Istoria funcţionează, în mod eficient, cu/prin reprezentări. Nu este, desigur, o disciplină care are monopolul asupra acestora, dar reprezentările îi sînt indispensabile. Iar acestea din urmă sînt cu atît mai valoroase – şi îngroaşă mai elocvent o linie de argumentare sau alta – cu cît sînt mai acoperite cu date şi fapte. Şi mai apoi, dar nu dincolo de reprezentări, în secţiunea de „asamblare” a unui discurs cu pattern istoric sau chiar în direcţia reglajelor fine pentru un asemenea discurs, intervine selecţia: ce luăm, ce lăsăm deoparte? ce e obligatoriu să ne amintim şi ce uităm sau, dacă nu putem aceasta, punem între paranteze? ce scoatem în evidenţă şi ce negăm că s-a întîmplat, chiar dacă, în unele cazuri, faptele care s-au petrecut sînt mai puternice decît dorinţele sau proiecţiile noastre?

O vom repeta: faptele (deci, şi datele) despre ce s-a întîmplat acum un secol, dar şi mai în spate sau chiar şi imediat după 1918 în privinţa creării statului naţional român trebuie să stea la loc de cinste. Respectîndule (ceea ce implică şi obligaţia morală de a nu le ignora), punîndu-le la loc de cinste aşadar, am ales să facem – pe durata acestor 12 luni de Centenar al Marii Uniri – mai mult: să le dublăm, să le întărim, să le aducem în prezent, să le înviem cumva cu ajutorul mai multor tipuri de reprezentări, acestea din urmă grupate, la rîndul lor, în mai multe feluri de naraţiuni cu miez istoric. Şi mai mult decît atît: credem că momente (oarecum) fixe, momente-pivotale precum este cel al Marii Uniri cîştigă în pregnanţă, sens, actualitate dacă sînt reprezentate în formule care ţin de mişcare, de unghiuri diferite, de perspective mai largi sau de focusuri bine ţintite.

Numărul trei al suplimentului Centenar 100, care apare în România literară în numărul de faţă, marchează primul sfert plin al acestui proiect editorial. Pentru că Marea Unire de acum un secol e mai bogată dacă e rememorată în mai multe moduri / în mai multe discursuri, de aceea aţi găsit deja în paginile celor trei numere de pînă acum atît de multe perspective – de la cele care ţin strict de cronologia istorică pînă la cele care invită la a privi Marea Unire şi din unghiuri care au anecdotica şi specificitatea lor. Este, sîntem convinşi, mult mai bine şi mai drept aşa decît dacă privim către Marea Unire dintr-un loc fix, înţepenit.

În numărul anterior al acestui supliment, istoricul Lucian Boia ne invita, între altele, să privim spre Marea Unire – şi să valorizăm la fel de mult, într-un registru foarte înalt – ceea ce numim „Mica Unire” de la 1859. În spiritul acestui îndemn – care e, deopotrivă, unul la onestitate, dreptate istorică şi inteligenţă vie –, se cuvine să ne amintim că, în 1918, la final de martie (pe 27, conform calendarului de stil vechi) sau început de aprilie (9, după calendarul nou, cel actual, gregorian), a avut loc prima din cele trei Uniri care au conturat anul Marii Uniri: Basarabia cu România. Un segment semnificativ al acestui supliment este dedicat, firesc, momentului de la 27 martie/9 aprilie 1918. Tot acum un secol şi ca urmare a evenimentelor întîmplate în Anul Unirii, România Mare este provocată să îşi reacomodeze arhitectura constituţională şi administrativă; avem o discuţie amplă, calmă şi argumentată, şi pe această temă. Avem, de fapt, mult mai mult(e). Şi, apropo de bogăţie de sensuri, de unghiuri, de teme, sîntem încă abia la început.