Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Inedit:
Prima pledoarie pentru o istorie critică a literaturii române de Ion Simuţ


Se parea, pâna de curând, ca nu a fost vehiculat, cel putin în cultura româna, conceptul de „istorie critica” pâna la aparitia, în 1990, a primei parti a sintezei lui Nicolae Manolescu.

Aparitia, spre sfârsitul anului 2008, a întregii sinteze a facut mai pregnant acest concept de istorie a literaturii si l-a supus, cum e si firesc, unei discutii teoretice, iar mai recent si unor investigatii istoriografice. Faptul ca notiunea de „istorie critica” îsi dezvaluie o traditie o face cu atât mai importanta ca optiune personala si nu scade cu nimic din originalitatea viziunii si a metodei critice, încorporate în sinteza lui Nicolae Manolescu. Marin Mincu a facut, în mod eronat, un cap de acuzare din faptul ca a descoperit sintagma de „istorie critica” în corespondenta lui G. Calinescu cu editorul sau Al Rosetti. În scrisoarea din 23 octombrie 1936. G. Calinescu îl anunta în acesti termeni pe Al. Rosetti despre intentiile sale: „Te previn ca, fara sa vreau sa cad în exagerari, doresc sa fac o Istorie critica a literaturii române, în care fiecare studiu sa fie o monografie esauriente, cu biografie vie ca V.siatat l.sui Mihait E.sminescut, când e cazul, cu o critica estetica a operei si critica istorica” (în vol. Scrisori catre Al. Rosetti, editie îngrijita cu prefata, note si indice de Al. Rosetti, Ed. Minerva, Bucuresti, 1979, p. 101). La o evaluare rapida a modului în care si-a îndeplinit G. Calinescu proiectul initial, în functie de cele trei coordonate definitorii enuntate, putem observa ca în Istoria... sa din 1941 a realizat „biografii vii” în cazul celor mai multe monografii consacrate autorilor mai importanti, a facut „o critica estetica a operei”, dar nu a valorificat „critica istorica”. Acest ultim motiv cred ca l-a determinat sa renunte la a-si intitula sinteza „istorie critica”. În schimb, o jumatate de secol mai târziu, Nicolae Manolescu va miza tocmai pe o „critica istorica”, înteleasa în dublu sens: ca istorie a receptarii unei opere si ca relationare sau „interglosare infinita” în sfera unei literaturi în care toate operele si toti scriitorii exista simultan; în plus, fata de G. Calinescu, Nicolae Manolescu a atenuat aspectul monografic, renuntând cu totul la biografiile autorilor, pentru a situa o opera într-o retea de forme si de teme. Regretatul Marin Mincu intentiona sa desfasoare o campanie împotriva Istoriei... lui Nicolae Manolescu, pe care sa o acuze nici mai mult nici mai putin decât de plagiat dupa G. Calinescu, campanie începuta în nr. 6, din iunie 2009, al revistei „Cuvântul” si ramasa în suspensie. Oricum, demonstratia nu are cum sa convinga. Cu atât mai mult cu cât conceptul de „istorie critica” nu-i apartine lui G. Calinescu. În excelentul sau eseu monografic consacrat lui G. Calinescu, Andrei Terian dezvaluie într-o nota originea italiana a notiunii de „istorie critica”, datând tocmai din 1833, când Giuseppe Pecchio publica primul volum dintr-o serie de patru din Storia critica della poesia inglese (v. Andrei Terian, G. Calinescu. A cincea esenta, Ed. Cartea Româneasca, Bucuresti, 2009, p. 754). Cu aceasta informatie paternitatea termenului de „istorie critica” pare rezolvata, cel putin provizoriu, pâna la descoperirea altor precedente, daca vor fi existând. Daca istoria europeana a conceptului de „istorie critica” si-a dobândit reperele adevarate, istoria nationala a aceluiasi concept ne rezerva mari surprize. Ea nu se opreste la G. Calinescu. Are origini mult mai îndepartate, reperabile cu sapte decenii în urma fata de anul de aparitie a Istoriei literaturii române de la origini pâna în prezent (1941).
