alcoolul nu-l mai mulţumeşte, trece la cocaină, alternînd ameţeală ebrioasă cu prostraţia dată de stupefiante. Ca tacîmul să fie complet, la 28 de ani se alege cu o boală venerică pe care medicii o iau cînd drept sifilis, cînd drept blenoragie, antidotul prescris în caz de dureri fiind morfina. Partea gravă e că maladia îi va produce la cîţiva ani după căsătorie o sterilitate precoce, din cauza căreia Rudolf nu va putea continua linia dinastică cu o mlădiţă bărbătească. În clipele de confuzie se gîndeşte la sinucidere, intenţie pe care o mărturiseşte amantelor, uneia dintre ele (Mizzi Kaspar) propunîndu-i moartea în doi, după modelul lui Heinrich von Kleist.

Dar cînd eşti fiul lui Franz Joseph, anturajul are grijă să te ţină pe linia de plutire, blazonul imperial cerînd păstrarea aparenţelor. Căsătoria nu-i va schimba tabieturile, cu atît mai mult cu cît soţia îi va fi impusă de împărat în numele raţiunilor diplomatice. Vrînd să apropie Belgia de Casa de Habsburg, împăratul o alege pe Stéphanie de Belgia drept consoartă a prinţului moştenitor. Mariajul e nefericit, Rudolf îşi alină apetitul amoros prin bordeluri de lux, şi nici fetiţa pe care Stéphanie o va naşte nu-i va apropia mai mult. Pentru ca apariţia în 1888 a baroanei Maria Vetsera, o tînără de 17 ani, să înrăutăţească definitiv situaţia: Rudolf trăieşte pentru cîteva luni iluzia unei mari iubiri. Relaţia va dura un an, cu întîlniri rare în camere de hotel sau în garsoniera pe care prinţul o închiriază anume.

Pe aceste detalii Christine Mondon le înfăţişează cu dulceaţă patetică, într-o manieră alertă de revistă mondenă. Mai mult la pofta autoarei de a mări pragul dramatic al naraţiunii se adaugă obiceiul de a trece povestea prin ciur ideologic. Christine Mondon descrie trecutul folosind criteriile prezentului, rezultatul fiind o deformare a istoriei după calapodul normelor recente. Efectul procedeului e amuzant, căci cititorul, urmărind pe Rudolf în escapadele lui, află preferinţele ideologice ale autoarei, în loc de a le găsi pe ale prinţului, căci adevărul despre tine se dezvăluie în ceea ce spui despre alţii. În verdictele pe care le pune pe seama lui fin de siècle, Mondon îşi face autoportretul: o literată de stînga care nu poate descrie un imperiu decît arătîndu-i defectele, pe care abia progresul luminos al prezentului le-a putut înlătura.

Cît despre Rudolf, arhiducele suferă o metamorfoză: dintr-o căzătură hedonistă sub unghi moral, el devine, sub unghi ideologic, un fin geopolitician. Cauza: Rudolf e alter ego-ul literatei specializate în germanistică. Şi astfel prinţul devine un progresist ateu luptînd pentru pace şi strîmbînd din nas la capitalismul dezlănţuit. În plus, are vederi anticlericale, detestă aristocraţia, nu suportă marea burghezie şi nici cu tatăl nu se împacă mai bine. În consecinţă, Franz Joseph îl pune sub supraveghere, îngrijorat de avatarurile fiului. Dar arhiducele îşi urmează fatalitatea interioară, semănînd cu un Kaiser degenerat. E un fel de Bălcescu în togă imperială, sau un Sartre în uniformă de husar, sau un Ferdinand Lassalle în vestimentaţia de protocol de la Schönbrunn. Caricatura la care ajunge autoarea e ţipătoare. Deşi a fost educat în cultul Imperiului Austro-Ungar, Rudolf e revoluţionar, vrea să reformeze o bicefalie în a cărei structură anacronică vede cauza disoluţiei statale. Vrea, pur şi simplu, liberalizarea Imperiului habsburgic.

De aici încolo portretul lui Rudolf merge din hiperbolă în hiperbolă: germanofob, prinţul austriac detestă Prusia cea belicoasă, deşi e născut dintr-o bavareză, verişoară cu nebunul de Ludovic al II-lea, regele căruia castelele (Neuschwanstein) îi plac mai mult decît războaiele. Urându-i pe nemţi în frunte cu Împăratul Wilhelm al II-lea, omul de paie în spatele căruia cancelarul Bismarck trage sforiile celui de-al II-lea Reich, Rudolf e francofil, privind cu admiraţie la idealul republican al galicilor. În consecinţă se întîlneşte în secret cu Clemenceau, cîntărind şansele unei apropieri diplomatice între Franţa lui Napoleon la III-lea şi Casa de Habsburg. Culmea e că nici în Viena nu se simte prea bine, preferînd Budapesta sau Praga. Şi, ca orice Habsburg de sînge, urăşte familia Hohenzollern, ceea ce nu-l împiedică ca, în aprilie 1884, să facă o vizită de curtoazie Regelui Carol I al României, închizînd ochii la descendenţa de neam a suveranului de la Bucureşti.

Dintre curentele epocii, Rudolf e atras de social-democraţie, în consecinţă se apropie de diaspora evreiască, intră în masonerie şi se afişează cu bancheri precum Hirsch şi Rotschild. Bilanţul simpatiilor şi antipatiilor e descris de autoare astfel: „Franz Joseph trebuie să se fi întrebat dacă Rudolf va apuca să domnească într-o bună zi, aşa urît cum era de aristocraţie, de marea burghezie, de statul-major, de catolicii intransigenţi, de germani… În schimb, arhiducele era iubit de popor, de mica burghezie, de mediile liberale, de francmasoni şi de evrei. În fapt, prinţul cel rebel era purtătorul spaimelor unora şi speranţelor celorlalţi. Va izbuti el să- şi vadă ideile triumfînd?” (p. 105) Taberele sunt clare, numai că împărţirea e de şablon, în răi şi buni, fără acoperire în lumea secolului al XIX-lea. Puţin i-a lipsit lui Mondon să invoce lupta de clasă ce măcina în ascuns Imperiul.

În acest climat cade moartea violentă a perechii de amanţi. Autoarea trece în revistă versiunile – omor, sinucidere, atentat, complot, răzbunare – înclinînd spre varianta omorului cu autori necunoscuţi. Concluzia e una: dacă medicii legişti nu vor deshuma cadavrele spre a le cerceta anatomopatologic, enigma de la Mayerling va rămîne nedezlegată.

Potrivit pentru o lectură în tren, volumul se citeşte ca un foileton uşurel, atîta doar că sub unghi istoriografic, el e expresia mutilării pe care ideologia o aduce în istorie. Că fiul lui Sissi a fost un progresist ateu spumegînd împotriva aristocraţiei şi visînd la liberalizarea Imperiului e o bazaconie care nu-i putea trece prin cap decît unei literate de la Sorbona, căreia marxismul i-a paralizat discernămîntul în materie de trecut. Dacă ar fi trăit, oricît de debil era, Rudolf ar fi fost un împărat la fel de rigid, scorţos şi conservator ca Franz Joseph.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara