Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Corespondenta din Stockholm:
Prietenul prietenilor mei de Gabriela Melinescu

In mod neobişnuit, premiul Nobel s-a acordat în acest an - după cum deja ştiţi - unui scriitor uşor de ghicit: lui Orhan Pamuk, născut pe 7 iunie 1952, la Istanbul, într-o familie înstărită. Tatăl său a fost inginer ca şi unchiul şi bunicul său dinspre tată care a pus bazele bunei stări a familiei. în copilăria sa, Orhan a visat să devină pictor, dar influenţat de sfaturile mamei sale studiază arhitectura, apoi gazetăria, la Universitatea din Istanbul. între anii 1985-1988 trăieşte în U.S.A. şi e cercetător la Universitatea din Iowa. Locuieşte la Istanbul. Când Horace Engdahl a anunţat noul câştigător al premiului Nobel, n-a mai făcut acea pauză producătoare de mari emoţii. A spus jurnaliştilor entuziasmaţi că e vorba de un scriitor mereu în căutarea sufletului melancolic al oraşului în care s-a născut, găsind mereu noi simboluri, embleme unice pentru a exprima lupta dintre culturi şi împletirea lor în timp. Ca foarte mulţi scriitori din generaţia sa, Pamuk revine la tema oraşului, în cele zece romane groase, scrise până acum. Şi în mod special la descrierea decăderii familiei sale înstărite în paralel cu decăderea oraşului natal, Istanbul, care fusese odată centrul puterii imperiului otoman. Oraş al cărui nume s-a făcut şi desfăcut în atmosfera de vis a Turciei care a sedus şi inspirat mari creatori ca Flaubert, Mozart, Gunnar Ekelof şi mulţi alţii. Există un ton plin de mândrie în stilul lui Pamuk, mândrie observată chiar la turcii Suediei, simpli vânzători de fructe şi zarzavaturi, trezind respect şi admiraţie într-un timp în care emigranţii sunt dispreţuiţi, punându-se sub semnul întrebării chiar dreptul lor de a exista. La începutul venirii mele în Suedia auzisem deja vorbindu-se de Orhan (nume de sultan) Pamuk (bumbac) în casa prietenilor mei, Anne-Marie şi soţul ei, fotograful de renume internaţional, Lutfi Özök. Pe Lutfi l-am cunoscut la Bucureşti când venise şi fotografiase scriitori români pentru arhivele Nobel. Soţia lui suedeză, Anne-Marie, a fost prima care a tradus unul din cele şapte romane de Pamuk care există azi în limba suedeză. Era vorba de prietenul lor, un tânăr scriitor de un temperament iradiant, liber cugetător, dezlegat la limbă, criticând propria ţară, Turcia, pentru omorul unui million de armeni şi 30.000 de kurzi. Tânărul propunea, totodată, ca şi istoricul Taner Akçam, ca limba kurdă, considerată un dialect turcesc, să capete statutul de limbă autonomă pentru că nu avea nimic cu turca, ea fiind o limbă de origine indoeuropeană. într-un cuvânt, tânărul scriitor Pamuk ca şi premiatul Nobel de azi, gândeau cu acelaşi curaj civic, pe cont propriu, idei pentru care risca atunci ca şi în timpul nostru, închisoarea pentru lipsa de patriotism, ameninţarea cu moartea şi arderea pe rug a cărţilor sale. Pamuk e un neînfricat, spuneau prietenii mei atunci, ca şi azi, şi premiul care i s-a dat nu e un premiu politic, căci nu se premiază niciodată orientarea unui scriitor ci opera literară. Aşa cum a subliniat, pe bună dreptate şi secretarul permanent al Academiei suedeze. Orhan Pamuk este un modernist, temele lui mari - stând pe alt plan decât cel al naraţiunii - sunt metaliteratura şi lupta între tradiţie şi modernitate. Un scriitor care spune adevărul său şi, mai presus de toate, un mare virtuoz al tehnicii romanului încărcând fiecare noţiune cu sens, satisfăcând cititorul la mai multe nivele ale lecturii. Cu alte cuvinte, fără să închidă niciodată "porţile castelului"său de cuvinte: intrarea e liberă dar angajantă. O altă temă ce revine mereu cu nuanţe noi în romanele Numele meu este Roşu, Cartea neagră şi Istanbul este aceea a căutării identităţii creatoare, drumul spinos al devenirii. Apar mereu astfel de întrebări: dacă într-adevăr arta poate să redea perspectiva omenească şi cea divină. Dacă privirea omenească poate să stăpânească arta. Cum ajunge omul la creaţie şi câtă putere are atunci lumea de cuvinte asupra comunităţilor omeneşti. "Cum puteam eu în acele clipe de nefericire, furie şi mizerie să găsesc plăcere în plimbări nocturne de-a lungul străzilor pustii numai în compania viselor mele?" "Uneori când rătăcesc destul împrejur, vine o altă poftă mai puternică peste mine, să mă duc acasă şi să pun cuvinte pe toate imaginile văzute, să găsesc cuvinte care să exprime acea atmosferă întunecată, rătăcirea mea obosită şi mistică." în aceste citate din romanul Istanbul (dedicate tatălui său Gündüz Pamuk 1925-2002) visele sunt producătoare de cuvinte iar imaginile spaţiului, oraşul întreg, pot fi recreate din cuvinte; un nimic de profunzime, un nimic cu timp în el. Şi poate că numai astfel, toate ale vieţii pot fi salvate de la moartea prin uitare.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara