Publicul bucureştean
aştepta demult o nouă
producţie a „ Bărbierului
din Sevilla” de Rossini
după istorica montare
a lui George Teodorescu
din 1955 care a ţinut
afişul peste o jumătate de veac
şi a adus în scenă tripleta de
aur a teatrului liric românesc:
Magda Ianculescu, Nicolae
Herlea şi Valentin Teodorian.
La premieră, sub bagheta maestrului
Mihai Brediceanu şi în decorurile
lui Ion Ipser, care s-au mai modificat
ulterior, au evoluat mari voci ale
timpului: Iolanda Mărculescu paralel
cu Magda Ianculescu, Şerban Tassian
şi Alexandru Vârgolici în Figaro, Mihail
Ştirbei şi Valentin Teodorian în contele
Almaviva, Silviu Gurău şi mai târziu
Constantin Gabor, în Bartolo, George
Niculescu-Basu, Nicolae Secăreanu
în Don Basilio, Maria Snejina în Berta.
În 1955 debutează Nicolae Herlea în
Figaro. Să nu uităm că în 1963 Opera
Română a participat la un turneu la
Paris la Théâtre des Champs-Élysées
cu acest spectacol memorabil.
Bărbierul lui Rossini a cunoscut
de-a lungul anilor nenumărate distribuţii
cu mari artişti ai scenei, printre care
i-am enumera doar pe câţiva dintre
ei, din lipsă de spaţiu: Matilda Onofrei,
Elena Simionescu, Silvia Voinea, Lela
Cincu, Mihaela Stanciu, dar şi
mezzosoprane în Rosina: Oana Andra,
Antonela Bârnat, Mihaela Işpan, Maria
Jinga; Florin Diaconescu, Valentin
Racoveanu, Călin Brătescu, Bogdan
Mihai în Almaviva, başii Valentin
Loghin, Nicolae Florei, Pompei
Hărăşteanu în Basilio, Mihnea Lamatic,
Ştefan Schuller în Bartolo şi mulţi
alţii foarte valoroşi. În Berta a cântat
în distribuţia de aur Maria Săndulescu.
De altfel, s-a imprimat la Casa
Electrecord integrala operei cu Magda
Ianculescu, Nicolae Herlea, Valentin
Teodorian, Constantin Gabor, Valentin
Loghin, Maria Săndulescu, avându-l
la pupitru pe maestrul Mihai Brediceanu.
În noua producţie, aflată sub
bagheta dirijorului italian Marcello
Mottadelli, tânărul regizor italian
Matteo Mazzoni ne propune un spectacol
nou, atipic, care sparge tiparele unor
înscenări tradiţionale şi aşa cum
mărturiseşte el în caietul program:
„mesajul producţiei, pe care eu aş
vrea să-l lansez în România şi în
întreaga lume, este că teatrul liric se
poate face în mod diferit. Tradiţia
noastră s-a dus mai departe şi vreau
să demonstrez cu această producţie
că se poate face un spectacol de operă
absolut actual, absolut contemporan,
prin decoruri şi costume, folosind un
alfabet de gesturi, unul actoricesc”.
Pledoaria sa mi se pare normală
în dinamica evoluţiei operei de la
tradiţie la modernitate.
Aş avea, însă, câteva amendamente
la această aserţiune pe care le voi
analiza din punctul meu de vedere.
Mi-aş fi dorit ca acest spectacol să
fie unitar stilistic, aflându-se sub
amprenta unei producţii contemporane.
Ceea ce se întâmplă în el este după
opinia mea bulversant pentru spectatorul
mai puţin avizat şi cunoscător. În
tabloul I facem cunoştinţă cu lumea
personajelor rossiniene: Figaro şi
Almaviva, cu peruci ale timpului,
într-o atmosferă clasică, pentru ca
apoi, să fim transportaţi într-o realitate
a zilelor noastre, ca şi când, de
fapt, n-ar fi fost aceeaşi de la început.
Se produce un efect aproape şocant:
ne aflăm în casa lui Don Bartolo,
dispusă prin decor pe două nivele cu
mai multe camere (excelent este
decorul şi foarte funcţional) unde se
află o bucătărie modernă, o baie, un
salon cu TV plasmă şi tot felul de
obiecte cât mai noi într-o gospodărie.
Mărturisesc că multe dintre gagurile
comice ale regizorului nu mi s-au părut
de bun gust, dar, poate, el le-a
folosit pentru a da un coté modern
şi actual care să satisfacă publicul tânăr
din sală. De pildă, Bartolo este spălat
de subreta Berta în cadă, Don Alonso,
„trimisul” lui Don Basilio pentru a face
lecţia de muzică cu Rosina, vine ca un
rapper cu o chitară electrică, soldaţii
intră din sală sub aspect de trupe
antitero, Figaro soseşte pe motocicletă,
etc. Sunt intruziuni moderne care se
repetă în multe producţii, e adevărat
că ele stârnesc râsul spectatorilor.
Personajele, aşa cum le prezintă
şi în program, şi-au modificat caracterele,
sunt proiectate în lumea de astăzi.
Mi-este greu să mai descopăr în
ele modelele rossiniene. De pildă,
Don Basilio, în concepţia regizorului,
devine un muzician „fără post”,
scăpătat, înfometat şi gurmand,
şterpeleşte spaghette din frigiderul
lui Don Bartolo pe care le mănâncă
cu mâna. Sunt găselniţe şi semne ale
unui alfabet folosit de Mazzoni pentru
a crea o atmosferă cât mai actuală
în care publicul să se regăsească în
personajele de pe scenă.
Spectacolul are şi virtuţi
incontestabile: este foarte viu, cântăreţii
devin actori, îşi pun talentul dramatic
în funcţie şi se implică în desfăşurarea
dramaturgică a operei. Scenele de
ansamblu sunt foarte bine făcute,
corul bărbătesc este obligat să
facă şi balet (aici m-a impresionat
că mişcarea coregrafică este foarte
bine coordonată cu muzica).
Amplasarea pe două planuri (sus
şi jos) a acţiunii este benefică, uneori,
însă, se produc şi distorsiuni ilogice:
Figaro, care ar trebui să se afle alături
de celelalte personaje, prezente la
parter, cântă la etaj.
Am văzut primele două spectacole.
Mărturisesc cu sinceritate că premiera
cu echipa italiană m-a dezamăgit din punct
de vedere muzical într-o mare măsură.
Mezzosoprana Marina Comparato
avea o voce inegală, fără strălucirea
pe care o solicită personajul Rosinei,
a avut câteva momente bune, dar,
într-un cuvânt, n-a fost eroina rossiniană
pe care mi-o doream.
Tenorul Alessandro Luciano, în
Almaviva, a fost o mare dezamăgire.
Acutul era forţat şi nu era bine impostat,
avea probleme, extrem de inegal,
poate, doar actoriceşte a mai salvat
prestaţia sa.
Basul georgian Ramaz Chikviladze
avea un acut bun, dar un mediu cu
dificultăţi. M-aş fi aşteptat să aibă
acea forţă specială pentru Don Basilio.
A rămas doar onest şi atât.
Mi-a plăcut, însă, basul italian
Roberto Abbondanza în Bartolo, a
fost personaj, a interpretat pe glas
rolul, era egal şi foarte implicat în
desfăşurarea comediei.
Baritonul nostru Iordache Basalic
are o revenire spectaculoasă, după
o dispariţie inexplicabilă. Stăpâneşte
foarte bine rolul, pe care, de altfel,
l-a interpretat de nenumărate ori
în vechea producţie. Este jovial, mobil,
se mişcă cu dezinvoltură şi a jonglat
cu glasul în aceeaşi măsură. Este
într-adevăr un Figaro.
O plăcută impresie mi-a făcut
soprana Ana Donose de la Iaşi în
Berta, a fost o pată de culoare în
spectacol şi a cântat bine celebra arie,
fiind şi o bună actriţă.
Într-o linie corespunzătoare a fost
şi baritonul Ionuţ Gavrilă în Fiorello
şi sergentul.
Din punctul meu de vedere,
distribuţia a doua a fost la mare
înălţime oferindu-ne o premieră,
muzical vorbind, de prim rang.
Mezzosoprana Maria Jinga care
a interpretat de nenumărate ori rolul
Rosinei în vechea montare a excelat
printr-o voce amplă, frumoasă care
şi-a găsit traseul adevărat de a ne
oferi o Rosină convingătoare în ipostaza
unei tinere de astăzi, aşa cum şi-o
dorea regizorul. A cântat cu strălucire
cavatina, dar şi duetele cu Figaro şi
Almaviva.
Contele Amaviva a fost tenorul
clujean Tiberius Simu, o prezenţă
agreabilă pe scenă, un bun actor. Are
o voce frumoasă şi chiar dacă unele
pasaje din actul I l-au dezavantajat,
le-a surmontat cu inteligenţă muzicală
impunând, în final, o bună impresie.
Baritonul Adrian Mărcan m-a
impresionat prin frumuseţea vocii
sale, cu un ambitus excelent. A
fost un personaj remarcabil, viu,
cu efecte comice de bun-gust. O
plăcută surpriză.
Vicenţiu Ţăranu, care a cântat
mult Figaro în vechea montare,
ne-a oferit un Bartolo de zile mari.
Vocea sa s-a dezvoltat, cântă cu ştiinţă,
este un interpret de forţă, dar şi un
muzician care poate întruchipa
atât de bine personaje diferite ca stil.
Basul Horia Sandu este un Don
Basilio memorabil, atât în vechea
echipă cât şi în montarea actuală.
Are un glas penetrant, frumos, egal,
este un artist care ştie să-şi dozeze
efectele. A făcut o creaţie într-un
personaj atât de diferit conceptual,
după opinia mea, faţă de prototipul
arhetipal al lui Rossini.
Soprana Nicoleta Maier, de la
Galaţi, a interpretat-o pe Berta,
conferindu-i pitoresc, dar şi comic
în acelaşi timp. Are o voce frumoasă,
fără stridenţe în acut. O surpriză
deosebită.
Ca de fiecare dată, în orice apariţie,
baritonul Daniel Filipescu (Fiorello
şi sergentul) este de acolo, are un
simţ artistic remarcabil şi se integrează
imediat în echipă.
Dirijorul italian Marcello Mottadelli,
deşi se afla, după spusele sale, la
primul contact cu capodopera rossiniană,
a reuşit să imprime orchestrei ritm,
să conlucreze cu soliştii pentru a oferi
o variantă corespunzătoare lucrării.
Regizorul Matteo Mazzoni, pe
lângă prima sa calitate, a semnat
scenografia (excelentă, aşa cum
am mai spus), mişcarea scenică şi
lighting design, iar conceptul video:
Fabio Massimo Iaquone şi Luca Attilii.
Coregrafia a aparţinut Andreei Gavriliu.
Maeştrii de cor: Stelian Olariu şi
Daniel Jinga, au condus corul bărbătesc
cu exigenţă şi spirit de omogenitate.
Chiar dacă unele intenţii regizorale
au fost în dezacord cu opinia mea
faţă de un spectacol contemporan,
consider că premiera aceasta a constituit
o reuşită prin noutatea şi chiar prin
dorinţa regizorului de a ieşi, într-un
fel, din spiritul tradiţiei. Pledoaria sa
din program pe mine m-a convins,
păcat că pusă în pagină pe scenă
ea comportă şi unele distorsiuni pe
care le putem sau nu accepta.
Cred că, în timp, va trebui să ne
obişnuim cu un nou mod de abordare
a teatrului liric pentru a depăşi
mentalitatea conservatoare în tratarea
acestuia.
