Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Dreptul la replica:
Prezenţa poetului de Ion Cârnu



În nr. 12 al României literare din aprilie a.c., P.P. Gogan analizează cu destulă uşurinţă un colaj fotografic realizat pe 22 noiembrie 1881, remarcabil pentru acea vreme, la festivităţile prilejuite de dezvelirea statuii lui Ion Heliade Rădulescu din faţa Universităţii Bucureşti.
După motivaţii corecte privind participarea lui Mihai Eminescu la festivităţi, cum sunt: "...la redacţia Binelui public se întâlniseră pentru a hotărî asupra discursului din partea presei bucureştene: Eminescu - Timpul; G. Dem. Teodorescu - Binele public; D.A. Laurian - România liberă, Fr. Damé - Românul. Mihai Eminescu era unul dintre oficiali. La 21 iunie 1881 Eminescu scrisese în Timpul că "Statuia lui Eliad zace, dată uitării, în umbra zidurilor Universităţii", sau "Mâne are a se descoperi cu toată sărbătorirea cuvenită, statuia lui Ion Eliad", scoţând în evidenţă "meritul" "nepreţuit de mare" al celui sărbătorit. Autorul ajunge la concluzia că un anume personaj cu alură de dandy, care era în preajma statuii, ar fi Mihai Eminescu: "Siiigur - până la proba contrară!" (n.a.). Este clar că Eminescu, care a menifestat o simpatie statornică faţă de Ion Heliade Rădulescu încă din 1867, când îi dedică poezia "La Heliade" nu putea lipsi, el fiind "unul dintre oficiali" şi care a mai participat la manifestări de asemenea anvergură în august 1871, tot ca organizator, la sărbătoarea de la Putna. Aici a citit o poezie de Dimitrie Gusti cu atâta căldură, încât ropote de aplauze au izbucnit din mulţimea entuziasmată de vocea sa melodioasă.
Căutând să anuleze legenda falsă a vieţii paupere a lui Eminescu, cel puţin în perioada de care ne ocupăm acum care conţine mai multă maliţie întreţinută de detractori decât adevăr istoric, P.P. Gogan stabileşte după studii fizionomice un portret al lui Eminescu într-o poziţie neclară, dintre care cel puţin trei argumente cad: tunsoarea, care nu se aseamănă cu nici una din fotografiile lui Eminescu cunoscute până atunci, mustaţa arcuită pe care a purtat-o numai între 1886-1887 şi alura mai zveltă a personajului. Alăturează demonstrativ-eronat, fotografia despre care ni se spune că a fost executată în 1874. În realitate, ea a fost executată în 1878 pentru tabloul Junimii la Bucureşti de Franz Duschek, când Maiorescu notează: "Cu Eminescu am să mă duc eu mâne la fotograf, mai înainte însă la bărbier să se radă. La bohème roumaine...". Dacă ar fi alăturat şi fotografia din 1885 şi-ar fi dat seama imediat că ipoteza nu se susţine, chipul poetului fiind identic cu cel din 1878. Dacă reproducerea iniţială apărută în revistă ar fi fost analizată cu calculatorul, nu cu lupa, P.P. Gogan ar fi avut surpriza pe care o avem cu toţii: Eminescu este în fotografie în gruparea junimiştilor, nu departe de Titu Maiorescu, aflat într-un prim-plan foarte clar.
Poetul este primul din rândul al treilea, loc de unde îi putem decupa portretul care este exact cum e cel de pe panoul Junimii. P.P. Gogan nu ţine cont de condiţiile tehnice ale timpului, care necesitau o expunere îndelungată, neputând să se facă instantanee ca astăzi şi nici de demnitatea poetului care n-ar fi stat atât de mult în preajma lui Gheorghe Chiţu, cel care îl destituise din postul de revizor şcolar, când a notat: "Canalia... a nimicit ideile ce mi le făurisem despre viaţă!".
Multă vreme au mai existat polemici în legătură cu o altă manifestare similară, când Eminescu pleacă în 1883 la Iaşi pentru a participa la dezvelirea statuii lui Ştefan cel Mare, unde urma să citească poezia "Doina" (scrisă mai demult, când au fost concesionate oneros căile ferate române - afacerea Stroussberg) pe care o citeşte numai la Junimea, apărută ulterior în Convorbiri literare. Poeziile citite la Iaşi au fost publicate de N.D. Popescu în Calendarul pentru toţi românii în 1883. "Nu mi-am citit la dezvelirea monumentului poezia fiindcă nu mă simţeam bine şi eram chinuit de temerea ca nu cumva să zic ori să fac ceva nepotrivit cu împrejurările, încât lumea să râdă de mine." Într-adevăr, acum apar primele semne ale îmbolnăvirii poetului şi partea biografică cu care unii l-au etichetat pe timpul evoluţiei ei este un neadevăr şi o mare nedreptate.
Un moment extraordinar ni l-a produs totuşi P.P. Gogan călăuzindu-ne pentru o clipă în apropierea lui Eminescu, cel recunoscut a fi foarte greu de aflat în mulţime decât în ocazii cu totul speciale.
Acest eveniment ne relevă şi acum prezenţa lui în viaţa cetăţii, atunci când trebuia să fie.