Primul care a folosit în limba româna conceptul de „istorie critica” este poetul si publicistul oradean Iustin Popfiu (1841-1882). În august 1867 a tinut la Cluj o conferinta, în cadrul adunarilor Astrei, consemnata ca atare si rezumata în revista „Familia” din 1867 (p. 452), sub titlul O privire fugitiva preste literatura româna si lipsa unei istorii critice a literaturii române. Conferinta va fi reluata trei ani mai târziu în volumul sau Poesia si prosa, aparut în 1870 la Oradea. Prima parte a cartii (exact o suta de pagini) cuprinde poeziile lui Iustin Popfiu, iar partea a doua, Prosa, cuprinde în întregime conferinta (p. 103-157), probabil dezvoltata ulterior sustinerii publice, dar, ceea ce e mai important, conferinta e adnotata în nu mai putin de o suta de pagini (p. 159-267), urmata de un sumar analitic (p. 269-272). Totul (conferinta, notele, sumarul) constituie prima schita a unei istorii a literaturii române, ce trebuie consemnata ca un eveniment veritabil de istorie literara. În mod corect, în 1867 si, mai clar, în volumul din 1870, trebuie sa spunem ca Iustin Popfiu pledeaza pentru realizarea unei „istorii critice a literaturii române”, dupa ce arata ca avem o literatura mare (asertiune, desigur, discutabila), care îndreptateste o asemenea pretentie. Conferinta lui de la Cluj din 1867 sau textul din volumul sau din 1870 se încheiau cu un apel adresat fratilor de dincolo de Carpati, într-o forma oratorica emanata din romantismul national: „Fratilor! Ascultati voturile a 10 milioane de români, si ne dati cât mai curând o istorie critica a literaturei nationale! Cel ce va face aceasta, numai acela va scrie adevarata istorie a gloriei române!” (p. 157, în volumul mentionat al lui Iustin Popfiu, dupa care voi cita si în continuare).
Sunt mai multe curiozitati de satisfacut în aceasta întâmplare de istorie literara. Prima: cum se explica acest apel la „o istorie critica a literaturii române” din partea unui literat oradean? Daca adaug informatiile ca Iustin Popfiu si-a facut studiile de teologie la Viena, a fost hirotonisit preot greco-catolic în 1863, a fost profesor de limba si literatura româna la liceul din Oradea, a fost un fel de lider al miscarii literare oradene, atâta câta era în anii 1860-1870, putem presupune ca a cunoscut sursa italiana a conceptului de „istorie critica”. Mai de mirare e ignorarea relativa (nu totala) a lui Iustin Popfiu în sintezele de istorie literara. Marin Bucur în Istoriografia literara româneasca (Ed. Minerva, 1973), cea mai serioasa sinteza de istorie a istoriografiei literare românesti pe care o avem, nu-l mentioneaza. Constantin Teodorovici, cel care redacteaza articolul despre Iustin Popfiu atât în Dictionarul iesenilor din 1979, cât si în DGLR-ul coordonat de Eugen Simion, nu acorda conferintei adnotate de Iustin Popfiu în volumul sau din 1870 importanta cuvenita si nu este deloc sensibil la proiectul sau de „istorie critica”. Singurul care îi recunoaste cu adevarat meritele si rezuma dezbaterile din revista „Familia” din anii 1867-1877 despre necesitatea unei istorii a literaturii române este Mircea Popa în studiul Etape în descoperirea de sine a istoriei literare românesti, din volumul sau Tectonica genurilor literare (Ed. Cartea Româneasca, 1980, p. 251-253 despre Iustin Popfiu). Teodor Nes (în 1936) si Vasile Vartolomei (în 1941, la centenarul nasterii lui Iustin Popfiu) scriu despre personalitatea interesanta a lui Iustin Popfiu, dar studiile lor sunt neglijate datorita suspiciunii fata de solidaritatea provinciala a ardelenilor. O posibila explicatie a acestei uitari ar fi aceea ca pledoaria lui Iustin Popfiu este ascunsa într-o carte intitulata Poesia si prosa, care nu promite un studiu de istorie literara. Oricare ar fi explicatiile sau contextele, ignorarile sau valorizarile, aparitia Istoriei critice... a lui Nicolae Manolescu pune tentativa lui Iustin Popfiu într-o noua lumina si-i acorda valoarea unei profetii.
Iustin Popfiu stie foarte bine ce spune atunci când rosteste pledoaria pentru o istorie critica a literaturii române. Mândria nationala îl îndeamna sa considere ca a sosit momentul unei asemenea istorii, pentru ca avem, chiar pâna la 1867, o traditie culturala bogata. {i tocmai pentru ca avem o traditie culturala suficient de bogata e momentul propice pentru o istorie critica: nu orice fel de istorie, nu una descriptiva, fara spirit critic, pentru ca avem de unde alege, iar marile valori suporta exercitarea unei mari exigente. Aceasta e logica lui Iustin Popfiu – si ea trebuie evidentiata ca atare, pentru ca, în atitudinea fata de trecut, nu solicita menajamente, circumstante atenuante, entuziasm cu orice pret. În ultima parte a conferintei, partea a VII-a, tocmai aceasta logica a necesitatii de a se exercita un spirit critic asupra valorilor noastre este de remarcat. Iustin Popfiu are constiinta unei mari traditii si o afirma raspicat: „avem si noi literatura, si înca ce literatura! Însemnata prin anticitatea s=vechimea, n.n.t sa, remarcabila prin estensiunea sa, si demna de considerat prin prestanta sa” (p. 149, în volum).
Discursul continua cu o întrebare repetata retoric: „Ce nu avem, ce ne lipseste dar?” Mai întâi – raspunde Iustin Popfiu – ne lipseste „un panteon”, adica, dupa cum am spune astazi, un canon, care sa dea sentimentul marilor modele nationale, sentimentul marilor valori morale si culturale (ar fi exagerat sa-i cerem istoricului literar de la 1867 sa invoce prioritar un atribut primordial estetic al valorilor; o va face Titu Maiorescu). În al doilea rând – se plânge Iustin Popfiu – ne lipseste „un Plutarc”, adica autorul potrivit al unei istorii a literaturii. Faptul ca este invocat un Plutarh ne îndreptateste sa presupunem ca Iustin Popfiu astepta un istoric epic, capabil sa reconstituie biografiile eroice, la modul romantic, ale marilor barbati ai natiunii române (sa arate, dupa cum explica mai încolo, cum „s-a ridicat maretul altariu la care sacrifica astazi Bolintinenii si Ciparii ”). Istoria critica a lui Iustin Popfiu ar fi fost una preponderent biografista, ca si aceea a lui G. Calinescu de mai târziu, chiar daca accentele biografice sunt vazute mult diferit de la o epoca la alta. Nu avem nici imaginea panteonului national, nu avem nici autorul potrivit, Plutarhul asteptat, si, fatalmente, lipsind acest prime doua conditii, nu avem, în al treilea rând, nici „istoria literaturei nationale”. Cum ar trebui sa arate ea? Aici se observa în ce masura mizeaza Iustin Popfiu pe exercitarea spiritului critic. Istoria literaturii nationale – „sub aceasta nu voi a întelege o simpla înregistrare a cartilor române, esite la lumina de 3-4 secle încoace; ci un op critic, care sa arate pre representantii diverselor perioade literare pana la timpul cel mai nou, atât dupa cursul vietei si activitatea lor, cât si în analisul lucrarilor lor mai alese, mai caracterisatorie; sa îndegeteze s= sa arate, n. n.t la defepturile si ensusirile frumoase ale scrierilor lor” (p. 150 în volum). Prin urmare, „opul critic” asteptat nu trebuie sa fie „o simpla înregistrare a cartilor române”, adica o bibliografie sau o trecere neutra în revista a manuscriselor si a tipariturilor. Pâna în 1867, putea beneficia de Disertatiunea despre Tipografiele române în Transilvania si învecinatele }ari de la începutul lor pâna la vremile noastre (Sibiu, 1838) de Vasile Gr. Pop, care era un inventar, pe care îl si invoca si îl recunoaste ca precursor, dar nu putea beneficia si de Conspect asupra literaturii române si literatilor ei de la început si pâna astazi în ordine cronologica (Bucuresti, 1875-1876) al aceluiasi, neaparut înca, legitim sa fie considerata prima istorie a literaturii române (reeditata în 1982 de Paul Lazarescu). O bibliografie cronologica utila era aceea a lui Dimitrie Iarcu, în forma din 1865, mentionata în ultima nota (p. 266), alaturi de alte surse. În conferinta sa, Iustin Popfiu mai invoca Lepturariul lui Aron Pumnul (I-IV, Viena, 1862-1865) si Crestomatia lui Timotei Cipariu (Blaj, 1858). Dar toate acestea sunt bibliografii sau antologii didactice, nu istorii ale literaturii. Iustin Popfiu voia altceva decât „o simpla înregistrare a cartilor române”.
Ce e cel mai interesant e ca Iustin Popfiu cere dublarea unei critici biografice, cu o analiza aplicata asupra „lucrarilor mai alese” (ceea ce presupune o selectie a valorilor), pentru a arata atât defectele, cât si „însusirile frumoase”. Aceasta e premisa unei critici estetice, pe care însa Iustin Popfiu nu are pregatirea necesara pentru a o numi ca atare. Ar însemna sa-i cerem prea mult.
De altfel, dintre contemporani, Titu Maiorescu a privit cu cea mai mare severitate pledoaria lui Iustin Popfiu. Era de asteptat, cunoscuta fiind diferenta ireconciliabila dintre filologii ardeleni, sustinatori ai principiului etimologic în scriere, si Titu Maiorescu, promotorul principiului fonetic. Iustin Popfiu scria si el ca toti ardelenii acelui moment si considera, chiar în notele acestei conferinte, principiul fonetic maiorescian, adoptat si de Aron Pumnul, „o sistema care schimonoseste forma si frumosetia limbei, care tulbura toate si nu lumina nimic” (p. 247 în volum). E simptomatic sa constatam cum îl vedea Titu Maiorescu pe Iustin Popfiu, dincolo de aceasta disputa filologica. Din a doua pagina a Observarilor polemice din 1869, Titu Maiorescu se refera la conferinta lui Iustin Popfiu, pe care o citeaza dupa revista „Transilvania”, din 15 februarie 1868, revista Astrei, situând-o într-un „întreg sir al încercarilor de mistificare îndreptate în contra opiniei publice”. Supraevaluarea lui Ţichindeal si echivalarea culturii române cu cultura occidentala, confuzia dintre extensiune si intensivitate, dintre cantitate si calitate (în termenii lui Maiorescu) sunt simptomele unei „miscari nesanatoase”, ca si aceea care rezulta din Lepturariul lui Aron Pumnul, care îl supraestimeaza într-un mod ridicol pe Ioan Pralea (este exemplul dat de criticul de la „Junimea”). Supraevaluarile lui Iustin Popfiu sunt înca o data penalizate în acelasi studiu maiorescian pentru exagerarea din aprecierea ca „lira româna de sub degetele lui Murasanu, Sion, Tautu, Baronzi se aseamana cântarilor lui Oratiu si Dante”. Viciul evident consta, vitupereaza Maiorescu, în iluzia ca „am întrecut cultura Occidentului”, evident si atunci când V. A. Urechia, un alt adversar al criticului, proclama egalitatea lui Vacarescu cu Goethe. Polemica dintre Iustin Popfiu si Titu Maiorescu capatase oarecare amploare si suficienta incisivitate de ambele parti (desigur, ne surprinde astazi îndrazneala lui Iustin Popfiu!), din moment ce, în una din notele conferintei sale, Iustin Popfiu îsi exprima clar nemultumirea: „Iara T. L. Maiorescu în opul sau Poesia româna, cercetare critica, ne-a dat o critica a poesiei române, care însa, ocupându-se mai mult cu criticarea produpturilor unor poetastri de putina reputatiune, ne face a conchide ca autoriul nu avu curagiul a face o serioasa critica a poesiei române” (p. 261-262 în volum). Maiorescu citeaza întocmai aceasta imputare în Observari polemice, pentru a-i reprosa lui Iustin Popfiu (pus alaturi, în obtuzitatea sa, de Aron Densusianu) ca ignora adevarul ca preocuparea sa a fost pentru poezie si nu pentru persoane, iar exemplele negative pe care le-a dat nu apartin unor „celebritati”. Dar, daca citim mai atent contestatia lui Iustin Popfiu, nu putem sa nu-i acordam într-o oarecare masura dreptate: el vrea sa spuna, în fond, ca studiul lui Maiorescu se ocupa numai de fenomenele negative si nu staruie asupra posibilelor exemple pozitive, care puteau fi culese dintr-un trecut nu prea îndepartat; studiul maiorescian sufera astfel de un deficit de istoricitate. Maiorescu nu crede în posibilitatea unei istorii a literaturii române, tocmai pentru ca nu avem o literatura mare, nici pe departe echivalenta cu vreuna dintre literaturile occidentale. Iar notiunea de „istorie critica” promovata în 1867, mult prea devreme, de Iustin Popfiu, va fi uitata si nimeni nu-l va recunoaste de precursor. Pâna la G. Calinescu, care nu stia de Iustin Popfiu, mai exista totusi un utilizator al notiunii de istorie critica. Sub pseudonimul Spinu Ghimpescu, Iosif Vulcan va prelua, în revista „Familia” din 1867, întrebarea lui Iustin Popfiu: „Cine sa scrie istoria literaturii noastre?” sau, în formularea autorului conferintei, „cine sa fie barbatul care sa suplineasca lacuna aceasta?”. Iustin Popfiu credea ca autorul unei istorii critice a literaturii române nu poate veni decât de dincolo de Carpati, pentru ca cineva de dincoace, din Ardeal, este „departe de foculariul literaturei nationale”. Iosif Vulcan crede ca autorul trebuie sa fie ardelean, iar preferatul sau este „barbatul care si-a consacrat toata viata pentru studiul limbii si literaturii române, cel mai învatat lingvist al nostru – Timotei Cipariu. Acesta e unicul în stare a scrie o istorie critica a literaturii române saici reia Iosif Vulcan sintagma lui Iustin Popfiu, n.n.t, caci dintre toti literatii români acesta a facut mai întinse studii în cestiunea aceasta, între toti literatii români dânsul cunoaste mai bine limba si literatura româna” (în „Familia”, nr. 24, 1867, p. 513-514). Iosif Vulcan l-ar mai crede capabil, ca autor ipotetic, pe Heliade – ceea ce dovedeste ca si el cauta un Plutarh, adica un biografist patetic, ca si Iustin Popfiu. Are îndoieli în privinta lui V. A. Urechia si-l respinge categoric pe G. Sion, ca posibil autor al unei istorii a literaturii române, asa cum se vedea ea în 1867. În contrast cu Maiorescu, Iosif Vulcan acorda un mare credit ideii de istorie critica a lui Iustin Popfiu. Premisa absolut necesara trebuia sa fie conturarea unui „Panteon national”. Exista chiar o rezonanta între ei în aceasta privinta. Iosif Vulcan va initia în revista „Familia” o rubrica de portrete, „o prima enciclopedie de onoare a personalitatilor culturale si politice de pe tot cuprinsul tarii”, cum o numeste Marin Bucur, un „Panteon român” în care se regasesc: Andrei Muresanu, Heliade, Timotei Cipariu, Mihail Kogalniceanu, Simion Barnutiu, D. Bolintineanu, Vasile Alecsandri, C. A. Rosetti, B. P Hasdeu, Avram Iancu, Nicolae Golescu, Matei Millo, V. A. Urechia („portretele si biografiele celebritatilor române” sunt adunate de Iosif Vulcan în volumul Panteonul Român în 1869, de asemenea mentionat de Iustin Popfiu în nota finala, p. 266). Revista „Familia”, prin Iosif Vulcan, Iustin Popfiu si alti opinenti, participa cu optiunile sale la batalia canonica deschisa de Titu Maiorescu. Primul lor pariu comun va fi Eminescu. Investitia de încredere a lui Iosif Vulcan se formuleaza cu o secunda mai devreme decât a lui Maiorescu.
