Între 1926 şi 1929, criticul E. Lovinescu (1881-1943), cel mai redutabil promotor al modernismului şi adept al sincronizării literaturii - ca şi al civilizaţiei, de altminteri - autohtone la mainstream-ul occidental, publică, în şase volume consecutive, o Istorie a literaturii române contemporane. Pentru prima oară un critic de reputaţie reuşeşte să convingă că prezentul literar românesc se înscrie într-o istorie şi, totodată, "face istorie". Mai mult încă: pentru Lovinescu adevărata literatură este cea a prezentului, singura capabilă să stîrnească cititorului o reacţie estetică autentică, fără să-l oblige la acea "reconstrucţie intelectuală" prin care să-şi croiască trudnic drum, prin straturile timpului, către realitatea operei. De aşa ceva, credea Lovinescu, trebuie să se ocupe erudiţii din universităţi (chiar dacă el însuşi era, ca formaţie, clasicist, şi a încercat în repetate rînduri să intre în breasla academică!). Materia criticului este actualitatea, istoria în devenire.

Brevetul lovinescian a avut puzderie de emuli, în paralel şi în bună convieţuire cu o altă aspiraţie, cea de a relua mereu şi mereu, după modelul altui critic interbelic de autoritate, G. Călinescu (1899-1965), panorama istorică a literaturii române "de la origini pînă în prezent". După al doilea război mondial apar cărţi masive, adesea în mai multe volume (sau măcar proiectate ca atare), cu titluri care declară făţiş intenţia de a scruta actualitatea literară. În 1974, Eugen Simion deschide seria de Scriitori români de azi, ajunsă, în 1989, la cel de-al patrulea volum, ale cărei completări succesive vor să dea o imagine evolutivă cît mai completă a prezentului literar. În 1975 un critic prolific, exersat în istoriografia mai tuturor epocilor de creaţie, Al. Piru, face inventarul Poeziei româneşti contemporane, în perioada 1950-1975, adică pînă în momentul tipăririi lucrării. Un prozator de succes şi reputaţie dubioasă, de colaborator apropiat al Securităţii învrednicit cu misiuni speciale în lumea scriitoricească, Eugen Barbu, dă la tipar o bizară Istorie polemică şi antologică a literaturii române de la origini pînă în prezent, care începe cu... Poezia română contemporană. În aproape 800 de pagini, cu coperţi cartonate, apare în 1980 primul volum, despre poezie, dintr-o Literatură română contemporană, lucrare colectivă, avînd pe frontispiciu Academia de Ştiinţe Sociale şi Politice, Institutul de Istorie şi Teorie Literară "G. Călinescu". Urmarea s-a pierdut în negura vremilor. După un an Gheorghe Grigurcu scoate Critici români de azi, de 644 de pagini. În 1985 universitarul timişorean Cornel Ungureanu publică volumul I, de 728 de pagini, din Proza românească de azi, cu subtitlul Cucerirea tradiţiei. Nu lipseşte nici O panoramă a literaturii dramatice române contemporane, de Mircea Ghiţulescu, acoperind, în 1984, în numai 316 pagini, intervalul dintre 1944 şi... 1984!

Exemple s-ar mai putea da o mulţime. În momentul de faţă însă criticii nu se mai încumetă la întreprinderi similare. Titlurile sună mult mai circumspect, precum Incursiuni în literatura actuală de Ion Simuţ (volum apărut în 1994, în care e vorba însă, în mare parte, tot despre "contemporani" de odinioară) sau, într-o formulare care dă deja de gîndit, Litere în tranziţie de Florin Manolescu (1998).

Unde ne este prezentul? Pentru cititorul de rînd, în ultima carte citită, pentru cel care se delectează cu spectacolul vieţii literare, în ultima decernare de premii ale uneia sau alteia dintre asociaţiile de scriitori sau ale altor instituţii culturale, pentru critici, în polemicile care se iscă pe tema "revizuirilor" tablei de valori. Dacă aruncăm o ochire în universităţi, surpriza va fi cu atît mai mare.

Cine crede că prezentul trece iute se înşală - o să spună cel care, plecînd urechea către vocea autorităţii academice, va afla că literatura contemporană acoperă ce s-a scris, publicat, citit şi comentat de la al doilea război mondial încoace. Cum poate fi înglobat prezentul cel cu picioare iuţi în cea mai lungă "epocă" a literaturii române moderne, însumând deja şase decenii - dublul perioadei interbelice, de exemplu, perioadă de vîrf şi de mare diversitate a creaţiei artistice - rămîne un mister. Noi însă continuăm să fim, conform periodizării standard, "contemporani" cu autorii ditirambilor la adresa lui Stalin şi ai diatribelor la adresa lui Tito, deşi de atunci încoace s-a scurs o jumătate de veac, în care s-a publicat enorm, s-au cernut şi disputat valori, s-au succedat numeroase mode şi generaţii literare, s-au modificat, uneori brusc şi tensionat, idei estetice, mentalităţi şi stiluri de viaţă.

Dar, la urma urmei, cînd începe prezentul nostru cel de toate zilele? Majoritatea românilor ar zice probabil că o dată cu moartea lui Ceauşescu şi căderea - mai abruptă sau mai lentă, depinde de punctul de vedere - comunismului. Literaţii au însă - cel puţin o parte considerabilă dintre ei - o altă părere.



Generaţia păcălită

Ultimele două decenii de comunism au însemnat, în felul lor, una dintre cele mai "stabile" perioade din istoria românească. De prin 1970 pînă în 1989 viaţa din România a avut un curs lent şi imperturbabil, degradîndu-se continuu sub toate aspectele. Puterea politică s-a strîns treptat în mîinile familiei Ceauşescu şi ale cîtorva acoliţi, generînd un cult al personalităţii în forme din ce în ce mai groteşti. Ideologia marxistă a lăsat cu încetul locul unui amestec insolit de precepte comuniste de inspiraţie extrem orientală, de tipul "strîns uniţi în jurul Partidului şi al Conducătorului său iubit", şi de atitudini naţionaliste care îşi dovediseră în repetate rînduri şi în defăimatul regim burghezo-moşieresc eficienţa politică. Lăsîndu-se cu greu înduplecat de "cererile oamenilor muncii", Ceauşescu se proclamă Preşedinte al Republicii. Cu cocarda tricoloră de-a curmezişul pieptului şi în mînă cu un sceptru - pentru care va primi o scrisoare de felicitare de la Salvador Dali -, este pus în galeria domnitorilor autohtoni. Viaţa cotidiană devine din zi în zi mai mizeră, iar supravegherea politică tot mai insidioasă şi mai temută. Orice forme de acţiune civică sînt descurajate sau pur şi simplu prohibite. Spaţiul public este invadat de o retorică goală, care nici măcar nu îşi mai propune să convingă pe cineva ci doar să demonstreze, prin omniprezenţă, stabilitatea de nezdruncinat a regimului. Racolajul partinic şi al serviciilor de poliţie secretă ia proporţii exorbitante. Sînt inventate noi forme de înregimentare, astfel încît nimeni să nu se mai poată sustrage controlului politic nemijlocit. Existenţa se consumă în principal în ceea ce s-a numit "civilizaţie de nişă", în cercurile restrînse ale familiei şi ale prietenilor apropiaţi, "de încredere". Producţia culturală se diminuează tot mai mult, încorsetată de restricţii economice, pe de o parte, de şicane politice pe de cealaltă. Graniţele ţării se închid, atît la intrare cît şi la ieşire, nu numai pentru persoane, ci şi pentru bunurile comerciale şi culturale.

Toate acestea se petrec cu încetul, la început pe nesimţite, astfel încît, în anii '80, impresia generală este că România străbate o nouă etapă de "boicot al istoriei", cum caracterizase un prestigios filozof interbelic, Lucian Blaga, îndelungatul şi tăcutul ev mediu timpuriu autohton. Nici o schimbare de curs nu mai părea să poată fi aşteptată, iar provocată nici atît. Între intelectualii şi artiştii din generaţiile mai vîrstnice circula deja sloganul "rezistenţei prin cultură", însemnînd abstragerea din contextul imediat şi "salvarea" spirituală prin ceea ce cultura deschide către atemporal şi universal. Cea mai decisă asumare existenţială a acestei poziţii a venit, la sfîrşitul anilor '70, din partea unui filozof de notorietate, Constantin Noica. El a hotărît să întoarcă definitiv spatele lumii din jur, retrăgîndu-se într-o căbănuţă dintr-o staţiune montană izolată, unde a adunat în jurul său un grup de discipoli, împreună cu care să poată perpetua, convivial şi ascetic totodată, spiritul "marii filozofii". Gabriel Liiceanu, unul dintre emuli, a avut curajul să transcrie şi să publice impresiile provocate de "modelul paidetic" construit de Noica. Mărturia lui Liiceanu, apărută în 1983 cu titlul Jurnalul de la Păltiniş, a stîrnit vii controverse în lumea intelectuală dezorientată şi vulnerabilă a vremii. Între altele, a iscat şi o querelle între "filozofi" şi "literaţi", provocată de opiniile lui Noica privind poziţia inferioară a literaturii şi a artelor în raport cu filozofia în ierarhia valorilor culturale. Simptomatic mi se pare faptul că această dispută nu a atins totuşi o chestiune de interes vital, anume dacă "modelul" noicean ar avea relevanţă şi în creaţia artistică, mult mai dependentă, în special în vremurile recente, de publicul contemporan şi, implicit, de contextul în care se naşte. În mod paradoxal, ambele poziţii se întîlneau în premisele lor fundamentale. Abstragerii prin "ridicarea la concept", profesate de Noica, îi corespundea, în artă, doctrina "autonomiei esteticului", apărată cu înverşunare de către oponenţii filozofului. Ca atare, "rezistenţa prin cultură" a însemnat, în literatură, o oscilaţie echivocă între formule "estetizante", cu aer escapist - "literatură evazionistă", i s-a spus ulterior - şi scrisul "esopic", cu trimiteri aluzive la actualitate - catalogate, tot ulterior, drept "subversive" (Ion Simuţ).

Pe acest fundal - încremenire în declin, lipsă de perspective, adîncirea prăpastiei dintre viaţa publică şi cea privată, deruta şi incoerenţa generaţiilor mai vîrstnice de creatori - încep să apară, către sfîrşitul anilor '70, în special la facultăţile filologice din marile centre universitare din ţară - Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara - germenii unei reacţii concertate. Apare, întîi de toate, o voinţă fără precedent în ultimele două decenii de a consfinţi public o schimbare majoră a conştiinţei şi a practicilor scriitoriceşti, în numele unei solidarităţi de vîrstă, de destin şi de atitudine. Apare, pe scurt, "generaţia '80".

Ea prinde contur - fiindcă nu cred că generaţiile "se nasc" biologic, ci mai degrabă se construiesc cultural - în cenaclurile universitare, care cultivă, atît cît mai poate încă spaţiul academic să se protejeze de lumea mocirloasă şi bezmetică de afară, un anume spirit de frondă, în orice caz, năzuinţa unei (alte?) culturi "alternative", deşi nu e foarte clar faţă de ce anume. În scurt timp, efervescenţa cenaclieră răbufneşte în presă, chestiunea "generaţionistă" devenind unul dintre subiectele cele mai fierbinţi la începutul anilor '80. Criticii influenţi ai vremii - precum Nicolae Manolescu, Ov. S. Crohmălniceanu, Eugen Simion, Mircea Martin şi alţii - sprijină dorinţa de afirmare, artistică şi doctrinară, a tinerilor condeieri, însă nu lipsesc nici campanii de denigrare, venite din partea revistelor aservite oficialităţilor contrariate de aerul rebel al debutanţilor, nici obstrucţiile editoriale şi de acces în mass-media.

Am numit cîndva, la scurt timp după căderea comunismului, acest grup care se afirmă solidar în arena publică la începutul anilor '80, "generaţia păcălită". Ea pare să se fi situat de la început şi pînă azi într-un contratimp dramatic cu mersul evenimentelor. Cei care îi aparţin, născuţi pe la sfîrşitul anilor '50, şi-au trăit adolescenţa într-o vreme în care încă se mai simţeau efectele "dezgheţului" început în deceniul şase. Viitorii "optzecişti" au fost liceeni dintre cei nevoiţi să-şi ascundă, prin subterfugii hilare - fileu de păr, suc de lămîie etc. - pletele de ochiul vigilent al autorităţilor şcolare. Au fost ascultători de muzică rock şi blues. Au îndrăgit independenţa şi au detestat spiritul gregar. Le-a displăcut sociabilitatea, mai ales cea instrumentată politic, punînd în schimb mare preţ pe afinităţile elective. Au fost prima generaţie din România postbelică relativ sincronizată cu tineretul occidental - aşa cum, de pildă, a existat o paradoxală convergenţă între Vest şi Est în momentul 1968, în ciuda discordanţelor politice nete de o parte şi de alta a Cortinei de Fier, între, de pildă, maoismul parizian şi ideile liberale ale Primăverii de la Praga. (Este de remarcat, în treacăt, că această convergenţă a fost spectaculos deturnată de Ceauşescu prin protestul la adresa invadării Cehoslovaciei de către trupele Pactului de la Varşovia, ieşire la rampă care i-a adus dictatorului o enormă popularitate şi a marcat cotitura decisivă către naţional-comunism. )

