Cu sprijinul Ministerului Culturii

Acasa|Actualitatea|Literatura|Interviurile RL|Eveniment|Arte |Meridiane|Ochiul magic
 

Cronica Filmului:
Premiereînainte de Crăciun de Alexandra Olivotto


Uneori cred că filmele de sărbători se fac doar ca să facă în ciudă publicului ceva mai avizat. Prima problemă cu ele este că sunt targetate pe tot familionul şi conservă clişeele de parcă ar fi relicve, nu alta. Tind să afirm că basmele lui Propp şi, de ce nu, telenovelele sunt cu mult mai rafinate la combinarea de stereotipuri narative. Stai şi te întrebi: ce plăcere se poate deriva din atâta redundanţă? Mai mult, filmele de sărbători vor cu dinadinsul să extragă o stare din spectator. Pe care îl bănuiesc îmbuibat cu mâncare, cu pungile doldora de produse şi gâfâind de la shopping. Ca atare, după un asemenea abuz consumerist, trebuie să i se dea pastila de spiritul Crăciunului: îl înveselim, îi arătăm Moşul prin ochi de copil - asta merge întotdeauna - şi îi amintim valorile umane (generozitate, credinţă, din astea) aferente sărbătorilor de iarnă.

Pe acest fond pesimist, mi-a tresăltat inima de bucurie auzind că se lansează filmul Crăciun fericit. Făcând abstracţie de titlu, era "de război", o combinaţie bizară, care promitea să mă recompenseze pentru peliculele sărbătoreşti îndurate până acum. Subiectul acestei coproducţii România-Germania-Marea Britanie-Belgia este o noapte de Crăciun din 1914 (de fapt şi dimineaţa care îi urmează, şi parcă şi a doua zi) în care soldaţii nemţi, francezi şi scoţieni lasă armele şi fraternizează. Asta a fost prima dezamăgire pe listă, că dacă fraternizează, nu prea mai e loc de război, nu?

Mă consolez şi reiau: istoric, ne aflăm în momentul în care Franţa, după ce înaintase în neştire şi avea pierderi umane la greu, se apucase să facă exact ce promisese să nu facă, şi anume, să sape tranşee. După care războiul - calificat de istorici drept ,de poziţie" - a continuat cu stat în tranşee şi tiruri ca să îi îngroape pe cei care stăteau în tranşee. Aici, filmul e foarte corect, am respirat uşurată. Începutul lungmetrajului m-a făcut însă să îmi stea în gât vizionarea, nu alta. Imagini cu copilaşi care intonau senini poezii despre război şi despre cum inamicii trebuie ucişi. Atitudini de acest gen se mai văd prin film, care e un bun ,reminder" că UE n-a fost întotdeauna unită, plus că mocneau şi între naţiile vechiului continent prejudecăţile - stil colonial pur - ,ei nu sunt ca noi". Bine, bine, dar să nu cădem în extrema opusă, că doar primul război mondial nu se pregătea de sute ani, fiind ,crescut în şcoli, odată cu copiii". Acest subtext politic lipsit de relativism poate să îţi provoace ceva alergie, aşa că îl bifez pe listă ca a doua dezamăgire. Merită să adaug şi comentariul unui critic care a prins acelaşi fir: ,Dacă regizorul sugerează că armistiţiul era un parteneriat comunitar prototip al naţiunilor europene, englezii nu par să fie invitaţi".

Numerele trei şi patru le voi ilustra citând din caietul de presă: ,pelicula Crăciun Fericit, produsă în Studiourile MediaPro, în 2004, a avut premiera oficială în cadrul Festivalului de Film de la Cannes, este nominalizată la Globurile de Aur pentru ŤCel mai bun film străinť şi a fost desemnată să reprezinte Franţa în cursa pentru Premiile Oscar de anul acesta, de asemenea la secţiunea ŤCel mai bun film străinť". Refuz să cred în ,reputaţia" francezilor de a o lua pe arătură, dar această peliculă chiar nu are ce căuta prin festivaluri şi competiţii, de-abia se califică la categoria "lungmetraj decent de Crăciun". Nu aduce nici măcar un unghi nou de filmare, ce să mai vorbesc de rezolvarea scenariului... Eu una ştiu reţeta asta de film aşa: începe cu personajele principale separat, le înscenează întrepătrunderea destinelor, apoi îţi dă rezolvări individuale. Dar cineastul Christian Carion nu se conformează: nu ştim ce se întâmplă cu singurul cuplu care apare în lungmetraj! Asta da crimă de lezmaiestate faţă de spectator, când să te bucuri că ai şi dragoste, şi război într-un singur film, nu-ţi capeţi finalul primului element. Bine, nici pe al războiului, dar măcar la el ştii cum se termină. Nici nu vă mai spun că această lăsare baltă nejustificată a firului narativ nu se întâmplă pe fondul Ťei doi, de mână, plimbându-se pe un câmp în direcţia asfinţituluiť - context în care te-ai prinde ce se întâmplă - ci pe fondul Ťneamţul a dezertat dându-se prizonier la francezi ca să rămână împreună cu danezať, deci într-o situaţie de maximă confuzie. Dar asta e nimica toată pe lângă hiba principală a filmului, adică unica problemă pe care te-ai fi aşteptat ca scenariul s-o rezolve. Că soldaţii de trei naţii au făcut armistiţiu, asta se înţelege, dar dilema rămâne: cum au întors-o înapoi la conflict armat? Cum de, o dată ce au chefuit cot la cot, au schimbat produse şi şi-au arătat fotografii cu familia, pot să se împuşte din nou? Or, lungmetrajul îţi răspunde cu jumătate de gură şi oscilează de la Ťdať la Ťbať. Ideea principală e că autorităţile află şi îi trimit pe unii, hăis, pe ceilalţi, cea, ca să îi împiedice să fraternizeze. Iar nu pricep: soldaţii nu ştiau că există cenzură militară? Credeau că superiorii o să-i felicite pentru merite deosebite pentru că au lăsat armele? Habar n-aveau că un asemenea act se cheamă dezertare? Credeţi-mă pe cuvânt, orice soldat ştie asta... Lungmetrajul are câteva faze amuzante, dar nu suficiente cât să îl trimiţi la Oscaruri cu un car de defecte structurale.

O altă premieră constă în gorila uriaşă care i-a luat-o înainte Moşului. Mda, mult aşteptatul King Kong al lui Peter Jackson, creatorul Stăpânului inelelor. Aici, ca şi acolo, lungmetrajul are la bază o reţetă super-simplă: adunarea. Scenariul, discret, jocul actorilor, decent (sau cel puţin aşa se vrea), totul ca să faci loc pe scenă efectelor speciale. Al căror rol - informaţia asta o am de la cineva care e mai competent pe domeniul paleolitic, mezolitic etc. - e să amestece animale, insecte şi alte orătănii provenite din perioade diferite. La câte lighioane găseşti în lungmetraj, nu e de mirare că e vorba de epoci diferite, deşi scenariul nu justifică în nici un fel acest ghiveci. Cum ar fi să incluzi un om de ştiinţă printre personaje, mai precis unul care să stea să exclame: pârâul ăsta e din precambrian, copacul de lângă e pur jurasic, iar alături puteţi vedea o stâncă din cretacic. Ce haos logic! Dar n-ai ce-i face filmului altceva decât, din punct de vedere vizual, să îi mănânci din palmă. La detalii, e nici mai mult nici mai puţin decât luxuriant. Prestaţia actorilor te cam lasă mască, şi Naomi Watts, şi Adrien Brody fac roluri de temperatură medie, dar nu veridicitatea emoţiilor lor contează, ci a celor exhibate de gorilă. Adică un alt capitol la care imaginile generate de computer (CGI) îţi dovedesc că îşi merită banii, Kong fiind mai sensibil decât restul actorilor principali. Pardon, personaje. Care, la urma urmei, cam fac figuraţie printre efecte. Excepţia notabilă e Jack Black care reuşeşte să dea carne şi oase lui Carl Denham, cineastul obsesiv care a pus la cale toată expediţia. Revin la scenariu pentru că debordează de iregularităţi: are secvenţe de acţiune din cauza cărora ameţeşti - nu e o figură de stil - dar şi Ťburţiť pe măsură. Ultima secvenţă sigur e una, dar unii ar putea aplica aceeaşi etichetă scenelor de lupte de animale tip discovery. De acord, sunt inventive, cafteli suspendate prin liane, combatanţii se lovesc în plină cădere, dar cât să înduri aşa ceva? Vizual, nu poţi să nu admiri. Punând şi celelalte simţuri la bătaie, constaţi că lungmetrajul are mai multe burţi decât cap şi coadă.

Parteneri Romania literara




                 

                                   

           

 
Toate drepturile rezervate Fundatia Romania literara