– interviu cu Radu Ciobanu –

Am citit minunatele romane ale lui Radu Ciobanu – Crepuscul, Treptele Diotimei, Vămile nopţii, Heralzii – prin anii ’80, de două ori uimită. O dată pentru felul în care scriitorul folosea istoria pentru a scrie, de fapt, despre un prezent ce devenise delirant; eram uimită, apoi, de faptul că Radu Ciobanu, deşi timişorean prin naştere, locuia în acelaşi oraş cu mine, la Deva. Ani de zile m-am gândit să-l caut, să-i spun cât de profund m-au marcat romanele sale – citite în adolescenţă, adică atunci când literatura mai are încă acea gratuitate, rotunjime, solaritate, fără de care îşi pierde o mare parte din sens. Am început să le recitesc recent şi-am fost din nou uimită – nu doar de actualitatea lor întreagă (căci multe dintre ele sunt construite exact pe muchia aceea luciddramatică a unui trecut mereu semnificativ), cât de extraordinara prospeţime a scrisului. Noii prozatori de azi l-au citit, fără îndoială, iar dacă nu, ar trebui s-o facă din pur egoism creator. Săptămâna aceasta Radu Ciobanu – care trăieşte acum în Germania – a împlinit 80 de ani. O vârstă invizibilă în cărţile sale, în relaţiile sale calde şi cordiale, în noile jurnale germane, deopotrivă incitante şi înţelepte. (S. S.)

Spuneaţi undeva că „principala condiţie pentru a scrie roman e continuitatea. Pentru asta timpul fizic singur nu ajunge, mai e nevoie şi de... timp moral, adică de acel răgaz prielnic când poţi vieţui exclusiv în lumea cărţii tale, fără să te tulbure gândul la alte obligaţii”. Cum aţi defini acel „timp moral”?
Trăiesc un sentiment ciudat, nicidecum confortabil, de fiecare dată când revin la o carte citită demult şi o regăsesc marcată de propriile-mi sublinieri, dar fără să-mi mai amintesc nimic din ea, ca şi când nu eu aş fi subliniat-o. Şi mai curios, şi chiar puţin înspăimântător, e momentul când sunt pus în faţa unei aserţiuni scrise cândva chiar de mine, cum este cea pe care aţi citat-o acum, fără să-mi mai amintesc când şi unde am produs-o. Prima parte, cea privind continuitatea, o recunosc şi mi-o asum şi azi, deoarece îmi amintesc că m-am bucurat când m-am văzut confirmat într-una din scrierile dlui Gabriel Liiceanu, care de asemenea consideră continuitatea o condiţie sine qua non în realizarea unei lucrări, indiferent de ce natură ar fi ea, de la o oarecare treabă cotidiană până la nivelul istoric. Sigur, şi în elaborarea unui roman, continuitatea e esenţială, dar în experienţa mea de romancier, câtă e, a trebuit să mă zbat de când mă ştiu ca s-o obţin şi s-o păstrez, şi îi sunt recunoscător soţiei mele că a înţeles acest lucru şi a luat asupra ei multe dintre cele pe care s-ar fi căzut să le fac eu, doar ca să-mi asigure continuitatea lucrului. Dar despre partea a doua, cea cu timpul moral, nu-mi amintesc. Nu o voi contrazice retrospectiv, ci voi constata doar că timp moral nu mi se pare formula cea mai fericită pentru ceea ce presupun că voiam să spun atunci. Azi aş înlocui-o cu sintagma stare de graţie. Aşadar, pentru a te bucura de continuitate, într-adevăr, timpul fizic nu e suficient, mai e nevoie să ai acces şi la o stare de graţie, înţelegând prin asta dobândirea senzaţiei rarisime şi fericitoare că te afli în miezul, în esenţa, în lamura lucrului pe care aspiri să-l desăvârşeşti, când toate legăturile cu exteriorul sunt suspendate, când nu mai exişti nici măcar tu, autorele, cu durerile, neliniştile, spaimele, bucuriile şi speranţele tale, ci doar lumea sau viziunile cărora te străduieşti le conferi unicitate prin veridicitate artistică, deci viaţă. Prezenţa stării de graţie se simte în clipa când ai reuşit să captezi ceea ce Marguerite Yourcenar numea „tonul just”, concept inefabil, dar cât se poate de real, fără de care totul va suna ca un clopot dogit. Aş mai spune doar că starea de graţie e fragilă, greu de păstrat, mereu în pericol, orice ţârâit de telefon putând avea asupră-i efecte dezastruoase.

În Occident există o tradiţie neîntreruptă a romanului istoric. De ce credeţi că în România, acum, nu se scrie roman istoric adevărat? Şi totuşi, de câte ori apare un roman comme il faut, critica vibrează într-un fel inconfundabil, ca şi cum şi-ar recunoaşte menirea. Cum explicaţi acest paradox?
Nu cred că e un paradox. E în ordinea firească a lucrurilor ca o critică onestă, care se respectă pe sine şi cititorul căruia i se adresează, adică nici de cumetrie, nici de gaşcă, nici de do ut des, să vibreze, să se bucure şi să simtă nevoia profesională de a vesti descoperirea unei valori autentice. După cum tot de etica ei profesională ţine şi datoria de a vesti, cu argumente, şi când dă peste plumb aurit. De ce nu se mai scrie roman istoric adevărat? Dar ce înţelegem prin roman istoric adevărat? Eu cred că romanul istoric se deosebeşte de cel contemporan sau actual doar prin exotismul temporal. În rest, el poate fi subsumat întru totul definiţiei pe care a dat-o Milan Kundera romanului: „Marea formă a prozei prin care autorul, prin intermediul unor euri experimentale (personaje), examinează până la capăt câteva teme ale existenţei”. În această accepţie, romancierul nu poate fi „nici istoric, nici profet: el este un explorator al existenţei”. Iar existenţa, tot după Kundera, nu este ceea ce s-a întâmplat, ci este „câmpul posibilităţilor omeneşti, tot ceea ce poate deveni omul, tot ceea ce este el capabil să facă”. Indiferent de loc şi de timp, aş adăuga. Romanul istoric este adevărat atunci când nu mizează pe anecdotic, pe senzaţional, pe violenţă, pe pitoresc, ci când, fără a refuza coabitarea cu mitul, meditează pe o temă pe care i-a impus-o explorarea existenţei dintr-un timp revolut şi căreia-i descoperă – cu uimire, cu bucurie sau cu oroare – corespondenţe în contemporaneitate. Aspiraţia romancierului când se aventurează în explorarea unei existenţe din alt timp a definit-o foarte frumos Armand Lanoux, referindu-se la propriul său roman, Păstorul albinelor: „Istoria ştiinţifică, în măsura în care există, intuieşte cu greu miturile. Nu e domeniul ei. Romancierul nădăjduieşte întotdeauna să meargă mai departe”. Nu se mai scrie azi roman istoric adevărat pentru că trăim într-o vreme a superficialităţii, cum bine aţi spus chiar dumneavoastră; seriozitatea şi temeinicia au fost excedate de cotidianul derizoriu, de pastişă şi ironie, de un soi de a folosi libertatea pentru a târî în băşcălie orice, de mizerabilism, de consumism, de entertainment... în fine, de graba de a deveni „vizibil” cu orice preţ, prin orice concesie, orice compromis, orice reţetă de succes imediat. Unii numesc asta „noua sensibilitate”. Or, un roman e o treabă serioasă, care presupune cale lungă, de unul singur, documentare, construcţie, idei şi idealuri, credinţe şi convingeri, ce n-au nimic a face cu toate astea.

Cum scriaţi când vă scriaţi amplele romane istorice? Cu program, cu structuri la vedere, cu documentare prealabilă şi îndelungată? Ştiu că aţi renunţat, în elaborarea romanului Nemuritorul albastru, la o parte a materialului de documentare, ca să-l reluaţi în alt roman.
Cu program, desigur, la fel de sever ca al unui slujbaş la un patron hapsân. Patronul e romanul însuşi, când devine obsesie şi intri sub stăpânirea lui. Iar eludarea documentării e de neconceput. Şi, fatalmente, ea devine îndelungată, deoarece fiecare nouă sursă te trimite la alta şi, dacă nu ţi-ai impune la un moment dat să pui punct, pornind la drum cu ce ai agonisit, n-ai mai începe niciodată. Pentru Nemuritorul albastru, documentarea a durat patru ani, iar scrisul efectiv, peste 400 de pagini, nouă luni. Sigur că, până la urmă, te vezi nevoit să renunţi la o parte din materialul documentar, nu poţi vârî totul în carte, ar face „burţi”, există o logică a compoziţiei. Dar te doare sufletul ştiind că materia aceea interesantă, preţioasă se va pierde. Şi atunci am folosit-o la un nou roman, Vămile nopţii, care e, de fapt, continuarea Nemuritorului... Aşa stând lucrurile, caz mai puţin obişnuit, am şi inclus Vămile... în cea de-a doua ediţie, definitivă, a Nemuritorului..., ca a doua parte a sa.

V-am recitit recent mai multe romane şi-am fost uimită de actualitatea lor întreagă (căci multe dintre ele sunt construite exact pe muchia aceea luciddramatică a unui trecut mereu semnificativ). Care e romanul pe care îl consideraţi cel mai actual dintre romanele dvs. istorice?
Da, ele îşi află corespondenţe în actualitate, deoarece, cum ziceam mai înainte, cred că romanul istoric, pentru a nu rămâne butaforie goală, în „provincia romanului”, unde l-a plasat pe nedrept Pierre de Boisdeffre, e obligat să mediteze asupra unor teme care-şi află corespondenţele în contemporaneitate. Am urmărit asta în fiecare dintre romanele mele istorice, tema lor predilectă de meditaţie fiind aceea a raporturilor dintre artist/cărturar şi putere. Cel mai actual cred că e Nemuritorul albastru, în ediţia definitivă din 2012, întrucât e cel mai complex atât ideatic, cât şi tematic, regăsindu-se acolo, într-un soi de proces de osmoză, în afară de tema amintită mai înainte, şi altele, precum orgoliu vs. vanitate, loialitate vs. trădare, credinţă vs. moarte, cum şi altele, colaterale, prietenie, iubire, camaraderie..., care nu-şi vor pierde niciodată actualitatea.

Meşterul Lorenzo din Nemuritorul albastru are un crez care azi îi lasă visători, cu siguranţă, pe utilitariştii şi pragmaticii literaturii: „Dumnezeu se află în fiecare dintre noi şi se revelează prin frumuseţea pe care ne învrednicim s-o naştem”.Ajunge frumuseţea (armonia, liniştea) pentru literatură? Sau e nevoie de teroarea sensului?
Cred că de un sens e nevoie oriunde şi întotdeauna. Dar n-aş zice „teroarea” sensului, ci mai curând „imperativul”... Fiindcă terorizat eşti de un lucru indezirabil. De sens însă ai nevoie, e indispensabil pentru o corectă funcţionare trupească şi sufletească, iar absenţa lui duce la depresii. Dacă nu-l vezi, e recomandabil să-ţi asumi datoria de a-l căuta. Cred că Noica a zis, vorbă mare, că sensul vieţii stă în a-i căuta un sens. După meşterul Lorenzo, sensul artei e de a revela calea spre Dumnezeu.

Ce înseamnă pentru dvs. „marea familie transilvană”? În această familie creatoare intră, de pildă, contele-scriitor Bánffy Miklós, cu Trilogia transilvană tradusă din maghiară în toate limbile de circulaţie, dar nu şi în româneşte? Sau doar scriitorii ardeleni care au scris în româneşte?
„Marea familie transilvană” – tot eu am spus asta? – îi cuprinde pe toţi scriitorii care aparţin prin naştere şi formaţie acestui areal cultural, de la Budai-Deleanu la Marta Petreu sau Vasile Dan. Dar aceleiaşi familii îi aparţin şi Bánffy Miklós, şi Kós Károly, şi Anavi Ádám, şi Andreas Lillin, şi Eginald Schlattner, îi numesc după cum mi-i amintesc, cum ar fi şi mulţi alţii, care, dincolo de unicitatea artistică a fiecăruia, sunt înrudiţi prin fatum-ul unui acelaşi aer de familie. Vedeţi că, pe tărâmul acesta enigmatic al procesului de creaţie, care comunică permanent şi cu transcendentul, şi cu universul nostru interior, suntem nevoiţi, vrem, nu vrem, să apelăm şi la asemenea imponderabile, precum „tonul just” sau „aerul de familie”. El, „aerul” acesta identitar, e de regăsit, de altfel, tot atât de expresiv, şi în ceea ce am putea numi „marea familie moldoveană”, iar la o scară mai mare, în „marea familie mitteleuropeană”. Partea regretabilă în cazul transilvănenilor stă în faptul că rudenia lor e aproape imperceptibilă din cauza stupidităţilor naţionaliste care au dus la regretabile reticenţe în normala comunicare – în primul rând, prin traduceri – dintre culturile conlocuitoare. Ne cunoaştem prea puţin propria familie transilvană, prin care înţeleg, desigur, şi Banatul.

Vorbeaţi, într-unul dintre jurnalele de final de comunism, despre un „Principiu al Echilibrului în al cărui caracter imanent şi implacabil mă încăpăţânez să cred”. Cum funcţionează el în zilele noastre, cu tot acest dezechilibru între libertate şi siguranţă, cu teroarea instituită, războaiele nesfârşite care ameninţă să aprindă un alt conflict global?
E o întrebare foarte dificilă asta, pe care mă tem că n-o vom putea lămuri în acest spaţiu. Voi spune doar că am o mică teorie sau ipoteză de lucru, dacă vreţi, pe care am detaliat-o atribuind-o unui personaj din romanul Steaua fiecăruia (pp. 86-87), adică situând-o, din prudenţă, în zona ficţiunii. Cum, fiind înzestrat cu raţiune, nu pot să renunţ la ideea unei causa causarum, cred, pe scurt spus, în existenţa unei Entităţi Supreme, pe care acolo am numit-o Principiul Ordinii şi Echilibrului, care funcţionează ca un fel de feedback. Implozia spectaculoasă a comunismului ar fi una dintre manifestările sale, când dezechilibrul a atins masa critică. Cum va acţiona acum, când din nou ne apropiem de o masă critică, la scară globală... cine ar putea risca o predicţie? Oricum însă, mi se pare sigur că, într-un fel sau altul, echilibrul se va restabili. Personajul meu era convins însă că Principiul acţionează pe spaţii şi durate istorice şi că nu-l prea înduioşează indivizii, care rămân la mâna hazardului.

Aţi scris, în primii ani după 1990, un Mic dicţionar de cultură religioasă excepţional. Faptul că aveţi şase preoţi ortodocşi în ascendenţă a avut o importanţă?
De la ei am moştenit respectul pentru ceremonial, ritual, tradiţie, oriunde le-aş întâlni. În ele nu trebuie să crezi, dar trebuie să le respecţi, pentru că îşi au locul lor în formula identitară a oricărui om educat. Convingerea asta a contribuit la apariţia ideii Micului dicţionar..., pe la începutul anilor ’90. Pe tărâmul culturii religioase, cei peste patruzeci de ani de comunism au lăsat locul pârjolit. Or, cultura generală, fără componenta culturii religioase, e un nonsens. Pentru tineretul şcolar, lucrurile trebuiau repornite de la abc. Mi-am zis că un prim pas ar putea fi un astfel de dicţionar, dar scris nu la modul auster al dicţionarelor pentru adulţi, ci povestit „amăsurat priceperii” copiilor. Cred că a fost o idee inspirată, mai ales că se punea deja problema locului religiei în şcoală – şi de atunci se tot pune, pentru ca azi să ajungă la tensiuni jenante. E de mirare, în realitate lucrurile fiind cât se poate de simple: în şcoală nu au ce căuta prozelitismul şi dogmatica niciunui cult. În şcoală trebuie să se predea, obligatoriu şi nu opţional, cultură religioasă, de la istoria religiilor până la explicarea sensului terminologiei şi simbolisticii religioase. Problema cu adevărat dificilă e aceea a „cadrelor” menite să predea această disciplină la care ar trebui să participe toţi copiii, indiferent de cultul părinţilor, adică fără a-i separa, inculcându-le astfel sentimentul că ar fi diferiţi. Richard Rorty a numit, după părerea mea, cel mai clar şi complet rostul şcolii, şi anume acela de „a forma oameni culţi şi gânditori independenţi, care să poată face singuri deosebirea dintre bine şi rău”. De aici se poate deduce, fără prea mare efort intelelctual, că şi cei meniţi să predea cultura religioasă ar trebui să fie tot oameni culţi şi gânditori independenţi şi, din motive lesne de înţeles, nicidecum preoţi. Dar în paralel cu această soluţie ar rămâne, desigur, valabilă şi alternativa, de data asta opţională, a şcolilor confesionale, unde şi preoţii îşi pot afla rostul lor. Gâlceava se pare însă că ne prieşte şi o tot ţinem aşa de vreo douăzeci de ani, bătând pasul pe loc..