Cea dintîi apariţie editorială în numele generaţiei, antologia Aer cu diamante din 1982, îi înfăţişează pe coperta a patra pe autori, Mircea Cărtărescu, Traian T. Coşovei, Florin Iaru şi Ion Stratan, în blue jeans, cămăşi cadrilate sau t-shirt-uri, căţăraţi pe o locomotivă cu aburi. Titlul antologiei aminteşte de o melodie din Beatles, Lucy in the sky with diamonds, după cum şi ilustaţiile lui Tudor Jebeleanu evocă desenele care au însoţit muzica faimosului LP Yellow Submarine. Cîteva luni mai tîrziu un nou grup de poeţi afiliaţi generaţiei - Romulus Bucur, Bogdan Ghiu, Ion Bogdan Lefter, Mariana Marin şi Alexandru Muşina - editează o nouă antologie, Cinci. În anul următor volumul colectiv Desant �83 catapultează proza scurtă a tinerilor scriitori - Mircea Nedelciu, Sorin Preda, Nicolae Iliescu, Cristian Teodorescu, George Cuşnarencu, Ion Lăcustă, Constantin Stan, Marius Bădiţescu, Hanibal Stănciulescu, Ion Bogdan Lefter, Gheorghe Iova, Gheorghe Crăciun, Gheorghe Ene, Mihai Rogobete, Valentin Petculescu, Maria Holmeia şi Mircea Cărtărescu.

Cît de coerentă a fost mişcarea astfel inaugurată? Cît de profund a schimbat ea cursul literaturii române? În ce măsură poate fi luată drept prag al "actualităţii" literare româneşti? Am să încerc să schiţez cîteva răspunsuri la aceste întrebări, nu neapărat în ordinea formulării lor.



Prezentul de ieri şi de azi

Generaţia '80 şi-a găsit rapid un aliat de nădejde pentru a convinge că aduce cu sine un nou început: postmodernismul. Profitînd de formaţia lor universitară, care le asigura o lejeritate sporită în a-şi expune teoretic propriile idei, optzeciştii şi-au făcut un stindard din conceptul intens vehiculat în dezbaterile culturale şi ideologice din Occident.

Într-o versiune radicală, cea susţinută de Ion Bogdan Lefter, de exemplu, devenit în ultimii ani directorul unei reviste săptămînale de largă audienţă, Observatorul cultural, alianţa dintre generaţia '80 şi postmodernism ar produce o revizuire radicală a întregului tablou al literaturii române postbelice. Într-o atare variantă, după tristul interludiu stalinist, în care, cu cîteva excepţii izolate, nu s-a produs decît maculatură propagandistă, literatura română ar fi revenit, o dată cu generaţia '60, la matricea interbelică. Cea mai importantă consecinţă a perioadei de "dezgheţ" ar fi fost, din această perspectivă, "redescoperirea tradiţiei", eliberate acum parţial din chingile cenzurii şi ale răstălmăcirilor ideologice. Ca atare, literatura anilor'60 şi '70 ar sta sub semnul unui "neomodernism" retardat şi stagnant, în bună măsură opac la evoluţiile sincrone occidentale. Poeţii şi prozatorii de prim plan ai generaţiei '60 - Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Marin Preda, D. R. Popescu, Nicolae Breban, Augustin Buzura, Ştefan Bănulescu şi alţii - ar fi rămas tributari modelelor dintre cele două războaie - Lucian Blaga (1895-1961), Ion Barbu (1895-1961), Tudor Arghezi (1880-1967), Liviu Rebreanu (1885-1944), Camil Petrescu (1894-1957), Ioan Holban (1902-1937), Mircea Eliade (1907-1986), George Călinescu etc. -, fără a izbuti să aducă cu sine o "schimbare de paradigmă". Plasată în penumbra epigonismului, creaţia intervalului 1960-1980 face astfel loc generaţiei '80 pe poziţia de deschizător al unei "epoci" literare - cea a postmodernismului - în care ne-am situa încă şi astăzi.

Obiecţii nu au întîrziat şi nu încetează nici azi să apară. În 1986, într-un număr tematic al revistei "Caiete critice", Nicolae Manolescu, probabil cel mai influent critic literar al vremii, încerca să suprapună incontestabilele datorii ale generaţiei '60 faţă de interbelic unor tendinţe de dată recentă, anume despărţirea amiabilă a "postmodernilor" de predecesori, "recuperarea" şi "reciclarea" trecutului literar în creaţia proprie. Argumentul era însă destul de şubred - a şi fost, de altfel, abandonat ulterior de către autor -, fiindcă şaizeciştilor le-a lipsit în mod evident distanţarea ironică şi melancolic-jucăuşă a "revizitărilor" postmoderne ale scrierilor predecesorilor. "Redescoperirea" lui Blaga, de exemplu, poetul-filozof care şi-a lăsat cea mai adîncă amprentă asupra temelor şi formelor de expresie ale liricii generaţiei '60, a căpătat o aură de solemnitate pioasă: ea nu a vizat doar opera scriitorului, ci şi demnitatea celui care, în perioada stalinistă, a preferat recluziunea şi scoaterea din circulaţie a numelui său, complicităţii cu noul regim. Metaforismul blagian şi încrederea în poezie ca formă de revelare a nevăzutului lumii au însemnat pentru poeţii de după deceniul proletcultist o soluţie existenţială de depăşire a trecutului imediat, fie în adîncul subiectivităţii, fie spre înălţimea transcendenţei.

Pentru unii dintre cei veniţi mai tîrziu, disputele despre postmodernism purtate în România anilor '80 şi prelungirile lor actuale au mai degrabă aerul unei bizarerii parohiale. "Oricît de ciudat ar părea, în anii, cînd intelighentsia poloneză era profund implicată în Solidarnosc şi în samizdat, intelighentsia română discuta cu pasiune despre postmodernism!" - scrie Caius Dobrescu (n. 1966) în 1995. Cert este că relaxarea estetică - anything goes! -, epistemologică şi etică proprie postmodernismului apusean cel puţin în prima sa etapă devine suspectă într-un climat concentraţionar în care "anything matters", şi cea mai măruntă decizie a individului, creator sau nu, este în permanenţă supusă unei uriaşe presiuni exterioare. Înţeles de către mulţi comentatori ca o consecinţă a democratizării masive a lumii libere din anii �60 încoace - fastă sau nefastă, în funcţie de opinii -, postmodernismul estetic occidental cu greu şi-ar putea găsi un echivalent într-un regim dictatorial atît de dur ca în România ceauşistă. Despre corelativul "societăţii postindustriale" nici n-are rost să vorbim în legătură cu România

anilor '80.

Pe tema postmodernismului s-au consumat, în cele mai variate colţuri ale lumii, tone de hîrtie. România n-a stat deoparte. Ne putem însă întreba dacă, dincolo de etichetările generale, creaţia optzeciştilor a adus o schimbare profundă în mersul literaturii române. Răspunsul este, din punctul meu de vedere, categoric afirmativ.

Poezia declară război metaforismului, lirismului şi oricărei metafizici în travesti, punînd armistiţiu în schimb bătăliilor de graniţă tradiţionale cu spaţiul prozei. Versurile se lasă invadate de viaţa de zi cu zi, de detaliul biografic, de impresiile colectate în stradă, în apartamentul de bloc sau în trenul de navetişti, de omenescul experienţelor dramatic-derizorii, lexicul poetic se democratizează şi se împestriţează, sintaxa se pliază pe cele mai variate registre stilistice, de la cel al tiradei bufone la cel reportericesc. Poetul nu mai vrea să oficieze. Poetul scrie. Adesea, scrie despre faptul că ar vrea să scrie. Sau despre faptul că scrisul rescrie ce a fost deja scris.

Proza se dezice - chiar dacă Vattimo nu era cunoscut la noi la vremea aceea - de "marile naraţiuni". Aproape fără excepţie, optzeciştii se feresc, cel puţin într-o primă fază, de roman, publicînd ceea ce ei numesc "proză scurtă": nici nuvelă, nici povestire, nici schiţă, întrucît nu se subordonează nici unui canon prestabilit de construcţie epică sau de compoziţie. Unii critici au văzut în această preferinţă drumul firesc al începuturilor unor prozatori care "îşi fac mîna" pentru a trece apoi la creaţia de largă respiraţie. Se înşelau. "Proza scurtă" le convenea optzeciştilor pentru că părea să le ofere o priză mai directă la "viaţă", în derularea ei necontrolată de vreo instanţă exterioară, fie ea "destin", "semnificaţie", "viziune" sau chiar... voinţă auctorială. Instantaneul, fragmentul, anodinul, insignifiantul, incongruentul, marginalul, inautenticul sau kitschul dau substanţa predilectă a prozei optzeciste.

Descrierea fugară pe care am încercat să o fac creaţiei optzeciste, în liniile ei principale, nu dă însă măsura mutaţiei pe care aceasta a produs-o.

În profunzime şi în bună parte inconştient, cred că optzecismul s-a lansat în aventura concilierii unor atitudini contradictorii. Autorii de prim plan ai generaţiei au vrut să readucă, prin scrisul lor, existenţa concretă şi nemijlocită într-un spaţiu public saturat de ipocrizie, de minciună şi de îndoctrinare, în care literaturii îi rămăsese să aleagă între rolul de imaginar compensator şi acela de manual de supravieţuire. Pe de altă parte, tot ei au nutrit conştiinţa apăsată a "artefactului" literar, a scrisului fatalmente înscris în convenţii şi uzanţe, a "înscenării" estetice nu doar necesare, ci inevitabile. Fără să clameze, ca avangardiştii interbelici, cu care au fost grăbit şi impropriu asociaţi de către o parte din critica vremii, optzeciştii s-au pus, dimpotrivă, în postura "profesionistului" stăpîn pe tainele meseriei. Au fost, şi în parte mai sînt, un fel de "experţi autenticişti", amalgam instabil, uneori spectaculos, alteori contrariant. Au avut, fără doar şi poate, un proiect "democratic", de deschidere a literaturii către cititorul obişnuit, prea puţin interesat de zona trăirilor excepţionale rezervate prin cutumă poeţilor şi prea puţin convins de pretenţia romancierilor de a da sens realităţii prin imaginaţie. Însă împlinirea acestui proiect a urmat foarte adesea căile întortocheate ale artificiului tehnic sofisticat, ale întreţeserilor intertextuale rafinate, ale jocului livresc, ale aluziei şi parodiei, ale citatului ascuns, deturnat, ale referinţei oblice ş.a.m.d. "Concepte pivot ale poeticii optzeciste, autenticismul şi textualismul sînt cele două principii polare care se regăsesc, în dozaje şi raporturi variabile, în mai toate cărţile generaţiei. Această coabitare pare însă a fi un act contra naturii" - observă cu îndreptăţire Adrian Oţoiu, în primul volum din Trafic de frontieră, cea mai completă şi mai pătrunzătoare analiză a prozei generaţiei �80 pînă în momentul de faţă.

Mircea Nedelciu, figură centrală în rîndurile prozatorilor optzecişti, lovit din nefericire la scurt timp după căderea comunismului de o boală necruţătoare, se percepea pe sine ca un prozator "angajat", nu prin "mesajul" scrierilor sale, ci prin intenţia de a institui, prin arta literară, o "pedagogie a lecturii". Punerea în evidenţă a distanţei dintre text şi referentul său, alertarea cititorului în privinţa artefactului textual, ar da acestuia un spor de luciditate şi de vigilenţă care să-l ajute să se ferească de mecanismele manipulării, instrumentate din belşug de discursul public românesc din perioada comunistă. Proiectul, extrem de generos, era însă şi în bună măsură utopic, într-o societate avidă în primul rînd de "adevăruri" rostite fie şi doar cu un sfert de gură.