Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Premiul Nobel pentru Literatură:
prezenţe la Festivalul „Zile şi nopţi de literatură”, Neptun, 2011 - jacques fournier - Exilul prin contraexemplu şi prin exemplu de ---


Nu ştiu dacă locul meu este printre atâţia poeţi ai lumii, cunoscuţi şi recunoscuţi, eu, care nu am publicat cu totul decât patru plachete subţiri de poezie în 17 ani.
Dar mă simt bine printre dumneavoastră, cum mă simt bine printre poeţii pe care, de 10 ani încoace, îi invit să vină să-şi citească poemele în faţa celor mai diverse tipuri de public. Unii dintre cei de faţă pot depune mărturie despre pasiunea pe care o am pentru a face auzită vocea poeţilor.
Contraexemplul din titlul interven- ţiei mele sunt chiar eu. Eu nu cunosc exilul. Nu sunt exilat din ţara mea, nu sunt exilat din limba mea. Sunt francez, m-am născut în Franţa, trăiesc în Franţa de când m-am născut şi muncesc în Franţa.
„M-am născut în limba franceză cum alţii s-au născut în varză, iar altele – în trandafiri.
Locuiesc în limba franceză, în vreme ce puţini, după ştiinţa mea, locuiesc în varză sau în trandafiri.
Prin urmare sunt locuit de limba franceză, în timp ce rari sunt cei locuiţi de varză sau de trandafiri. Cu excepţia câmpurilor de varză şi a câmpurilor de trandafiri.
Da, aşa e: sunt un câmp de limbă franceză, pentru că limba franceză cântă în mine. Iar eu, care n-am ureche muzicală şi cânt fals, îi simt cântecul în mine când mă aştern s-o scriu sau când o citesc.
Franceza ESTE limba mea. Nu scriu în franceză pentru a apăra limba franceză. Nu scriu în franceză din militantism, nici din plăcere, ci din naştere. Scriu în franceză pentru că nu pot altfel.”

(fragment dintr-un text apărut în Poésies d’expression française, 144 poètes de langue française, Editura Seghers, Paris, Franţa, 2008)

Cu toate astea, am acceptat fără ezitare invitaţia de a avea o intervenţie la acest colocviu pe tema exilului. De ce? Pentru că mă doresc aici purtătorul de cuvânt al poeţilor care cunosc exilul, îl trăiesc în fiecare zi, şi pe care, sper, veţi avea într-o zi ocazia şi norocul să-i auziţi vorbind ei înşişi despre exilul lor. Sau despre cu totul altceva.

Am apelat la trei prieteni poeţi, prieteni şi ai Casei Poeziei din Saint- Quentin-en-Yvelines.

De la Myriam Montoya, născută în Columbia în 1962, exilată în Franţa din 1994, veţi asculta fragmente dintr-un interviu pe care l-am publicat în nr. 13 din „Ici & Là”, revista pe care o conduc.

Tanella Boni, născută în Coasta de Fildeş în 1958, şi-a făcut studiile în Franţa (la Toulouse şi Paris). S-a întors să lucreze în Coasta de Fildeş. În 2003, îşi părăseşte ţara devastată de războiul civil. Voi citi câteva fragmente dintr-un roman în curs de apariţie, pe care ea a avut amabilitatea de a mi-l încredinţa.

În fine, poetul irakian Salah al Hamdani s-a născut la Bagdad în 1951. A cunoscut, ca student, închisoarea şi tortura sub regimul lui Saddam Hussein. A ajuns în Franţa în 1975. Voi citi fragmente dintr-un lung poem al lui, scris special pentru acest colocviu.

Tuturor le mulţumesc pentru contribuţiile lor.

Fragmente din interviul acordat de Myriam Montoya revistei „Ici & Là” editată de Casa Poeziei din Saint-Quentin-en-Yvelines, martie 2010.

(…) Să emigrez în Franţa, la acel moment, nu era pentru mine decât un vis îndepărtat care, în ciuda situaţiei mele complicate, nu era încă în planurile mele. În Columbia, ocupându-mă de fiica mea, reuşisem să-mi termin studiile şi începeam să-mi practic meseria de profesor şi cercetător în ştiinţe sociale, participând în acelaşi timp, în felul meu, la procesul politic şi la speranţele pe care le avem pentru această ţară. Ne aflam în perioada asasinatelor nepedepsite. Pe vremea aceea, partidul de stânga UP (Uniunea Patriotică) era ţinta forţelor statului, a grupurilor paramilitare şi a traficanţilor de droguri care au asasinat mii, nu exagerez, de lideri (deputaţi, senatori, primari, candidaţi la preşedinţie), militanţi şi simpatizanţi ai acestui partid legal. Mulţi au fost nevoiţi să părăsească ţara. Tot acest concurs de împrejurări m-a obligat să iau această decizie şi să cunosc sfâşierea diasporei. (…) Primii ani au fost grei, am avut mai multe perioade de depresie, trăiam într-o stare contradictorie care m-a împiedicat cu siguranţă să trăiesc liniştită. Parisul mă atrăgea, încercam să profit de frumuseţile sale dar, în acelaşi timp, simţeam că nimic nu îmi aparţinea, că nu îmi era locul acolo, totul îmi părea impus. Trăiam într-o situaţie, ca mulţi alţii, foarte precară şi confuză (…). În violenţele care au lovit Columbia între 1988 şi 1994, şaptesprezece persoane din jurul meu (rude, prieteni şi cunoştinţe din vecini sau de la şcoală) au murit asasinate, şi toată această durere îmi neutraliza emoţia şi mă împiedica să trăiesc deplin în noua mea realitate (…) Calea pe care a luat-o scriitura mea în Franţa corespunde fără îndoială destinului meu de emigrant, unei nevoi de a exprima această miriadă de senzaţii, de obsesii, de vise recurente, de imagini şi de gânduri care se amestecau. La Paris, m-am recunoscut în anumite femei anonime care, din motive economice, politice sau religioase, au trebuit să plece din ţările lor şi care erau aici un fel de cetăţeni de mâna a doua, dar ele erau eroinele mele tăcute şi m-am simţit legată de ele prin feminitate şi dezrădăcinare. Atunci am scris poemele şdin două volume: „Dezrădăcinări”/ Desarraigos şi „Urme”/ Huellasţ (…). Când eram foarte tânără voiam să mă fac istoric, dar foarte curând mi-am dat seama că istoria poate fi o hetairă care se vinde celui care oferă mai mult şi că de obicei versiunea ei e aceea a învingătorilor. Sunt convinsă că poezia este în relaţie cu lumea, cu viaţa şi cu istoria, că este o „versiune libertariană” a acestora. Că este un răspuns personal la enigmele vieţii, la cele mai vechi şi mai recente legături pe care societăţile le ţes şi care dau ca rezultat ceea ce noi numim istoria umanităţii, asta n-a încetat niciodată să mă surprindă.

*
* *

Fragment din romanul în curs de apariţie de © Tanella Boni

De când am ales să locuiesc în colţul lunii, acest oraş şi acest cartier pe care credeam că le cunosc şi care, o dată cu trecerea anilor, par atât de goale în ochii străinei care sunt, am devenit insomniacă, la fel ca mulţi ivorieni care nu mai ştiu cărui sfânt să se închine. În dimineaţa asta, după o noapte albă, imagini contrastante au astupat golurile din memoria mea jupuită de vie. Unele mă aduceau înapoi în trecutul meu liniştit, celelalte, mai actuale, desenau siluete imprecise într-un peisaj devastat de război. M-am gândit la cele mai frumoase pagini pe care le-am scris, strânse în casa pe care am transformato în bibliotecă şi apoi am abandonat- o. (…).

[În Franţa] mi-a fost îngrozitor de greu să înţeleg de ce trebuie să rămân eterna străină, de cealaltă parte a frontierei. Pentru mulţi, eu mă aflu pe pământ francez doar din întâmplare. Fotografiile acestui accident de parcurs încă îmi lipsesc. Ele aparţin acelor breşe de memorie care arată că ambiguitatea va rămâne totdeauna în relaţiile noastre în care umanitatea lipseşte. (…)

De aici înainte, luna este căminul meu, locul de unde observ îngustimea spiritului unui mare număr de pământeni, netrebnicia oamenilor care se agaţă de putere, vanitatea noilor tribuni din pieţele publice. Nu ştiu unde se află adevărul de care îmi vorbea mama când eram doar o fetiţă. Acest mic adevăr care dă sens vieţii unei femei. Departe de pământul pe care totul se rezumă la concurenţă şi la lupta pentru supravieţuire, eu dorm printre nori.

*
* *

Poem pe care © Salah al Hamdani mi l-a trimis la solicitarea mea.

Ce e exilul?

Prietenului meu Jacques Fournier

Ce e exilul?
A scrie lumina, o provocare pentru sine
departe de oraşele interzise
la umbra aripilor zbuciumate ale
unei păsări care nu mai cântă.
A ploua, cuvânt cu cuvânt
împotriva curentului
până la pierderea respiraţiei
pe cărarea unui vis nemărginit

Ce e exilul?
Zile care se deplasează pur şi simplu
de la o oglindă la alta
precum furia mamei condamnatului
Poate e un sâmbure de rodie
tare înăuntru şi zemos pe-afară
o cabană într-un nor
o patrie improbabilă
sau un anotimp răvăşit

Ce e exilul?
un gest de angajament
o mărturie ofensivă
Este un corp multiplu
cuvinte care ţes speranţa
sâcâie iluzia
într-o existenţă macabră

Ce e exilul?
Alfabetizarea în amintirea unei naţiuni
pentru că viii sunt morţi,
iar morţii sunt martiri

Exilul e o crimă
imagine a unui creier precar
papioane pentru oameni drepţi
sau forţă pentru revolte viitoare?

Ce e exilul?
Să visezi în plină zi
Să crezi că străbaţi invizibilul atunci
când te loveşti de umbră
Exilaţii sunt cei mai mari perdanţi ai omenirii

Exilul şi jurământul său
o fântână amară
epoca vântului
şi fâlfâirile unei turturele care
survolează silueta propriei sale singurătăţi
Precum succesiunea dimineţilor
Efemerul şi infinitul respiră
Exilatul, cel aflat departe şi malul său

Exilul
E o deportare ruşinoasă
În care totul e normal şi orizontul, tenebros
L-am văzut
Construind infernul în faţa zidului ruşinii sale

Pe câmpul exilului
Cerul iubeşte iarba sub privirile
cailor pe care-i acoperă toamna
şi ţepi negri
noaptea
atrag mieunatul trist al celui de
departe la banchetul regretului

Adesea mă aşez între picioarele
încrucişate ale serii
ascult cum şuieră spiritul străduţelor în mine
şi lăcustele copilăriei
avide să devore lumina tristă

Cu un picior în potopul care se întoarce mereu
cu altul sub ploaie
bat în vis
la o uşă care nu se deschide niciodată

În anotimpul frigurilor
devin stepă ameninţată de îngheţ
sub un cer pîngărit de secetă

Exilul este o lacună în suspinul argilei
O sămânţă plantată într-o imensă suferinţă

Şi aşa vine pe neşteptate vremea
Când oglinda nu-şi mai suportă reflexia
O vorbă-n vînt
Deschisă către lăcomia oamenilor fără demnitate
Atunci când dimineaţa e încă jilavă
şi cînd depărtarea galopează
îndărătul fluturilor.

