"Acum, cînd peste tot bunul-gust şi cultura pierd teren, ne poate fi îngăduit să afirmăm consolator că avem nevoie de încurajarea literaturii inteligente, urbane, lizibile, a unei literaturi burgheze, imună în proporţii egale la dispreţul snob şi la tîmpa admiraţie populistă". Sunt termenii cu care unul din cronicarii ziarului "Die Welt" întîmpina vestea că cel mai important Premiu literar german, Premiul Büchner, i-a fost atribuit scriitorului Martin Mosebach, "un mare necunoscut" pentru publicul larg, la fel ca şi Oskar Pastior.
Membrii Academiei de Limbă şi Poezie din Darmstadt - care anul trecut i-a acordat regretatului "ouliponaut", scriitorului german născut în România, rîvnita distincţie pe care, din nefericire, el nu a mai putut-o lua personal în primire - resping categoric literatura "trivială", rămînînd cu totul indiferenţi la criteriile după care unele scrieri ajung în topul listelor de succes. Faptul că distincţia însăşi poate transforma cîteva din cărţile laureatului în adevărate best-seller-uri este nerelevant pentru membrii unui juriu străin de mode, nu şi de un anumit spirit al vremii, un "Zeitgeist" la a cărui modelare participă prin chiar deciziile luate.
Ciudată mi se pare descoperirea în partea finală a discursului de mulţumire redactat de Oskar Pastior cu prilejul decernării Premiului Büchner, text publicat postum, a unei fraze care ar putea exprima şi unele reacţii ale mass-media la aflarea numelui proaspătului laureat: "Nu mai există interjecţii. Nu mai există decît interjecţii (...)" scria Pastior. Or, parcă pentru a răspunde unei ipotetice întrebări cu uşoare inflexiuni insinuante: "dar cine este de fapt Martin Mosebach?" "Süddeutsche Zeitung" titrează în următorii termeni portretul scriitorului: "Conservator? Nici vorbă!"
Mosebach însuşi, întrebat de revista "Der Spiegel" dacă hotărîrea juriului Academiei de Limbă şi Poezie de la Darmstadt l-a surprins, a răspuns: "Mi-a pierit glasul". Aceasta deşi autorul, în palmaresul căruia figurează vreo 8 premii literare, între care şi Premiul Kleist, şi care are la activ 8 romane, mai multe volume de eseuri, versuri, texte dramatice, librete de operetă, nu este deloc un timid.
Născut în 1951, vlăstar al unei familii burgheze, aruncînd peste bord cariera juridică pentru a se dedica, nu fără risc, literaturii, descoperit de Golo Mann, bine educat, reputat pentru eleganţa clasică a ţinutei sale vestimentare, cotat pe nedrept "salonard", respectat dar şi criticat pentru mărturisirea publică a crezului său catolic, (a pledat împreună cu un grup de intelectuali, între care Ulla Hahn dar şi rebelul Botho Strauss, pentru reintroducerea latinei în liturghie, din care motiv cardinalul Ratzinger, alias Papa Benedict al XVI-lea ulterior, i-a adresat un mesaj "încurajator"), Mosebach a intuit că fidelitatea faţă de valorile tradiţionale în cultură, literatură şi societate, se transformă în "frondă" şi "provocare" în perioadele în care non-conformismul este cuvîntul de ordine.
încă de la primul roman, Das Bett (Patul), Martin Mosebach şi-a aflat stilul, fără a se fi lăsat "luat de vreun curent", iar celor care-i reproşează că ar fi un epigon al literaturii secolului al XIX-lea, adept al romanului social, admirator al lui Proust, el le dă de înţeles cît de puţin este de fapt cunoscut acest secol, care "se întinde de la Goethe la Fontane", care nu dispune de un "cifru" tocmai fiindcă a oferit spaţiu unor "lumi diferite", dar care prin toate inovaţiile sale narative a hrănit secolul XX. întrebat ce este clasicismul, răspunsul lui sună cum nu se poate mai derutant: clasicismul este viziunea romantică asupra clasicului. în acest sens, Mosebach admite că este un clasicist şi că cel mai mare clasicist rămîne pentru el Stendhal, în timp ce Goethe nu este clasicist ci clasic. Mărturisind că nu are "nerv" pentru expresionism, Mosebach consideră acest curent drept o "maladie germană" incipientă încă din secolul al XVIII-lea, cu simptome vădite în anii de Sturm und Drang ai idolatrizatului Goethe. Iar într-un alt interviu, scriitorul ridicat în slăvi de critici dar prea puţin prizat de publicul larg afirma că Cézanne a fost cel mai supraapreciat artist. Nu este singura afirmaţie iconoclastă pe care Mosebach a făcut-o şi ne putem aştepta de-acum înainte şi la alte opinii care demontează clişee şi prejudecăţi, în cea mai elegantă formă. Una din cele mai provocatoare dar neoficiale opinii lansate de autor, retractată ulterior, este cea despre Elfriede Jelinek, laureata Premiului Nobel pentru Literatură în 2004, considerată drept "una din cele mai slabe de minte făpturi omeneşti din emisfera vestică". în fond, Mosebach nu a făcut decît să critice decizia Juriului de la Stockholm...
