Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Centenar:
Premiul Cervantes la ediţia 40 de Dana Diaconu

Sub denumirea oficială de Premio de Literatura en Lengua Castellana Miguel de Cervantes, începea istoria de patru decenii a celei mai importante distincţii literare din Spania, care avea să dobîndească prestigiul de Nobel spaniol, sub denumirea prescurtată de Premio Cervantes sau, şi mai pe scurt, în stil spaniol, el Cervantes

Instituirea premiului identificat cu numele scriitorului emblematic al literaturii spaniole s-a realizat în 1976, primul an al dificilei perioade de tranziţie a societăţii spaniole de la vechiul regim franchist spre democraţie. Iniţiativa îi aparţinuse fostului Minister al Informaţiilor şi Turismului, care un an mai tîrziu, odată restructurat şi reorganizat pentru a face faţă numeroaselor probleme ale societăţii spaniole predemocratice, devenea Ministerul Culturii. Principalul său obiectiv îl constituia recuperarea valorilor culturale şi afirmarea identităţíi naţionale, prin continuarea tradiţiei republicane şi o „renaştere” a culturii, pe fondul efortului general pentru „normalizare” şi „reconciliere” naţională. În acest sens, premiul era menit să stimuleze creaţia literară din întreg spaţiul hispanofon, pentru a dobîndi prestigiul şi omologarea valorică în contextul universal. Atenţia acordată astfel limbii, literaturii şi culturii avea neîndoielnice conotaţii patriotice şi etice, în spiritul valorilor umaniste apărate de autorul lui Don Quijote şi în acord cu dorinţa generală a societăţii postfranchiste de a pune capăt tensiunilor şi vrajbei, acutizate de „trauma şi memoria războiului civil şi a dictaturii franchiste”, şi de a realiza concordia generală.

Regulamentul stabilit în 1976 şi ulterior (2008), revizuit şi flexibilizat, pentru a mări numărul de instituţii cu drepturi elective şi cel al membrilor juriului, prevedea condiţiile de participare şi organizarea etapelor. Se preciza că premiul „este maxima recunoaştere a activităţii creatoare a scriitorilor spanioli şi hispanoamericani a căror operă a contribuit la îmbogăţirea în mod remarcabil a patrimoniului literar în limba spaniolă”, se acordă anual, pentru anul anterior, în mod alternativ, pe baza propunerilor făcute în principal de Academiile din Spania şi America Latină, de alte instituţii reprezentative din spaţiul hispanic, la care se adaugă ultimii doi laureaţi care sunt cooptaţi în juriu sau de un alt membru al juriului... Pe lista celor premiaţi există în acest moment un număr egal de scriitori spanioli şi latino-americani, dar o redusă prezenţă a scriitoarelor1; multe nume celebre ale literaturii din ultima jumătate de secol, mai ales ale celor distinşi şi cu Premiul Nobel2, alături de altele mai puţin cunoscute de marele public, în legătură cu care, în anii din urmă, România literară şi-a informat cititorii la vremea respectivă.

Decizia juriului, adesea după dezbateri îndelungi sau aprinse (nu mai departe decît acelea prilejuite de candidatura heterodoxului Juan Goytisolo), este dată publicităţii la sfîrşitul anului, însoţită de succinta motivare a alegerii. Iar ceremonia de înmînare a premiului, se ştie, are loc la data comemorării, 23 aprilie, în Aula Magna a Universităţii din Alcalá de Henares, unde, în prezenţa regilor Spaniei, a ministrului Culturii şi a unui public restrîns, scriitorul rosteşte tradiţionalul discurs. Este momentul de maxim interes, cu atît mai emoţionant în acel spaţiu evocator, astăzi Patrimoniu al Umanităţii, nu departe de casa natală a autorului lui Don Quijote. Conform protocolului, oratorul abordează o temă cervantină, iar discursul său, dincolo de caracterul circumstanţial, poate fi apreciat ca un exerciţiu de admiraţie, o demonstraţie de ingeniozitate lingvistică şi interpretativă, prin care omagiul adus marelui scriitor se extinde asupra literaturii, creaţiei literare, cuvîntului, Scriitorului şi Cărţii – este, doar, Ziua Internaţională a Cărţii, din 1995. Abordările cervantine, foarte diverse, din discursurile pronunţate de-a lungul celor patru decade de scriitori prestigioşi, care definesc definindu- se, constituie astăzi, în ansamblul lor, un sugestiv document de istorie şi critică literară.

