Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Critici invitaţi:
Prezenţa lui Rolf Bossert de Ion Pop


Substanţiala antologie bilingvă din lirica lui Rolf Bossert, Ich steh auf den Treppen des Winds / Stau pe treptele vântului, publicată în 2008 la Editura Institutului Cultural Român în traducerea inspirată a Norei luga [i încadrată de două texte profund comprehensive semnate de Gerhardt Csejka [i Ernest Wichner, readucea în actualitate figura tragică a unuia dintre reprezentanţii cei mai valoro[i ai noii poezii de expresie germană din România anilor '70-'80.

Ecoul acestei importante cărţi n-a lipsit (revista Observator cultural a publicat acum un an un triptic de lecturi critice atente, ale lui Georg Aescht, Cristian Cercel, Cosmin Dragoste, şi l-a înregistrat, cu un entuziasm motivat, şi tânărul poet Claudiu Komartin. E o lectură ce merită, însă, reluată, tot aşa cum s-ar cuveni să se reintroducă în circuitul viu al receptării traducerile deja existente, precum antologia Vânt potrivit până la tare din 1982 (titlu de poem al lui Rolf Bossert) amplificată, ca şi unele culegeri individuale, ori să fie realizate noi transpuneri. Fiindcă este vorba despre o generaţie substanţial novatoare pentru poezia acelor ani, nu doar germană ci şi de expresie românească, iar în cadrul ei Rolf Bossert rămâne un punct de reper major. Ceea ce s-a petrecut ca fenomen înnoitor la «generaţia '80» a fost, de fapt, anticipat şi încurajat de cei câţiva poeţi atunci foarte tineri, unii din «Aktionsgruppe Banat» (din care făcea parte şi Bossert), alţii întâlnindu-se şi în paginile revistei Echinox(O antologie în pregătire va da seama în curând despre acest Echinox liric german).

Aceasta, deoarece confraţii noştri de limbă germană afirmau de la început o atitudine implicată, de oameni cu o biografie angajată în social şi politic, asumându-şi decis o etică înaltă, o responsabilitate faţă de sine şi de lume ce refuza medierile simbolico-metaforice excesive ale unui anumit modernism cu stilul său înalt-ritualizat, preferând şocul realului imediat, al limbajului cotidian, o anumită tranzitivitate a discursului întemeiat de pe datul concret şi susţinut de un suport (auto)reflexiv, deci critic şi autocritic. Peter Motzan a numit foarte exact trăsăturile acestui lirism ce se detaşa de o anume tradiţie provincială locală, deschizându-se către poezia germană mai recentă (ilustrată în primul rând de un Brecht, dar, şi mai nou, de un Rolf Brinkmann, sau către cea americană - Frank O'Hara - sensibilă la faptul obişnuit, de fiecare zi, cu miză aşadar «realistă», «prozaică». În formularea sa, este vorba despre o poezie în care «rectitudinea morală se manifestă prin subminarea ornamenticii, prin aruncarea peste bord a balastului retoric şi prin confruntarea permanentă a unor idealuri etice cu realitatea trăită».

Rolf Bossert a fost dintre poeţii care au avut «privilegiul» unor confruntări dintre cele mai dure cu această realitate a unei lumi de constrângeri şi de cenzuri, a suferit în sensul cel mai propriu brutalitatea organelor represive, fiind crunt bătut în preajma Casei Scriitorilor în anul 1981, a fost silit să se decidă pentru expatriere în 1985, pentru a-şi lua apoi singur viaţa abia după două luni de la sosirea în Germania, ca «repatriat tardiv». Abia împlinise treizeci şi trei de ani... Această formulă, citată de Gerhardt Csejka, i s-a potrivit şi altfel, cu o dureoasă ironie, căci el a fost (este) poetul care nu şi-a găsit locul de echilibru mereu căutat, descoperindu-se întotdeauna în răspăr cu discursul oficial, al Puterii, şi politice, dar şi poetice. Poemele din prima sa etapă de creaţie, adică de prin 19721979, îşi pun deja întrebarea: «Dar cine-i realitatea?», răspunzând tot prin interogaţii ferme, prin care se insinua starea de inconfort a subiectului şi solicitarea conştiinţei sale civice lucide. Zisa «realitate» nu mai trebuia, de fapt, să stea «într-un galantar pentru făcătorii de poezie / gata să se vândă pe câteva vorbe bune în versuri frumoase», ea «nu se prea (purta) moral» cu cel «atacat», era de urmat cu precauţie pe un drum pentru care, spune poemul, «nu scurtimea contează». Statutul incomod, de trouble fête al poetului era astfel pus în evidenţă fără echivoc, ca şi condiţia problematizant-interogativă, productiv-tensionată a discursului său.

Rolf Bossert asigură consecvent aceste repere în texte ce asociază subtil sapienţialul ironic grefat pe notaţia concretului modest, dacă nu mizer, al lumii din jur (cămine studenţeşti bucureştene, cu «mirosul de gogoaşă» greu de tradus în nemţeşte, camere de bloc modeste, penuria alimentară cotidană, «steagul alb al capitulării în faţa gurii», beţiile prin «cârciumi renovate» înainte de a începe o altă săptămână de lucru, cu «nicio certitudine în buzunar», o «sfârşeală de primăvară» generală... Unele poeme devin concentrate «pilde», proverbe deviate, «haiku»-uri, travestiuri ludice de mesaje subversive, privind lipsa de libertate a expresiei, impulsul de revoltă («Caut câine/ cu 2 boturi / care să nu fie obligat să tacă / atunci când muşcă», «Plumbul e leneş, / glonţu-i încă pe drum. / Mai avem timp», «Spaţiul are muchii. / Nici voce, nici ureche,/ strigătul e pătrat», «Când ajungi să te apere vinul / eşti terminat»).

Cum s-a mai observat, pe măsură ce înaintează în timp, poezia lui Rolf Bossert câştigă în substanţă biografică, e tot mai dramatic asumată de un eu agresat de realitatea cenuşie şi ostilă, simţind «ochiul lui Kafka în propria beregată», surprins de o stare de nesiguranţă şi angoasă - «Cine are un cântec/ îşi pipăie beregata / fără un motiv evident», «stau pe treptele vântului», «Aia stau la uşă / cu ciocane şi crizanteme: / nu-s oaspeţi, nu-s salahori. /.../ Dar nu-s / ai Domnului îngeri de piele. / Pielea ta o râvnesc, cuvintele mele», «o armată oarbă ocupă fântâna». De unde mai înainte limbajul fusese deschis ironic, de tăioasă francheţe în modelarea cvasiaforistică a versului, acum discursul apare mai agitat, mocnind de tensiuni concentrate, de un expresionism reţinut, pe care-l aproximează un poem autodefinitoriu precum Weekend, unde ambiguitatea femeie iubită-limbă sugerează tocmai focalizarea atenţiei asupra faptului trăit cu acuitate, însă atent cântărit şi prins în rama strictă a sunetelor : «Tu, aliată / la gesturi călduţe, ostatecă / unor strigăte spontane ascuţite / gândite cu grijă. / Funcţionară mică / a zilei, ne- / vinovată căruţaşă de adevăruri procentuale. // Obosită ţi-e pielea / ţi-e carnea, de tot / ce trăieşte. // (Cum a fost pe roată?/ hai, uită. Te mai gândeşti / la mâine? Te-ai spetit / vorbind). Acum / buricele degetelor mele / îţi par delicate / ca stigmatele care te-nfierează. // Lasă-te-n albe cearşafuri, / iubito, pe hârtia / nouă şi-ntinsă, / limbă, tu. Povesteşte-mi / ce-ai văzut, nimic / să nu uiţi, îţi iert / ochii.» Ceva din disciplina notaţiei celaniene multiplu stratificate în încordarea ei senzorial-intelectuală trece în poemele lui Bossert, lăsând de altfel şi ecouri mai directe, trimiteri la destinul tragic al poetului care-şi alesese drept mormânt apa Senei. Nici «asfaltul lângă plămâni», de care urma să se strivească trupul lui Bossert la 17 februarie 1986 nu rămâne nepresimţit, ca dureros-ironică, brutală limită, «coaja / unei definiţii a stării de libertate».

Mesajul cel mai profund al scrisului său ţine, poate, tocmai de această zbatere dramatică între iubire şi furie - cum mărturiseşte la o pagină a cărţii - , între dragostea de adevăr şi de libertate a fiinţei şi revolta contra tuturor reprimărilor ei, cu o forţă a angajamentului existenţial ce se transmite, nealterată, în fiecare poem. Şi e edificator faptul că sfrânciocul (Neuntoter), mica pasăre răpitoare printre cuminţile vrăbii (devenită titlu al volumului publicat în 1984 la Cluj) este chemat simbolic să-şi facă cuib «în cel mai paşnic / gol în cuvântul / aşaşaşa /.../ în gura ruptă a poetului»: oricât de ambiguu şi de aproximativ, discursul liric e investit, aşadar, cu o forţă de atac şi cu o cutezătoare vitalitate chemată să contrazică inerţiile cenuşiului trai inerţial comun, fie şi numai ca «un killer mic al molohului cotidian» - cum se scrie altundeva. Rolf Bossert le-a înfruntat curajos şi demn până la capăt, lăsându-ne despre această sfidare una dintre cele mai tulburătoare şi autentice mărturii.

Rolf Bossert, Ich steh auf den Treppen des Winds/Stau pe treptele vântului, Editura Institutului Cultural Român, 2008.