Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Aniversare:
„Printre ruinele utopiei” de Gheorghe Grigurcu


Subiectele ce le abordează Monica Lovinescu, în perioada postdecembristă, sînt de-o asemenea relevanţă, de-o asemenea încărcătură „fierbinte”, încît mirarea noastră e că ele nu apar mult mai frecvent, sub o diversitate de condeie, constituind, vai, doar un soi de specific, de „rezervaţie” a ilustrei lor semnatare. Deşi s-ar zice că inevitabile, cele mai apte a circumscrie momentul pe care-l străbatem, se văd ocolite, izolate într-o semiinterdicţie transparentă. Puse între parantezele unei reţineri ce poate fi explicată chiar prin natura lor defel confortabilă, ceea ce nu înseamnă că ar putea fi şi scuzate de plano. Cu atît mai mult cu cît se fereşte a face „literatură din uimirile şi indignările ce ar trebui să ne aparţină tuturor”, după cum precizează într-un Cuvînt înainte, avem simţămîntul că Monica Lovinescu se pronunţă chiar în numele tuturor celor cu o corectitudine a conştiinţei. A tuturor celor ce se izbesc, acum, aidoma autoarei exilate la Paris, de impresia unui „secol neterminat”. Căci s-a încheiat oare cu adevărat teribilul secol XX? S-a încheiat oare atîta vreme cît nu i s-a alcătuit bilanţul moral ce se cuvine suprapus celui al factologiei istorice? „Suferim, crede Monica Lovinescu, de sechelele unei tăceri vinovate. Dacă asupra uneia din cele două forme ale totalitarismului ce au îndoliat veacul – nazismul – s-a scris o întreagă bibliotecă şi sperăm să se mai scrie, comunismul continuă a fi scuzat şi camuflat”. Tăcerea acoperă o amnezie iar această amnezie, acoperă cortegiul ca şi infinit de fărădelegi ale totalitarismului roşu, cel mai culpabil pentru că a avut durata cea mai lungă şi producţia cea mai mare de morţi: Tactica aceasta are cauze multiple. În Franţa, partidul comunist – păstrîndu-şi apelaţia – nu se consideră deloc compromis şi participă la guvern. În Estul ieri satelizat, gradul de evoluţie spre democraţie depinde tocmai de exerciţiul rememorării. Dacă România trece acum prin tunelul tuturor întunecimilor iar alegerile se confundă cu un traumatism este şi pentru că ţinerea de minte a fost sabotată”. Exerciţiul memoriei reprezintă el însuşi un început de justiţie, un preambul al lustraţiei. Este o formă, elementară, e drept, a acelui proces care-şi aşteaptă ceasul, „procesul comunismului”, unicul ce ar putea oferi societăţii noastre tinzînd spre înnoire piatra de temelie. Unicul ce ar putea-o legitima în perspectiva viitorului. Fără teama că va fi măcar ţinut minte dacă nu şi pedepsit, fiecare torţionar poate avea nu doar mînă liberă, dar şi un alibi „cultural”, prin „ideologizarea asasinatelor”. Cine ar putea contesta că absenţa reperelor etice şi justiţiare nu deschide calea unor noi orori, imprevizibile, a unor cataclisme sociale ce vor urma? Tăcerea care nu-şi asumă vinovăţia nu e decît un soi de maşină infernală ce poate oricînd exploda pe traiectul evoluţiei unui popor sau a mai multora...

Analizînd dosarul conţinînd date despre „Comunism: Memorie şi uitare”, apărut în trei numere consecutive ale prestigioasei reviste franceze, întemeiate de Raymond Aron, Commentaire (1998), Monica Lovinescu îşi coroborează punctul de vedere cu o sumă de opinii ale unor istorici şi politologi din Vest şi din Est, privitoare la sfidătoarea disociere dintre cele două sisteme totalitare, în favoarea comunismului. Astfel Vladimir Bukovski, „disidentul rus îndîrjit în demistificări”, socoteşte că, nefiind judecat regimul comunist vinovat de „cea mai mare crimă a istoriei”, războiul rece n-a luat încă sfîrşit. Iar „criza mondială a socialismului” s-ar afla în plină derulare, deoarece socialiştii europeni au succese electorale, ba chiar şi comuniştii, „e drept (azi) blînzi ca nişte mieluşei”, ajungînd uneori la putere asociaţi. Cu asemănătoare fermitate se pronunţă Timothy Garton Ash. Preluînd o expresivă sintagmă a scriitorului britanic Ferdinand Mount, „asimetria indulgenţei”, acesta îşi manifestă stupoarea faţă de tratamentul diferenţiat aplicat totalitarismelor pe care le numeşte laolaltă drept „unul din fenomenele cele mai uimitoare şi mai nocive ale vremii noastre”. Întrucît Diavolul religiei creştine a dispărut de pe firmament, el a fost înlocuit cu Hitler, ca întruchipare a răului absolut. De ce o atare întrupare o reprezintă doar Hitler şi nu, alături de el ori chiar depăşindu-l în dimensiunile crimei, Lenin, Stalin, Mao? Deoarece comuniştii pretind că au slujit un ideal generos, universalist, pe cînd naziştii nu dispuneau decît de instrumentul cinic al hegemoniei rasi-ale. Împrejurare care nu s-ar cu-veni a înrîuri judecata morală, măsură unică pentru ambele clase de monstruozităţi. Polonezul Leszek Kolakowski susţine la rîndu-i că nazismul, dîndu-şi în vileag doctrina, n-avea nevoie de disimulare, în timp ce propaganda comunistă, ipocrită la culme, a constituit „minciuna monumentală a secolului nostru”. Istoricul american Martin Malia e şi el de părere că a asasina din nevoi „umanitare” poate fi o comportare mai perversă decît a asasina din simpla poftă de exterminare. Şi totodată dezavuează refuzul unor analişti de-a echivala Gulagul cu Holocaustul, în numele unui straniu egoism, a unei jenante vanităţi a victimizării. E adevărat că Holocaustul poartă semnificaţia unei crime cu caracter particular în istorie, „ceea ce nu înseamnă însă, după cum scrie Kolakovski, că un prizonier pe cale de a muri la Vorkuta avea motive să se considere mai fericit decît cel de la Dachau”. De unde rezultă că „negaţionismul” de stînga nu e mai puţin reprobabil decît „negaţionismul” de dreapta, cu mult mai mediatizat şi fără cruţare sancţionat...

„Procesul comunismului”, remarcă Monica Lovinescu, a devenit o noţiune „detestabilă”, „«resentimentară»”, de care dăm rar sub pana scriitorilor sau a gazetarilor. Aproape tabuizată: „Ea nu poate fi rostită decît la Sighet sau printre titlurile de colecţie ale unei edituri excepţionale sau ale unei reviste «specializate»”. O eteroclită cenzură o însoţeşte precum o umbră care-i amplifică efectele ce nu pot fi, în condiţiile prezentului, radicale: „Chiar dacă n-ar fi vorba de un verdict penal ci de unul moral cu singura pedeapsă a unei datorii de memorie, tot nu ni se «dă» voie?” În vreme ce afinităţile de dreapta ale unor mari scriitori şi cărturari, precum Mircea Eliade sau Cioran au fost investigate în amănunt, nu o dată cu riscul eclipsării valorii lor înzestrate cu rezonanţe mondiale, despre scriitorii care au semnat pactul cu diavolul comunist „n-ai dreptul să vorbeşti de rău”. „Obsesiei antifasciste” nu-i corespunde nici măcar o preocupare cît de cît rezonabilă pe versantul simetric al celuilalt totalitarism. Oare de ce? „Îţi vine să te întrebi dacă nu cumva eşti victima unei halucinaţii. Nu cumva România a stat o jumătate de veac sub stăpînire legionară, iar comuniştii sînt aceia care au deţinut puterea doar cîteva luni şi apoi, băgaţi în închisoare de Antonescu, n-au mai ieşit decît prin 1964 din temniţe?” Glumei amare îi răspunde constatarea cît se poate de serioasă că ideea conform căreia „procesul comunismului” s-ar fi efectuat în ţara noastră exclusiv în literatură este excesiv de optimistă: „Procese literare au fost privilegiate prin reviste, dar numai împotriva unui Cioran sau unui Mircea Eliade a căror operă ar fi rămas impregnată de fascismul interbelic chiar dacă nu trecuseră prin el decît într-o scurtă perioadă a tinereţii lor. Aşa pretindeau organizatorii acestor campanii. N-am văzut însă un scriitor «certat» de-a binelea pentru vreo jumătate de secol de minciună dirijată. În afară de Eugen Barbu, care a fost dat afară din Uniunea Scriitorilor în septembrie ’90, nimeni nu s-a trezit dojenit în public. Reproşurile erau rezervate celor ce-şi îngăduiseră să-i critice. Lui Gheorghe Grigurcu, de preferinţă”. Din păcate, Uniunea Scriitorilor din România n-a găsit cu cale a forma, pînă azi, aşa cum a procedat foarte conformista Uniune a Scriitorilor Sovietici, în 1989, prin eforturile poetului Vitali Şentalinski, o „comisie (...) pentru moştenriea scriitorilor victime ale represiunii”. Dimpotrivă, la noi au predominat strădaniile de mu-şamalizare. Strădanii nu o dată pe cît de comprehensive faţă de semnatarii compromisurilor pe atît de agresive faţă de cei ce se încumetă a rosti adevărul. Colaboraţioniştii şi defetiştii mai vechi şi-au dat mîna cu cei noi pentru a ascunde realităţile ruşinoase: „A fost demn de o antologie de umor inevitabil negru episodul următor: Petru Dumitriu avea de gînd să adauge o prefaţă la Cronica de familie reeditată spre a-şi comenta compromisul realist-socialist. I s-a explicat din dreapta şi din stînga că, fiind vorba de o capodoperă, nu e nevoie. De altminteri, un gazetar a decretat că şi romanul despre Canal ar fi o astfel de carte intangibilă”. Întregi „cohorte scriitoriceşti” au sărit în ajutorul lui Tudor Vianu sau al lui Ov. S. Crohmălniceanu, atunci cînd le-au fost evocate cedările (desigur cu mult mai nocive în cazul secund), indicînd nu altceva decît „inapetenţa de fond a scriitorului român faţă de «procesul comunismului»”. O reacţie perfidă a conservatorismului postideologic o constituie încercarea disjuncţiei criteriului etic de cel estetic, ca şi cum cel dintîi ar fi fost aplicat abuziv în detrimentul celui de al doilea, nereprezentînd altceva decît o imixtiune a unei instanţe în fond... politice. Asupra revizuirilor se abate învinuirea comică dacă n-ar fi mai întîi revoltătoare cum că ele ar prelua păcatul obiectului lor! Astfel ipoteza unui tendenţionism conţinut în principiul etic, pasămite extraliterar chiar cînd e la mijloc o învederată trădare a esteticului ce-şi încalcă propria morală, apare utilizat, în lipsă de altceva mai bun, de către adversarii revizuirilor, de către defensorii, defel dezinteresaţi, ai baterii pasului pe loc. Monica Lovinescu lămureşte lucrurile într-o manieră anevoie de combătut: „Nu cred nici că un criteriu etic a fost capital într-o revizuire ce n-a avut loc: nici cei mai înverşunaţi dintre «moralizatorii» printre care mă număr n-au pretins că opera nu e de judecat după criteriul estetic. Simptomatic, doar opera a dat, ca într-o fabulă cu morală, o astfel de sentinţă. De-a lungul anilor de servilism ideologic, foştii mari scriitori au compus cărţi prin care n-ar fi rămas probabil în literatură, ca Mitrea Cocor, Cîntare Omului şi Un om între oameni. Sadoveanu, Arghezi sau Camil Petrescu stau pe primul plan al culturii noastre prin volumele lor dinainte de îngenuncherea realist socialistă”. Prin urmare nici o „demolare”, nici o „decapitare”! Exclusiv diagnosticul a ceea ce în activitatea unor creatori nu o dată de mare calibru a semnificat dezicerea lor de propria conştiinţă, greu de explicat în planul moralei, impardonabilă în planul estetic...

Îndeobşte conservatorismul nu opune un refuz explicit examinării şi reconstituirii obiective a trecutului comunist. O atare francheţe apare mult mai rar decît tactica eschivei, a consideraţiilor colaterale, a temporizării. Amnezia e indusă pe calea astuţioasă a unor considerente de „tact”, oportunismul se drapează în oportunitate. Un episod e grăitor. Asistînd la o adunare de la Centrul Cultural Român de la Paris, care comemora Centenarul lui Tudor Vianu, Bujor Nedelcovici şi-a îngăduit a aminti, într-un context dealtminteri elogios, şi compromisurile săvîrşite de marele estetician. Bunăoară un opuscul în limba franceză, publicat prin 1960, sub egida UNESCO, intitulat Permanences de la littérature roumaine, „permanenţe” vitregite de absenţele unor Iorga, Hasdeu, Maiorescu, Mateiu Caragiale, Ion Barbu, V. Voiculescu, Hortensia Papadat-Bengescu şi „îmbogăţite” cu nume precum A. Toma, Mihai Gafiţa, Boris Buzilă. Răspunsul oferit cu promptitudine de scriitorii sosiţi din România a fost, spre a ne folosi de vorbele Monicăi Lovinescu, „exemplar nu doar pentru limbajul, ci şi pentru gîndirea de lemn: NU E MOMENTUL”. Dar ce înseamnă „momentul” potrivit”? Oare adevărul poate cuprinde pe cadranul său „momente” potrivite şi altele nepotrivite? Cine şi pe ce temei ar cuteza să le stabilească, să ni le impună? A lăsa judecata pe seama generaţiilor viitoare n-ar fi doar un semn de laşitate, ci şi o zăbavă în minciună? Continuăm interogaţiile noastre cu cele indenegabil retorice ale autoarei Diagonalelor: „E momentul de a pune în chestiune întreaga operă literară şi ştiinţifică a lui Mircea Eliade întinzîndu-se pe vreo şaizeci de ani – şi cam tot atîtea scrieri din pricina a vreo zece sau douăzeci de articole publicate de-a lungul unui an sau doi. Nu e însă momentul de a ne ocupa de cei care au făcut propaganda regimului comunist în timp ce închisorile ţării gemeau de nevinovaţi, iar cultura românească era decapitată? E momentul să-l acuzăm pe Cioran de genocid moral fiindcă în bine cunoscutele sale elanuri excesive de negare, alături de Dumnezeu, de sfinţi, ca să nu mai pomenim de propria-i ţară, a avut şi nihilisme fasciste, pe care le-a regretat ulterior. Nu e însă momentul să analizăm, cu decenţă, nuanţe şi durere – fără a le nega «opera» – şi pe oportuniştii de vază?”. Să recunoaştem, o dată cu Monica Lovinescu, că noi, esticii, în genere, şi noi românii în speţă, suferim de un veritabil „sindrom al amînării”. Şi că acest sindrom ambiguu („Nici nu acceptăm, nici nu refuzăm”) nu e decît o altă mască a conjuncturalismului, a unui conjuncturalism cu atît mai probant cu cît cei ce au dorit să treacă drept „disidenţi” au început, în număr apreciabil, a-şi părăsi poziţiile. Simptomatic, luînd parte la un colocviu anticomunist, desfăşurat la Cracovia, în septembrie 1991, Monica Lovinescu şi-a dat seama cu stupefacţie că, în afară de d-sa, Virgil Ierunca, de Ana Blandiana şi de Gabriel Liiceanu, toţi participanţii erau făţiş potrivnici unui „proces al comunismului”, unei paralele între sistemul concentraţionar nazist şi Gulag. Pe aceeaşi linie a abandonului s-a proiectat şi un Adam Michnik, „care refuzase oferta de a fi scos din închisoare şi trimis în Occident în schimbul potolirii sale”, în schimb se prezenta „în post-comunism potolit de la sine”. Şi mai mult decît atît, ca o pitorească ilustraţie în textul neaşteptatei involuţii, a apărut la Televiziunea franceză de braţ cu Jaruzelski. Să mai reamintim că şi în România avem cîţiva emuli ai lui Michnik, cu nume sonore?