Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Prestigiul oralităţii de Rodica Zafiu


Oralitatea şi caracterul popular al limbajului sînt trăsături lingvistice deseori aplicate în analiza textelor literare şi non-literare, dar care ar merita ele însele o analiză contextualizată. Dacă trăsăturile cele mai generale ale oralităţii sînt probabil universale, nu numai formele concrete, ci şi funcţiile lor globale sînt specifice, iar evaluarea lor e cu siguranţă dependentă de o anume tradiţie culturală. Descrierea stilistică se transformă pe neobservate în judecată estetică, adesea printr-un clişeu al aprecierii pe care îl poate pune în evidenţă mai ales comparaţia cu alte tradiţii. în istoria ideilor culturale româneşti, s-ar părea că scrisul e mai întîi obiect de preţuire, sursă de autoritate (la autori savanţi, erudiţi, precum Miron Costin, sau Cantemir, dar şi la unii mai "spontani", ca Neculce). într-o primă fază de construire conştientă a limbii literare (din perspectiva tradiţiei retorice), scrisul cult e obiect de aspiraţie, mijloc şi scop al acţiunii culturale. De la un punct (romantic) încolo, scrisul (cult) începe însă a fi implicit subevaluat, prin valoarea pozitivă acordată în mod constant oralităţii. "Limba populară" e un concept abstract, generalizant, definit prin trăsături orale, dar supradialectale. Elogiat pentru bogăţia şi expresivitatea sa, limbajul popular e în realitate supus de cultura "înaltă" unei selecţii foarte severe, care îl reduce la o imagine idealizată, emfatizînd de pildă metaforele vieţii tradiţionale (pastorală şi agrară) şi eliminînd zona vulgară, cuvîntul obscen sau înjurătura. în dezbaterile stilistice româneşti se instalează treptat o discontinuitate artificială: între o oralitate populară exclusiv pozitivă ("graiul ţărănesc", "limba vie a poporului") şi un aspect al oralităţii care nu va fi mai niciodată numit popular, ci, de exemplu. "vorbire incultă" - singurul în care pot să apară erori. în ideologia lingvistică autohtonă, limba literară şi limba populară sînt concepte exclusiv pozitive, în vreme ce critici şi corecţii se aplică doar corespondentelor lor negative: stilul livresc, doct, savant - şi limbajul incult (mai ales orăşenesc).
Ar trebui să vedem de ce oralitatea - ale cărei calităţi mult apreciate sînt naturaleţea şi accesibilitatea - e o valoare pozitivă la începuturile literaturii româneşti moderne: în proza narativă ea e recomandată de estetica realistă, dar pentru celelalte genuri şi specii mai importantă ar părea concepţia comunicativă a literaturii. La nivel ideologic, se pot invoca ideile romantice şi democratice, egalitariste, ale generaţiei paşoptiste. în planul practic, oralitatea e coerentă (cum a arătat, de mult, Vianu) cu activitatea politică şi pragmatică a primilor scriitori moderni din Moldova şi Muntenia, dar şi cu stilul aristocratic al conversaţiei de salon al aceloraşi (purtată totuşi mai înainte în greacă, apoi în franceză). într-un studiu mai vechi, Al. Duţu atribuia tradiţiei retorice culte, implantate pe o bogată tradiţie orală şi populară, răspîndirea "stilului colocvial" în scrierile româneşti din secolele al XVIII-lea şi al XIX-lea. Manifestarea concretă a acestui stil, care imită oralitatea spontană, are totuşi puţine legături cu modelele retorice (şi încă mai puţine cu textele folclorice). Un exemplu pentru acest tip de oralitate mi se pare cel oferit de celebra pagină care deschide (după dedicaţii) Gramatica lui Heliade Rădulescu; începutul Prefeţei conţine o cantitate neobişnuită de mărci ale oralităţii transpuse în scris (deictice, interjecţii, exclamaţii, intonaţie afectivă sugerată de abuzul semnelor de punctuaţie şi de repetiţia literelor, sintaxă foarte simplă, juxtapunere de enunţuri scurte etc.): "Ei! Dar ce fel de carte e asta?!!! uite-te minune!!! aci lipsesc o grămadă de slove! ăştia vor să ne lase săraci! (...) Vai de mine ce grosime şi mojîcie!!! ia te uită că ăştia şi pe delicatul şi plinul de dulceaţă  l-au scos! nu zău ăştia sînt Rumâni groşi bădărani de la ţară, nu vor să aibă cît de puţină evghenie pă dînşi! dar ce văz! (...) Ait! s-a stricat! s-aaa duuus acum şi limba!". Muntenismele dintr-o categorie ulterior mai puţin notată în scris conferă textului o impresie de surprinzătoare actualitate; dincolo de arhaism, construcţia în care apare cuvîntul evghenie mi se pare aproape de stilul familiar-argotic de azi (tiparul "are bani pă el"). O istorie problematică şi dramatică a limbii române ar trebui oricum să refacă datele disputei dintre asemenea demonstraţii de abilitate orală şi opiniile autorilor pentru care oralitatea era un fenomen elementar, rudimentar, iar limba literară cerea un efort de construcţie, ca produs raţional, artificial, monumental (Budai-Deleanu: "de bună seamă nu putem vorbi cum vorbeşte Oprea cu Bucur în pădure"; Codru Drăguşanu: "de vom lua poporul în genere, atunci nu putem nega că el n-ar vorbi adevărat româneşte, iar îndată ce-l vom lua în speţie, vom recunoaşte că, în loc de limbă, poporul are în gură cel mai scîlciat gerg" etc.).