Pentru Iustin Popfiu, în 1867 si nici în 1870, Eminescu nu exista. În panteonul lui Iustin Popfiu centrul vital îl detin reprezentantii {colii Ardelene, fara însa a ignora unitatea culturala a întregului spatiu românesc. Alaturi de Gheorghe {incai, Samuil Micu si Petru Maior, publicistul oradean îi asaza în canonul sau pe Dimitrie Ţichindeal (pretuit si de Iosif Vulcan, dar contestat de Titu Maiorescu), pe Gheorghe Lazar, pe Iancu Vacarescu, îi recupereaza pe Dosoftei si pe cronicarii moldoveni si-i invoca admirativ pe Andrei Muresanu, Dimitrie Bolintineanu si Vasile Alecsandri. Sunt citati Heliade, C. A Rosetti, Anton Pann, Cezar Bolliac, G. Sion si abia pomeniti Cretianu, Tautu, Grigore Alexandrescu, G. Baronzi. Sunt perceptibile destule indecizii si ambiguitati în selectia lui Iustin Popfiu. Notele conferintei aduc multe completari, unele simple însiruiri de nume, care ar merita totusi o discutie separata.
Sa nu uitam ca pâna în 1867 nu fusesera înca descoperite si editate doua dintre cele mai importante opere literare: Istoria ieroglifica a lui Dimitrie Cantemir si Ţiganiada lui Ion Budai-Deleanu. Lui Iustin Popfiu îi lipseau astfel doua dintre cele mai convingatoare argumente estetice pentru o istorie critica a literaturii române de pâna în 1867.
Cele trei conditii cerute de Iustin Popfiu erau greu de realizat simultan: constiuirea unui „panteon national” al valorilor, gasirea unui Plutarh capabil sa scrie o istorie epica si instituirea unei viziuni critice exigente.
Ce e regretabil e ca Maiorescu nu a observat accentul pe care îl punea Iustin Popfiu pe caracterul critic al unei viitoare istorii a literaturii române – un atribut pe care si-l putea însusi, o arma pe care o putea prelua din panoplia adversarului pentru a-l combate si pentru a impune perspectiva sa. Caci, din unghiul de astazi, vedem bine ca în 1867, ca si în anii urmatori, pâna la sfârsitul secolului al XIX-lea, singurul autor posibil si credibil al unei istorii critice a literaturii române nu ni-l putem imagina decât pe Titu Maiorescu. Realizatorul nu a venit prea curând, asa cum voia Iustin Popfiu în 1867, cu sentimentul urgentei. Cine, cum si când a scris-o stim abia astazi, dupa aproape un secol si jumatate.

NB: Am patit cu „istoria critica“ exact ce am patit cu tipurile de roman „doric, ionic si corintic“ din Arca lui Noe: Daca ultimele trei au fost socotite ca provenind de la Thibaudet (pus de mine `n motto), desi le dadeam cu totul alt sens, istoria critica e pusa, iata, pe seama lui G. Calinescu, a unui istoric italian si a lui Iustin Popfiu, desi eu i-am dat alt sens decât acela de interpretare estetica, facuta cu spirit critic (iar la Popfiu nici macar de spirit critic nu e vorba!) a literaturii si anume de inter­pre­tare la doua mâini, adica la intersectia opiniilor noi si vechi despre literatura, `n definitiv, de combinare a pers­pec­tivei mele de azi cu perspectivele istorice succesive. Ideea nu exista nici la Popfiu, nici la Pecchio, nici la Calinescu. E doar o coincidenta de cuvinte. (N. Manolescu)