Aurel Dumitraşcu, Lucian Vasiliu, Haimanaua Singurătate, epistole inedite (1979-1988), cu o Notă de Lucian Vasiliu, Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2017, 308 pag. dacă scrisorile regretatului Aurel Dumitraşcu către prietenul său Lucian Vasiliu, din anii 1979-1990, au mai fost publicate, într-o ediţie apărută în 2015 şi numită în Nota celei de faţă „parţială”, iată acum epistolarul complet. El include scrisori într-adevăr inedite, trimise de la Iaşi, unde locuia Vasiliu, la Borca, unde-şi plângea soarta Dumitraşcu; iar acestea au fost descoperite în arhiva familiei de către fratele poetului mort de tânăr. Ca şi în cazul unor jurnale, un asemenea volum de corespondenţă porneşte, pentru un cititor avizat, „invers”. Cunoaştem sfârşitul prematur al lui Aurel Dumitraş cu şi parcurgem cu sentimente amestecate aceste rânduri puse pe hârtie în 1979, 1980, 1981 şi tot aşa, din ce în ce mai aproape de finalul tragic, neştiut de către personaj. Penultima epistolă cuprinsă în carte este expediată de la Piatra Neamţ, „Chirurgie II”, şi ea face vorbire despre o hemoragie digestivă: „Am pierdut mult sânge şi zile în şir am trăit cu perfuzii”. Suntem în august 1988; iar după răspunsul grabnic, de încurajare, al lui Lucian Vasiliu, epistolarul se încheie. Într-un „breviar foto”, pus la sfârşitul volumului, ultimul instantaneu e din septembrie 1991, în cimitirul de la Borca, şi în el apar câţiva prieteni ai poetului dispărut de un an. De aici începe, de fapt, cartea. În puţine rânduri scrie Dumitraşcu despre problemele lui de sănătate, pe tot parcursul acestui corpus epistolar în care, dimpotrivă, scrisorile sale sunt pline de vitalitate existenţială şi expresivă. Poetul de la Borca se plânge de altele prietenului său bun de la Iaşi: de „filistinismul” directorului de la şcoala unde predă, de obtuzitatea factorilor de răspundere, de nivelul stânjenitor al vieţii lui „la ţară”, de lipsa marilor biblioteci, de stresul unui „elev întârziat”, care îşi face facultatea la fără frecvenţă, de odiseea publicării primei sale cărţi, la Editura Albatros, de mizeriile făcute de cenzura oficial desfiinţată, iar apoi, după debut, de reauacredinţă dovedită în întâmpinarea volumului de către un coleg de generaţie (Radu Călin Cristea), de atacurile „haimanalelor” de la revista „Săptămîna“, în fine, dar nu în ultimul rând, de avatarurile sale sentimental-erotice, cu greaua misie a împărţirii lui între o diabolică Tudoriţă, o voluptuoasă Raveca, o cuminţică Dana şi o promiţătoare Maria. Deşi Dana e chiar cumnata lui Vasiliu (ins mai familist), tânărul blond de la Borca n-are nici o reticenţă în a-i nara acestuia mai toate aventurile sale. Încrederea fiecăruia dintre ei în celălalt este deplină, iar epistolarul lor creşte dintr-o prietenie autentică. Până la un punct, distribuţia rolurilor este fixă. Dumitraşcu scrie tumultuos, năvalnic, cu abundenţă de detalii şi nuanţe, în timp ce Vasiliu pare mai mereu „prins”, „asaltat”, răspunzând „pe fugă” şi pe puncte, într-un mod cât mai „operativ”. El e măcinat de „stresul citadin” şi atât de ocupat cu activităţile sale instituţionale alături de „pogorişti”, de cei de la revista „Dialog” şi de alţii, încât e de mirare că se poate organiza, răspunzând „punctual” devălmăşiei de subiecte din scrisorile ample ale lui Dumitraşcu. Acesta e nu doar nepublicat (încă!), ci şi „nevorbit”. Raportul se schimbă din iarna lui 1984, de Revelion, când, nici mai mult, nici mai puţin, Lucian Vasiliu a încercat să se sinucidă în fântâna din curtea casei lui Aurel Dumitraşcu de la Borca. Anchetele şi presiunea Securităţii explică întrucâtva gestul, fără a-l lămuri. Scriitorul ce părea atât de echilibrat vorbeşte destul de laconic despre „rătăcirea” lui, iar tonul lui se schimbă complet odată cu prima epistolă urmând tentativei de suicid. Să-l vedem pe noul Lucian Vasiliu: „Sunt şi eu, ca tine, un mare însingurat. Sunt şi eu, ca şi tine, în căutarea curăţeniei fiinţiale. Îţi iubesc spiritul şi înfăţişarea, îţi iubesc raiul pe care mi l-ai oferit întotdeauna. Venisem complet sfâşiat de la Iaşi! Aerul prieteniei tale mi-a prins atât de bine, încât, spontan, m-am trezit pus în situaţia să-ţi indic ceea ce pentru mine era evident: tot echilibrul meu era la pământ. Cui să-l mărturisesc? Cum să-l mărturisesc? Sunt încolţit, de un timp, de mai multe întâmplări (care ţin şi nu ţin de relaţiile mele conjugale; mai mult sociale, aş spune). Pun pe seama stării mele infernale, de care scăpasem în clipa în care te-am regăsit, pun pe această seamă RĂTĂCIREA mea. Nu este spaţiu propriu să-ţi descriu toate cele pe care mi le-a oferit finele de an.” (pp. 246-247). Şi cum scria „vechiul” epistolier, cel dinaintea crizei, expeditiv nu din frică de Securitate, ci din acumularea de sarcini culturale: „Dragul meu, îmi pare rău că nu te simţi bine. Îmi pare rău că nu am reuşit să prind Cronica, să ţi-o trimit. Dar, sper, măcar Dialogul, pe la care eu trec foarte rar. Pe 25 şi 26 merg la Bucureşti (în februarie). Mai tatonez terenul cu a doua carte. Sper în curând să primesc şi eu vestea cea mare de la Cartea rom. Îţi urez multă sănătate şi forţă!, al tău, cu cele mai bune gânduri, Lucian V.” (p. 111). Scrisorile „ocupatului” Lucian Vasiliu se apropiau de laconismul şi densitatea factuală a telegramelor; şi ele, de altfel, erau aşternute şi pe vederi, cartoline, suporturi de hârtie cu format mic. În concluzie, dacă în cazul lui Aurel Dumitraşcu avem un singur personaj conturat de corespondenţă, unul omogen şi constant, în cel al lui Lucian Vasiliu se vede o ruptură, prin care scrisul se transformă odată cu subiectul. Epistolarul devine astfel interesant şi, pe alocuri, chiar captivant nu numai prin contribuţia poetului de la Borca, ci şi prin cea a autorului mai „realizat” de la Iaşi. Oricât ar părea de cinică o atare constatare, suferinţele, criza şi rătăcirea acestuia îi redimensionează scrisul şi-l fac să fie profund şi autentic, dramatic-confesiv. protagonistul corespondenţei rămâne însă Aurel Dumitraşcu, la figurat şi la propriu. E vorba de un tânăr extrem de înzestrat, dar fără studii înalte (va recupera, cum spuneam, la F.F.), cititor împătimit şi estet în contextul tot mai mizerabil al ultimului deceniu de ceauşism. Dumitraşcu gândea frumos şi se comporta corect în labirintul relaţiilor noastre literare şi sociale în care se orienta, cu un instinct special, mereu în direcţia moralmente bună. Cu sensibilitate pentru eternul feminin, era captivat de frumuseţea femeilor pe care le întâlnea; şi e înduioşător conflictul lui interior între furia că nu-i apare cartea la Albatros şi admiraţia pentru frumoasa ei redactoriţă, Gabriela Negreanu, ea însăşi un personaj cu un sfârşit tragic. Avea sentimentul gratitudinii şi multe scrisori fac referinţe pozitive, luminoase la oameni precum Daniel Dimitriu, Ion Horea, Cezar Ivănescu, D.R. Popescu, Paler, fără ca asta să-i diminueze spiritul critic. Nu înţelege furia lui Cezar Ivănescu împotriva tânărului Cărtărescu şi i-o spune direct lui „don Cezar”, fără teama de consecinţe. În relaţia sinuoasă cu Mircea Sântimbreanu, de la Albatros, trece de la preţuire la stupoare, când acesta îl scoate tot pe el vinovat pentru întârzierea debutului editorial; după care, la apariţia mult aşteptată a volumului, cei doi se împacă la o sticlă de coniac Murfatlar, tânărul fiind răsfăţat cu apelativul „cel mai scandalagiu tânăr poet din România”. E un provincial fără provincialism şi un scriitor mai cultivat şi mai rafinat decât mulţi din generaţia sa; şi un om, aşa zicând, complet, pentru care marile probleme ale existenţei nu exclud bucuria de a vedea un meci de fotbal şi a face o noapte albă când România câştigă o partidă importantă, prin care face un pas mare către calificare. (E vorba, desigur, de preliminariile la Euro 1984.) Jubilează când România învinge Italia şi se emoţionează, estetic şi „omeneşte”, când vede filmul rusesc Gară pentru doi. Îi place, evident, Gorbaciov şi, chiar dacă scrisorile lui nu pot spune negru pe alb cât de mult urăşte şi dispreţuieşte socialismul real, din „Epoca de Aur”, numeroase detalii conturează un tablou al dezgustului său moral. Dincolo de valoarea literaturii lui, Aurel Dumitraşcu a fost şi un om rar. Cum rară a fost şi prietenia dintre poetul cuceritor şi acela familist, unul de la Borca, altul de la Iaşi, făcând posibil acest remarcabil epistolar.