Pentru a ajunge în miezul florii nocturne
pe marginea cernelii întărite
exilul prelungeşte gândul
Dansează sub haina umbrei
ca fetuşi în vânt
faţă în faţă cu goliciunea râului
Apoi cuvintele de-a valma
dup-amiaza
persistă în mine ca un miraj îndelung
şi adânc

Spun:
culege steaua de mare
care se plictiseşte ascultând
nechezatul
visului meu
Ea face cărare prin pajiştea amintirii mele
De departe, într-o adiere caldă
zăresc cenuşa Bagdadului

Scrierile alunecă pe iarba înaltă şi argintie de iulie
Mă gândesc la mama
ca la sunetul unui clopot în deşert
magie a cuvintelor
peşte irizat ce dispare într-o clipă de eternitate
printr-o metaforă nouă

Din aerul turcoaz
fragilităţi de frunze în zori pe morminte
trezirea pădurii în spatele cortinei amanţilor
visul unei buburuze adormite în mine
esenţă a lucrurilor
la infinit

Exilul seamănă poate cu chipul
întunecat al anotimpurilor
Un stindard deasupra unui râu fracturat
Un palmier dezgolit în zori îşi ţesală caii sălbatici
Sub privirea îngerului sever
Îngerul care veghează asupra
secretului cuvântului
şi întârzie
ca o aversă inertă
pe oglinda întunecată a acestei întrebări

Ce e exilul?
Tenebre adânci şi crai-nou de lună.


1 iunie 2011

Nu este vorba aici decât de trei mărturii dintre cele zece pe care leaş fi putut aduna de la poeţii care au „ales” voluntar sau nu Franţa ca ţară care să-i găzduiască, pentru că au fost goniţi cu bâta din ţara lor, pentru că au fost intimidaţi sau pur şi simplu pentru că nu puteau face altfel.

Citindu-vi-le, ascultându-le, nu mă pot împiedica să-l parafrazez pe Aragon, care spunea că „nu există iubire fericită”, spunând sus şi tare: nu există exil fericit. Exilul e o violenţă contra unei fiinţe umane, fie că e vorba de un scriitor, gunoier, ţăran, funcţionar ori avocat. Oricare i-ar fi situaţia, trăieşte o dezrădăcinare. Chiar şi Victor Hugo, evocat aici ieri, s-a simţit alienat, exilat fiind la 60 de kilometri de coastele franceze, pe insula Guernesey.

Admir forţa de caracter a acestor femei şi bărbaţi care îndrăznesc să abandoneze tot şi care trebuie s-o ia de la zero într-o ţară şi o limbă cel mai adesea necunoscute. În timp ce Myriam Montoya, vorbitoare nativă de spaniolă din Columbia, şi Salah al Hamdani, vorbitor nativ de arabă din Irak, au făcut din franceză limba lor, în paralel cu limba lor maternă, pentru a crea o limbă nouă, din care e alcătuită poezia lor, ceea ce reprezintă marca definitorie a oricărui poet demn de acest nume, cazul cel mai „disperat” dintre cei trei pare a fi Tanella Boni, poate deoarece, spre deosebire de ceilalţi, ea n-a trebuit să înveţe limba ţării care a primit-o, pentru că franceza era deja o limbă pe care ea o folosea în ţara ei de origine, unde a trebuit so înveţe.

Dar acesta nu e decât un punct de vedere care nu neagă cu nimic calitatea scriiturii Tanellei Boni, pe care eu o consider o mare poetă. Dar această îmbogăţire nu priveşte decât o mică parte dintre exilaţi. E un lux (relativ, dar real) de care din păcate nu pot profita milioanele de oameni pe care ticăloşia altor oameni (prea adesea nepedepsiţi) îi aruncă în stradă şi în toate mările din lume. În confortul nostru, să nu uităm de ei. Cum se spune în Franţa, „asta nu este literatură”.

Traducere din franceză de Luminiţa Corneanu

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara