Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Meridiane:
Premiile toamnei franceze de Adriana Bittel


GONCOURT

Cei zece membri ai Academiei Goncourt - François Nourissier, Daniel Boulanger, Robert Sabatier, Françoise Mallet-Joris, Didier Decoin, Edmonde Charles-Roux, Jorge Semprún, Michel Tournier, André Stil şi Françoise Chandernagor - au anunţat la 28 octombrie numele laureatului 2002, ales în al treilea tur de scrutin, cu şase voturi: Pascal Quignard, pentru Les ombres errantes, primul din cele trei volume publicate deodată în această toamnă la Ed. Grasset şi care, împreună cu celelalte două, Sur le jadis şi Abîmes, constituie inaugurarea unei vaste serii intitulate Dernier Royaume.

Spre deosebire de romanele premiate în alţi ani, adresate marelui public şi vîndute în sute de mii de exemplare, alegerea de anul acesta e mai "elitistă". Preşedinta juriului, Edmonde Charles-Roux, a admis că Pascal Quignard este un scriitor inclasabil, dar tocmai de aceea l-a susţinut: "Nu-mi prea plac cei care se încadrează în categorii, el nu seamănă cu nimeni. Este el însuşi, rebel faţă de viaţa mondenă, unde nu e niciodată văzut. Dar sînt convinsă că e un mare scriitor francez. Iar cine nu e mulţumit cu alegerea noastră, cu atît mai rău pentru el." Nemulţumit e chiar colegul ei de juriu, Jorge Semprún, care a votat împotriva lui Quignard şi şi-a exprimat public dezacordul: "Problema nu constă în faptul că Umbrele rătăcitoare nu e un roman, fiindcă statutul Goncourt îngăduie şi alte forme literare, nici în faptul că va avea mai puţini cititori ca de obicei. Problema e că această carte nu deschide nici un drum literar nou. Este destul de convenţională şi prolixă [...] În sfîrşit, alegerea ei este foarte pariziană, chiar parizianistă, o opţiune şic şi cu ifose."

După cum se ştie, în lupta pentru marile premii literare, adevăraţii cîştigători sînt editorii. Laureatul Goncourt primeşte un cec simbolic de 10 euro, dar banderola roşie a Premiului pe coperta unei cărţi sporeşte enorm vînzările şi cererile de traduceri (iar un procent din toate acestea revine prin contract şi autorului). Editura Grasset n-a mai primit cea mai profitabilă recompensă literară franceză din 1997, cînd Patrick Rambaud a înregistrat un record de librărie cu Bătălia (roman cu adevărat foarte bun, tradus şi la noi de Irina Mavrodin în 2001, la Editura EST-Samuel Tastet).

Nici Pascal Quignard nu e necunoscut cititorului român, două dintre romanele sale fiind foarte bine traduse de Emanoil Marcu în populara colecţie "Cartea de pe noptieră" a Editurii Humanitas: Toate dimineţile lumii, anul trecut, şi Terasă la Roma, recent.


Cîteva informaţii bio-bibliografice

Pascal Quignard s-a născut la 23 aprilie 1948 la Verneuil-sur-Avre în-tr-o familie de profesori şi muzicieni. După ce şi-a obţinut licenţa în filosofie la Nanterre, şi-a scris prima carte, l'Etre et le balbutiement, cu care a debutat la Ed. Mercure de France în 1969, an în care se şi însoară. Predă un timp franceza veche la Universitatea Vincennes, apoi e angajat ca lector la Gallimard unde, din 1976 şi pînă în 1994, cînd îşi dă demisia, ocupă funcţia înaltă de responsabil editorial. Între timp, scrie şi publică mult - romane, eseuri, poveşti, librete de operă şi scenarii. Devine tată, divorţează, suferă de depresii. Practică muzica de cameră ca violonist şi violoncelist. Iniţiază un Festival internaţional de operă şi teatru baroc la Versailles. Colaborează cu Alain Corneau la realizarea a două ecranizări după romanele sale. Foarte cultivat, pasionat de antichitatea greacă şi latină, de vechea filosofie chineză şi indiană, de arta barocă, muzician rafinat, el e autorul unei opere "pentru cunoscători", foarte apreciată de critică dar care nu a avut succes de public decît în 1991, datorită filmului realizat după Toate dimineţile lumii, cu Gérard Depardieu în rolul principal.

De fapt, revistele şi suplimentele literare ale ziarelor franceze au acordat încă din septembrie largi spaţii lui Pascal Quignard şi celor trei cărţi ale sale - Umbrele rătăcitoare, Despre odinioară şi Abisuri - care domină "la rentrée" prin singularitatea lor absolută. Pierre Assouline le numea OLNI obiecte literare neidentificate - şi ele constituie avangarda unui vast proiect ce va ţine cît viaţa scriitorului. Cele trei volume (care însumează 800 de pagini) nu sînt romane, ci opere de înţelepciune şi meditaţie alcătuite din capitole scurte şi foarte scurte, la rîndul lor divizate în paragrafe independente. Fragmentul, lipsa de structură vizibilă este forma ce convine cel mai bine acestui spirit original, care face literatura pură "din aşchii smulse Timpului." Fragmentele conţin mici poveşti, iluminări din amintiri, vise, halucinaţii, citate, reflecţii aparent discontinue dar legate subteran de timbrul unic al unui artist grav şi profund. Modelele îndepărtate ale Ultimului regat ar fi Montaigne cu Eseurile lui şi excentricul preot anglican din sec. XVII Robert Burton cu Anatomia melancoliei.

În "Le Monde des Livres" din 27 septembrie, Patrick Kéchichian admiră fără rezerve edificiul în construcţie al lui Pascal Quignard, recunoscînd că e dificil de descris despre ce e vorba în cele 241 de capitole cu o unitate interioară de profunzime: "Parcurgînd epocile şi civilizaţiile, oprindu-se acolo unde lucrurile şi persoanele, operele şi peisajele îl reţin, Quignard îşi invită cititorul să-i împărtăşească motivele invizibile de bucurie siderantă sau de angoasă fără leac. Nu pentru "o trăire împreună" în care nu crede deloc, ci pentru a accede la acea liberă singularitate pe care prezentul se încăpăţînează să o nege, dar pe care literatura, în operele ei cele mai pure, o regăseşte cu încîntare".


Quignard par lui-même

i "Lire" şi "Magazine littéraire" din septembrie au publicat ample convorbiri cu cel care, spărgînd tiparele genurilor şi încercînd o recucerire etimologică a limbii, se distinge strălucitor din avalanşa celor 700 de romane franceze şi străine ce au invadat odată cu toamna librăriile din Franţa.

În interviul luat de Catherine Argand în "Lire", Quignard mărturiseşte că, pînă la moartea tatălui său, s-a străduit de dragul lui să joace anumite roluri - să predea, să lucreze la o mare editură, să se ocupe de muzică, deşi era foarte puţin înzestrat pentru viaţa colectivă, pentru ambiţiile sociale şi a avut perioade de autism încă din copilărie. Exista o singurătate mai veche, de dinaintea vieţii sociale, care îl atrăgea şi abia de cîţiva ani s-a putut dedica acestei atracţii, desolidarizîndu-se de grup, încercînd să-şi recîştige trăirea euforică proprie fătului în cele nouă luni intrauterine şi pruncului din primele 18 luni atmosferice. În opoziţie cu prima lume, cea uterină, obscură, lichidă, silenţioasă şi-a denumit ciclul Ultimul regat: "Este un mod substanţial de a spune că a doua lume, ţipătoare, lingvistică, luminoasă e şi ultima, nu există o altă viaţă, şi o poţi explora în profunzime doar descoperind firele ce te leagă de lumea ancestrală, prelingvistică." Primul volum, Umbrele rătăcitoare, conţine cele mai multe implicaţii biografice: "O rătăcire nu începe decît atunci cînd părăseşti parcursul premeditat. Demisionînd din funcţiile mele editoriale şi muzicale, asta am făcut. În primul volum îmi exprim dorinţa de a crea în lumea contemporană o sihăstrie pentru nesiguranţa gîndirii, în timp ce societatea contemporană ne recomandă să trăim în coeziune, siguri pe noi [...] Acest Ultim regat e o mică arcă a lui Noe, pentru a supravieţui potopului. O mică rezervă în care adun tulburările gîndirii, neliniştea sexuală, absenţa raţiunii, absenţa orientării timpului, natura imprevizibilă, frumuseţea". De fapt, toate trei volumele sînt consacrate timpului întins pe milioane de ani, aşa cum îl gîndesc fizicienii azi, inorientat, nu în trei dimensiuni, trecut-prezent-viitor. "Am fost uimit că intelectualii, literaţii, filosofii nu reinterpretează lumea în lumina a ceea ce studiile de astrofizică, de etnologie, de lingvistică, de psihiatrie au dezvăluit [...] Pofta mea de citit se îndreaptă către revistele savante, care mă fac să regîndesc totul în alt fel, de aceea cred că seria începută acum va avea 10-15 volume". Următoarele două cărţi vor fi consacrate locurilor paradisiace şi infernurilor sordide, apoi va scrie despre anotimpuri şi vîrste. "Eu cred că istoria e o biată construcţie orientată în timp, pentru a da siguranţă oamenilor. De fapt, timpul nu e orientat, el rupe. E sfîşietor. Ca vieţile noastre rupte în două - viaţa intrauterină şi cea atmosferică, între care nu se poate face o sinteză. Există cronologie, dar nu istorie".

În convorbirea cu Nadine Sautel din "Magazine littéraire", Quignard nuanţează: "Există în fundul cerului şi al pămîntului o formă de actualitate care se iveşte deodată, o lavă în stare lichidă de care încerc să mă apropii cît mai mult. E ceea ce eu numesc cîndva, opunîndu-l trecutului care nu e decît lavă întărită, răcită, simptom al tristeţii, al repetiţiei Istoriei şi al cruzimii lumii. Eu caut o lume anterioară limbajului, o senzorialitate i-mediată, o adevărată comunicare, nu limba golită, pietrificată de convenţii sociale [...] Am fost smulşi dintr-o unitate naturală, acel Prim Regat. Ceva din acea uniune fundamentală revine în meditaţie, în extaz, în plăcerea erotică... Aş vrea ca Ultimul Regat să urce etapele filogenezei pînă la noi, cei "inorientaţi". Fiecare volum să fie ca o rotire de uliu în jurul acestei teme, la nivele diferite, descoperind alte şi alte lucruri: grota, rîul, sălbăticiunile"... Pascal Quignard recunoaşte că întreaga sa operă nu e o lectură facilă, că firea lui lentă şi gravă face ca tot ce e comic, uşor sau derizoriu să-i scape total. Romanele naturaliste, psihologice, de moravuri nu-l interesează fiindcă modelele lor narative nu pot scoate din adîncuri lucrurile originare. Pentru a atinge originarul, trebuie să mergi la sursă: miturile, poveştile, visele sînt cele care au creat primele imagini capabile să transmită experienţe fundamentale. "În epoca noastră, cînd gînditorii au devenit atît de dogmatici - fiindcă sînt salariaţi, fiindcă îşi iubesc prea exclusivist specialitatea - e bine să existe şi nedogmatici care nu ajung la concluzii ci aduc cîte ceva din vibraţia vie şi uimirea lor angoasată faţă de lume [...] Fac parte din acele fiinţe melancolice care acceptă incompletitudinea, care sînt fermecate de nostalgia ei [...] Ştiu că voi muri contemplînd acest Ultim Regat ale cărui viziuni le exprim cum pot. Acesta e Lumea, sau poate acesta sînt eu: un timp cu numai două dimensiuni care se opun şi se sfîşie, un timp mereu dorit, mereu pierdut""


RENAUDOT

Nominalizat şi el la Premiul Goncourt (unde a obţinut în runda finală două voturi), Gérard de Cortanze a cîştigat Premiul Renaudot la al cincilea tur de scrutin, după o luptă foarte strînsă. Despre romanul premiat, Assam (Ed. Albin Michel), am aflat din revistele literare franceze că face parte dintr-o saga familială, alături de cărţile precedente, Viceregii şi Ciclon. Criticul literar, gazetarul, poetul şi romancierul Gérard de Cortanze a ţinut sub tăcere timp de decenii legendele familiei sale prestigioase, descendentă a unor prinţi piemontezi, pînă cînd s-a hotărît să povestească destinele fabuloase ale strămoşilor săi. Cu un asemenea succes, încît primele două romane ale ciclului au cunoscut mai multe ediţii populare, iar colegii lui, criticii, au fost de acord că "frescele genealogice ale lui Cortanze constituie una din marile întreprinderi literare de azi". Viceregii, Ciclon şi Assam sînt volume autonome, cizelate după acelaşi principiu: pe un fundament istoric solid se construieşte o naraţiune aventuroasă plină de fantezie, erudiţie şi poezie. Acţiunea din Assam se petrece la sfîrşitul sec. XVIII şi începutul lui XIX în Piemont şi se concentrează în jurul lui Aventino Roero di Cortanze, un "aristocrat rebel ce detesta Curtea cu nobilii ei împopoţonaţi" şi trăia mîndru, retras în castelul lui. O existenţă ce va fi tulburată de Napoleon Bonaparte care, în 1802, îşi face intrarea în Torino. Castelanul, prins între voracitatea austriacă şi cea franceză, încearcă să-şi păstreze independenţa şi pleacă într-o expediţie în India, pe urmele unui prieten, Percy Gentile, care voia să aducă în Europa cultura ceaiului. În provincia indiană Assam, care dă titlul romanului, Aventino va trăi o adevărată iniţiere în înţelepciunea vieţii. Plin de aventuri, pe fundalul unei epoci zbuciumate, Assam are şi o textură filosofică şi poetică. "Nici nu ştii, în faţa unei asemenea bogăţii, ce să admiri mai mult - se extaziază Jacques de Decker în "Magazine littéraire" nr. 412. Privirea asupra istoriei, care respinge ideile primite de-a gata, căci epopeea napoleoneană e percepută ca o năvală barbară? Gustul detaliului care prezidează, de pildă, expozeul despre cultura ceaiului, văzută ca un schimb între civilizaţii? Modul în care Gérard de Cortanze ne prezintă viaţa ca un carnaval? Compus ca o piesă simfonică în trei ample mişcări, Assam este o sărbătoare a genului romanesc". Ceva mai rezervat, Jean-Rémi Barland de la "Lire" se mulţumeşte să concludă că Gérard de Cortanze e un umanist şi un povestitor strălucit. În orice caz, cartea lui nu e greu de citit şi e sortită succesului de librărie, căci oamenii de azi au tot mai mult nevoie de poveşti viu colorate şi dinamice.