Cum vi se par acolo, în Germania, micile scandaluri ale lumii literare din patrie?
Penibile. Derizorii. Urâte. Nu le urmăresc şi nu mă implic, dar, fără să vreau, dau peste ele la tot pasul, prin revistele online. Cel mai mult mă consternează înverşunarea cu care unii vor să vadă desfiinţată USR. Mulţi dintre aceştia nici nu sunt membri ai ei, cât despre ceea ce s-ar putea numi „operă” care să le justifice eventual calitatea de contestatari... sorry. Mă întreb ce-i împiedică să-şi înfiinţeze o uniune a lor? Parcă au fost nişte tentative şi au eşuat. De ce oare? USR e o bătrână corabie care a trecut prin multe, purtând pe punţile ei lume fel de fel, cam prea multă şi prea fel de fel, dar impunătoare, cu carena împovărată în timp de alge parazitare care trebuie din când în când înlăturate, dar care are un trecut stimabil de rezistenţă – prin... ei, da, chiar prin cultură! – în faţa ştiutelor aberaţii ideologice din diversele faze ale trecutului roşu. Paradoxul e că, în ciuda celor care o contestă, candidaţii la primirea în USR tot sporesc, iar comitetele şi comiţiile care decid sunt, din păcate, tot mai generoase, încât, fără a insinua ceva, eşti obligat să te întrebi cu ce criterii lucrează? Căci de valoare rareori e vorba în cazul unor juni cu plachetuţe plăpânde sau al unor bătrâne doamne care şi-au descoperit la senectute o iluzorie vocaţie care să le sporească pensia şi dreptul de a-şi tipări cărţi de vizită cu menţiunea noii lor calităţi. Ceea ce înseamnă că, totuşi, consideră această calitate ca fiind onorantă, prestigioasă. Cum şi e. Pentru mine, calitatea de membru al USR a fost şi a rămas până azi, iată, de 43 de ani, un titlu deopotrivă de onoare şi de competenţă, în virtutea căruia mă simt solidar şi mândru de a face parte din echipajul acestei bătrâne corăbii.
„Dreptul de a nu minţi” e sintagma prin care Camus a definit libertatea. Am regăsit-o, într-o formulare aproape identică, şi într-una din scrierile lui Iorga. E un caz a ceea ce aş numi „întâlnire de gând” dintre doi creatori de formaţii şi orientări diferite, pe care întotdeauna am descoperit-o cu bucuroasă uimire. Cred că e unul dintre modurile cele mai expresive şi concise de a numi numi libertatea. Sub dictaturi, nimeni nu-ţi retrage acest drept, dar nimeni, cu puţine excepţii, n-are curajul de a se folosi de el.