În istoria premiului şi a discursurilor s-au înregistrat şi unele situaţii insolite sau cu semnificaţii aparte. Iată cîteva dintre acestea. Începînd chiar cu ceremonia inaugurală, din 1976, protagonizată de reputatul poet Jorge Guillén (1893-1984), reprezentant al poeziei pure, critic literar, profesor de literatură spaniolă şi autor al emblematicului volum Cántico, succesiv amplificat de la 75 la 334 poeme, în cele patru ediţii apărute în perioada1928-1950. Ca şi alţi colegi din generaţia sa (de la 27 sau a prietenilor), trecuse prin experienţa unui lung exil în Statele Unite, din 1938 pînă în 1975. Revenit în Spania, primeşte Premiul pentru anul 1976, înmînat la 23 aprilie 19773, Discursul său, care fiind inaugural are o importanţă specială, este foarte (poate cel mai) scurt şi impresionează prin referirile la momentul istoric respectiv şi, nu mai puţin, prin încărcătura emoţională din cuvintele scriitorului. Acesta consideră că recunoaşterea operei sale în propria ţară, pe care a fost nevoit să o părăsească, este un semn fast privind viitorul:

„Foarte plăcută surpriză [decernarea premiului], şi cu atît mai mult în acest secol în care ne-a fost dat să ne bucurăm şi să suferim. Toate oracolele coincid: istoria ajunge la o realitate care se reduce la două realităţi culminante: economia şi politica. Restul – după cum ni s-a tot repetat – rămîne la margine, în poziţie subalternă, o «precară realitate». Aşa trăim: între furiile afacerilor şi furiile puterilor. Cu toate acestea, în societatea actuală se menţin încă instituţii generoase care acordă atenţie puţinului care ne-a mai rămas: ştiinţele, artele, spiritualitatea.

Iată. Priviţi acest premiu care poartă un nume atît de ilustru. Iată, ne aflăm aici în această frumoasă aulă. Nu există loc mai adecvat. Nu trebuie să mergem la Delhi, lîngă Muntele Parnas şi Fîntîna Castalia, nici să ne deplasăm pînă la Roma, la Capitoliu. Acest «Laureatus in Urbe» vă mărturiseşte aici în această Alcalá cervantină, cît de emoţionat se simte la gîndul că o operă poetică, dusă la capăt vreme de o jumătate de secol, este acum, într-un mod atît de măgulitor, recunoscută. Şi cît de important este pentru el, de asemenea, faptul că în această dificilă tranziţie politică a ţării noastre, momentul acesta, această Aulă, au semnificaţia unui act de concordie, odată ce i s-a pus capăt definitiv celui mai crîncen război. Iar poezia este acum, aşa cum a fost întotdeauna pentru acest poet, un simbol al speranţei.”

Doi ani mai tîrziu, premiul pentru 1979 se acordă, pentru prima şi ultima dată, ex aequo (modalitate exclusă ulterior). Laureaţii sunt poetul spaniol Gerardo Diego (1896-1997) – care ilustrează tendinţele avangardiste ale generaţiei de la 27, introducînd în Spania noile curente ale ultraismului şi creaţionismului, dar fără a renunţa la arta de factură clasică – şi scriitorul argentinian Jorge Luis Borges (1899- 1986). Alăturarea celor doi era semnificativă, nu numai în privinţa egalităţii lor valorice, care crease juriului l’embarras du choix , ci şi în lumina îndelungatei lor prietenii, de şaizeci de ani, pe atunci. Discursurile lor pot fi privite în jocul oglinzilor borgesiene. Au în comun atenţia acordată limbii literare şi cuvîntului, dar sunt diferite în privinţa abordării, retoricii şi stilului. Borges, tratează relaţia scriitorului cu cuvîntul în termeni generici, în timp ce Gerardo Diego se concentrează asupra lui Cervantes, într-un admirabil omagiu, nu înaine de a intercala, după modelul cervantin, o emoţionată rememorare a prieteniei sale cu Borges, a întîlnirilor şi conversaţiilor din Buenos Aires. Discursul poetului spaniol conţine formulări memorabile, privind exemplaritatea limbii lui Cervantes (model de îndrăzneală, fantezie şi sinceritate) şi permanenţa scriitorului, „arbore cu o umbră incomensurabilă”, care rămîne „în actualitatea tuturor timpurilor”. De aceea, conchide poetul: „Anul lui Cervantes nu există, pentru că, începînd cu 1605, toţi anii sunt ai lui”.

Prestigios pe plan internaţional, Cervantesul are pentru scriitorii spanioli şi latino-americani conotaţii speciale, conferite de conştiinţa apartenenţei la lumea hispanică şi de sentimentul creat de efigia lui Cervantes. Reprezintă suprema recunoaştere, rîvnită şi onorantă în gradul cel mai înalt. În această privinţă, găsim în istoria premiului şi două atitudini extreme, contrastante, avîndu-i ca protagonişti pe Gabriel García Márquez (1927-2014) şi pe Camilo José Cela (1916-2002). Cel dintîi, la aflarea veştii că fusese propus, în 1997, de RAE, Academia Regală Spaniolă, prin directorul de atunci, Fernando Lázaro Carreter, declara: „deja Nobelul a fost pe punctul de a-mi schimba viaţa pentru totdeauna şi nu mai vreau alte premii”. Totodată adresează juriului următoarea scrisoare: „Cînd mi s-a acordat Premiul Nobel de Literatură, în 1982, am primit nenumărate oferte pentru alte premii, ca şi pentru decoraţii oficiale şi titluri de doctor honoris causa. Copleşit de atîtea distincţii, şi aflîndu-mă în imposibilitatea materială a le spune da tuturor, am luat hotărîrea disperată de a le spune tuturor că nu, pentru a fi sigur că nu supăr pe niciunul. Vă rog din inimă să ţineţi seama de acest precedent cînd aveţi în vedere propunerea numelui meu pentru Premiul Cervantes, făcută cu atîta amabilitate de Academia Spaniolă de Limbă”.

Dacă creatorul Macondo-ului renunţa la premiu, mai vîrstnicul său coleg de breaslă din peninsulă, Camilo José Cela (cunoscut la noi prin romanele Stupul, Familia lui Pascual Duarte, Cristos versus Arizona), deşi pe lîngă multele premii naţionale importante – Premio Nacional de Literatura, 1984, Principele de Asturias, 1987 obţinuse şi Nobelul în 1989 –, îşi doreşte cu ardoare Cervantesul ţării sale. Aşteptarea, de altfel pigmentată de o îndelungată polemică, de repetatele şi vehementele sale proteste publice, îi este răsplătită în 1995. Drept care îşi începe discursul intitulat Amo la palabra cu o meditaţie filozofică pe tema pacienţei, sprijinită de citate din Shakespeare, Sfîntul Augustin, Schiller, Schopenhauer, Aristotel, Gracián... Aduce apoi o frumoasă laudă cuvîntului, invocînd de această dată operele lui Cervantes, Don Quijote, Persiles Laberinto del amor: În final declară: „Iubesc cuvîntul, pentru că în el sălăşluieşte ideea şi se găseşte primul embrion al literaturii, această ciudată şi aproape misterioasă planetă al cărei prestigiu ne convoacă astăzi aici, în această dimineaţă de primăvară. [...] cuvîntul în esenţa lui unică.” Şi încheie cu o mărturisire: „această victorie a mea de astăzi nu este a mea, ci a cuvîntului rostit în spaniolă de partea aceasta sau de cealaltă a oceanului…”

În fine, descoperim o preocupantă coincidenţă, între primul discurs (din 1976) şi ultimul (din 2015) ale laureatului pentru anul 2014. Între acele scurte şi percutante referiri ale lui Jorge Guillén la situaţia de la începutul tranziţiei spre democraţie („două realităţi culminante: economia şi politica”, „realitatea precară în care trăim... între furiile afacerilor şi furiile puterilor”) şi comentariul mult mai amplu, virulent contestatar din discursul lui Juan Goytisolo (1931) – scriitorul care trăieşte în exil din 1951 şi este cunoscut pentru atitudinea sa contestatară faţă de Spania oficială (vizînd chiar criteriile sau oportunitatea deciziilor juriului în cazul unor scriitori distinşi cu Premiul Cervantes). Între discursul poetului şi cel pe care autorul romanelor Carte de identitate şi Don Julián îl pronunţă patruzeci de ani mai tîrziu, diferenţa nu priveşte atît atitudinea, cît insistenţa asupra temei şi patosul expresiei, care singularizează discursul lui Goytisolo între toate celelalte.

„Panorama pe care o avem este sumbră, criză economică, criză politică, criză socială. Conform statisticilor pe care le am la îndemînă, mai mult de 20% dintre copiii din Marca España a noastră trăiesc sub pragul sărăciei, o cifră cu mult inferioară celei a şomajului. Motivele de indignare sunt multiple şi scriitorul nu poate să le ignore fără a se trăda pe el însuşi. Nu este vorba de a pune pana în serviciul unei cauze, oricît de justă ar fi ea, ci de a introduce fermentul contestar al acesteia în sfera scriiturii. A înghesui trama romanescă în tiparul unor forme repetate pînă la saţietate condamnă opera la irelevanţă, iar Cervantes, o dată în plus, la răscruce de drumuri, ne arată calea.[…] Să ne întoarcem la Cervantes şi să ne asumăm nebunia personajului său ca o formă superioară de înţelepciune, aceasta este lecţia Quijotelui. Astfel nu vom evada din realitatea nedreaptă care ne înconjoară. Dimpotrivă ne vom ţine mai bine pe picioarele noastre. Să spunem cu voce tare că putem. Noi cei contaminaţi de primul nostru scriitor nu ne resemnăm în faţa nedreptăţii.”

În consonanţă cu nedezminţitul inconformism care îi modelează opera literară, eseistică şi jurnalistică, îndemnul final al lui Juan Goytisolo, vine în completarea expresiei idiomatice, A la llana y sin rodeos – Pe şleau şi fără înconjur, din titlul impactantului său discurs. Rezonanţele acestuia încă mai dăinuie acum, în aşteptarea următorului, care promite să fie spectaculos, în nota latino-americană şi originală a artistului complex şi original care este Fernando del Rio Morante, din Mexic, laureatul Premiului Cervantes pe anul 2015.

____________

1 Celor două poete, María Zambrano şi cubaneza Dulce María Loynaz, li s-au adăugat mai recent numele prozatoarelor Ana Maria Matute din Spania şi Elena Poniatowska din Mexic.
2 Octavio Paz (Cervantes în 1981, Nobel în 1990), Mario Vargas Llosa (Cervantes în 1994, Nobel în 2010), Camilo José Cela (Nobel în 1987, Cervantes în 1995).
3 Se remarcă în documente că regele nu a foat prezent la ceremonie. Mai tîrziu, avea să se producă chiar şi o dublă absenţă, în 2012, cînd au lipsit atît regele, aflat în perioada de recuperare, după o operaţie la şold, cît şi candidatul, poetul chilian Nicanor Parra, în vîrstă pe atunci de 97 de ani.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara