Un comentariu mai puţin
atent, la pagina 621,
plasează textul Cantico
di frate Sole compus în
1225, de Francesco d’Assisi
(vezi volumul Fonti francescane,
Editrici francescane, 2004,
capitolul Scritti di Francesco
d’Assisi, pag.178-181) în cadrul
naraţiunii hagiografice din
secolul al XIV-lea, numită
Fioretti di San Francesco. Aceste
„Floricele” au circulat, se ştie,
alături de diferite Vieţi ale
sfântului, biografii, mărturii,etc.
mult mai târziu,prin secolul al
XIV-lea, şi fără a avea un autor
cunoscut. Au fost traduse la
noi, nu demult, de italienista
Florina Nicolae la editura Tracus
Arte, 2011, cu titlul Florilegiul,
prevăzute cu un eseu consistent...
Amintitele mai sus legende,
pline de prospeţime şi simplicitate
devotată, circulând aproape
două secole, deci, după despărţirea
terestră de Francisc de Assisi,
nu au de a face cu vestita şi
iubita lauda franciscană, text
de sine stătător, compus în
„volgare italico”, al cărui mss.
se păstrează la Biblioteca
Comunale din Assisi, codex
338. Ştefan Damian a alcătuit,
de altfel, o antologie cu toate
versiunile traducerilor în limba
română, nu puţine, ale Cântecului
fratelui Soare, sau Laus creaturarum
de San Francesco d’Assisi.
Nu cred că este „un anacronism
deliberat” , cum spune
comentatorul, Horia-Roman
Patapievici, pg.650, despre
expresia lui Pound „patent de
frigidariu”, aşa cum o traduce
Radu Vancu. Se ştie că băile
reci, erau în Antichitate numite
chiar aşa, la romani, frigidariu(m),
spre deosebire de calidarium,
sala băilor calde, deci, nimic
anacronic, frigiderul modern
nu e frigidariul latin.
Despre Campania, regiune
a Italiei, ni se explică, pg.659,
că ar fi „câmpia din jurul
Neapolelui”, nu e doar atât,
câmpia, e mai mult, coasta
amalfitană, golful Neapolelui,
Salerno etc. mult mai cunoscute.
Despre Via Sacra (istoricii
o denumesc Sacra Via) la
pg.661,cititorul află că este
o „stradă principală a Romei
antice, care mergea de la
Colosseum la Colina capitolină,
legând între ele cele mai
importante zone religioase ale
cetăţii”. Poate mai exact spus,
de la Arcul lui Tit la Templul
lui Jupiter Maximus, cum este
delimitată azi.Nu era numai
„o stradă principală”, şi Via
Lata era. Pe Via Sacra, ax
din interiorul Forului roman,
aveau loc ceremonii oficiale,
se găseau majoritatea templelor,
defilau armatele romane, după
victorie,etc. se stabilise o pace
prin jertfe făcute zeilor, de
către Romulus şi Titus Tatius,
conducătorul sabinilor, de aici
,după unii, numele ei...Este
vag spus despre Via Sacra
„legând între ele cele mai
importante zone religioase ale
cetăţii”, ea fiind în Antichitate
inima religioasă a Cetăţii;
eventual „legând” între ele
templele din perimetrul Forului
roman, nu „zonele religioase
cele mai importante din cetate”,
deci din toată Cetatea, cum se
poate înţelege.
Călugării „forestieri” sunt
după mine, cei provenind din
alte locuri, călugări rătăcitori,
itineranţi, dacă vrem,nu neapă
rat nişte firi rudimentare,
cum crede comentatorul,
invocând spusele unui celebru
cleric român. Există în Fioretti
sintagma, dragă multora, de
„pellegrini e forestieri”, cum
erau San Francesco şi alt frate
franciscan, Leo, predicând pe
drumurile Umbriei. Nu mai
traduc expresia din ghilimele,
fiind evident înţelesul ei, pe
care-l propun, ca alternativă.
Vreau să subliniez că meritele
traducerii lui Radu Vancu,
şi ale comentariilor docte ale
lui Horia-Roman Patapievici
nu se micşorează cu nimic
prin aceste precizări binevoitoare,
dar necesare, nepedante,
sper.
_________
* Ezra Pound, Opere I,Poezii
1908-1920. Traduceri de Mircea
Ivănescu şi Radu Vancu, Selecţie,
îngrijire de ediţie, cronologie,
introducere şi comentarii de Horia-
Roman Patapievici, Bucureşti, Ed.
Humanitas, 2015.