Am citit odată despre o vizită a lui Sadoveanu la Deva, la început de secol XX: zicea că pe drumul principal „treceau vaci chirole” şi prăvăliile vechi miroseau a magiun. Cum vă amintiţi Deva de când locuiţi în Germania? Cum era Deva când v-aţi mutat de la Timişoara?
În 1964, Deva era un orăşel tipic de provincie ardeleană. Cu grădini, unde auzeai „cum cântă-n soare, peste tot, cocoşii”, cu dughene în care mirosea, da, a magiun, dar şi a podele date cu motorină. „Urbanizarea” ulterioară s-a făcut inteligent şi realmente aspectuos, în unele cazuri (gara, Casa Cărţii...) chiar în răspăr cu preţioasele indicaţii şi cu inerentele riscuri, graţie, nu mă sfiesc s-o spun, unui prim-secretar curajos şi cu bun simţ, Radu Bălan, care a şi sfârşit tragic. Acum, din Germania, unde, trebuie spus, nu mă aflu de plăcere şi nici din motive politice, ci ca urmare a unui dezastru familial, văd Deva cu nostalgie, cum altfel? Acolo mi-am trăit tinereţea şi iubirea, izbânzile şi eşecurile, acolo mi-am scris cărţile... Din păcate, cum în fiecare vară constat, atmosfera şi veleităţile tot provinciale au rămas, fără a putea depăşi un anumit prag al notorietăţii. Sub acest aspect, Alba Iulia a depăşit-o cu mult...

Mi-aţi spus odată că, fără a fi superstiţios, de-a lungul anilor aţi avut de câteva ori experienţe de pe urma cărora aţi rămas cu convingerea că unele cuvinte au puterea stranie de a atrage realul. Aţi putea povesti acele experienţe?
Da, am ajuns la concluzia asta prin proprie experienţă, dar şi prin mărturisirile altor colegi. Cuvintele sunt o realitate stranie şi imprevizibilă, bineînţeles, doar pentru cei care trăiesc în intimitatea lor. Au un comportament cam ca al fiarelor pe care dresorul le aduce la ascultare, blândeţe, tandreţe, dar şi la dezlănţuiri controlate, fără a şti însă niciodată când se pot răscula împotriva lui însuşi. În urmă cu vreo zece ani, bunăoară, notam în jurnal, aşa, fără niciun motiv – ce mi-o fi venit?! – că singurele lucruri de care mă tem în viaţă sunt spitalul, tribunalul şi pierderea unei fiinţe foarte dragi. La foarte scurt timp după aceea, le-am trăit pe toate trei. Să fi fost doar o întâmplare?

Spuneaţi, în Europa din noi , că scriitorul e un Columb: „A începe o carte, mai ales când ea se vrea un roman de anvergură, înseamnă a te angaja într-o aventură asemenea exploratorului: ştii încotro te îndrepţi, ţi-ai făcut toate planurile, ai stabilit itinerarul, dar nu ştii niciodată când, dacă şi unde vei ajunge”. Unde credeţi că veţi ajunge cu cartea la care scrieţi acum?
Nu mai lucrez la nicio carte acum. Când zic carte, mă gândesc la roman. Dar, nefiind obişnuit să stau degeaba, mă bucur de cărţile altora şi încerc să-mi lămuresc în primul rând mie însumi de ce mi-au plăcut. Rareori de ce nu mi-au plăcut. Apoi adun impresiile astea după criterii tematice care le conferă un sens, şi fac din ele o carte cu care, m-am convins, ajung, cum tot Noica zicea, „să comunic cu departele meu”. Călătoria e, oricum, mai sigură, adică mai puţin imprevizibilă decât aceea de cursă lungă pe care o presupune romanul. Dar şi lipsită de farmecul aceleia. Pentru a porni însă un nou roman, nu mai am curaj: e prea târziu.

„Scrisul de cărţi este fără sfârşit”, spune un personaj istoric celebru, dintr-un roman al dvs. pe care eu l-am devorat într-o noapte, Roata lumii. Şi totuşi, pe ce roată se află scrisul: pe roata vieţii, pe roata norocului, pe roata naturii?
Miron Costin cred că e personajul care preia zisa Ecclesiastului (12, 12), cum tot din el e şi titlul romanului. Da, e fără sfârşit scrisul cărţilor. Odată ce ai apucat calea aceasta, nu mai există întoarcere. Cum ziceam mai înainte: pentru roman poate nu mai am resurse, dar cărţi trebuie să scriu, fără asta mor, mă sufoc. Aşadar, gândesc că scrisul ţine numai de roata vieţii. Dar să ştiţi că tare-mi place şi o altă vorbă de-a logofătului Miron, citez din memorie, fiindcă, vai, biblioteca n-am putut-o lua cu mine aici şi mult îi mai simt lipsa şi dorul: „Eu dau samă de toate-ale mele, câte scriu...”.