Eseist strălucit, el aduce o laudă entuziastă romanului, facilitîndu-le exegeţilor şansa de a identifica, destul de vag ce-i drept, cu ajutorul unui termen mai puţin obişnuit, universul scrierilor sale epice: romanele lui Mosebach creează un "mezocosmos", o lume intermediară între macrocosmos şi microcosmos. Definiţia următoare aparţinîndu-i lui Mosebach însuşi, extrasă dintr-un eseu care se vrea drept răspuns la fictiva întrebare de ce Academia bavareză de Arte Frumoase i-a acordat Marele Premiu Literar în 2006, ar putea trece drept articolul unui dicţionar afectiv de teorie literară: "Ca formă literară, romanul are un stomac încăpător şi înfulecă fără să se sature vreodată o imensă cantitate de cuvinte obişnuite şi rare, de imagini, de întîmplări modificate, reflectate deformat, aşa cum se întîmplă în amintire şi vis. Foarte departe de ele, legat de o burghezie apusă, părînd a fi pierit odată cu ea, aşa cum unele spirite cultivate au crezut că s-ar fi întîmplat cu această formă literară, el, romanul, şi-a aflat adevăratul alter ego abia atunci cînd s-a reflectat în milioanele de cioburi politice şi estetice, strălucitoare, ale unui prezent care ne aparţine şi pe care preferăm să-l numim Ťpost-burghezť. Pentru a putea fi cuprinsă - această lume informă dar atît de diversă în detaliile ei necesită o plasă foarte întinsă, iar pentru a putea fi scrutată în profunzime - un microscop puternic. Romanul care ar putea corespunde acestei situaţii istorice ar trebui să fie asemeni unei bărci uriaşe care, plină de catrafuse şi amintiri, alunecă încet în jos, pe suprafaţa sclipitoare a unui fluviu larg..."
Despre primele romane ale lui Martin Mosebach se spune că au fost aidoma unor pietre care, aruncate în apă, nu au lăsat cercuri la suprafaţă, rămînînd în albia rîului. Impresia de moment este că odată cu atribuirea Premiului Büchner, celebritatea revărsată peste persoana autorului scoate la iveală aceste pietre mari, grele, spectaculoase în pofida unei scriituri estetizante şi a unei foarte elaborate structuri narative. Deocamdată, laureatul nu şi-a redactat tradiţionalul discurs de mulţumire către Academia de Limbă şi Poezie... Este asaltat de ziarişti, răspunde calm celor mai ciudate întrebări. Cum îşi explică nostalgia subită a prezentului pentru valorile tradiţionale ale burgheziei? Este pur şi simplu vorba de interesul faţă de trecut - sună răspunsul. S-a schimbat climatul cultural şi politic? în aparenţă, da. Dar scriitorul crede că schimbările cu adevărat mari rămîn aproape imperceptibile pentru contemporani. Devine lumea mai "conservatoare"? A fi conservator în 1950 este cu totul altceva decît în 2007, conservator este un concept politic în care autorul nu se regăseşte, nu fiindcă acest concept i-ar fi dezagreabil: stăruinţa, zăbava pot fi expresia unei adînci înţelepciuni, sună din nou răspunsul... Multe din interviurile publicate par a deschide o portiţă nebănuită spre cămările creaţiei, o invitaţie la lectura şi desigur la traducerea scrierilor acestui autor atît de singular şi totuşi de reprezentativ pentru forţa cu care aderînd la valorile şi bunul-gust al tradiţiei, a înfruntat literar ofensiva unor permanente schimbări, "îmbarcîndu-le" în textul operei.