Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Lecturi la zi:
Poveşti din spatele Cortinei de Fier de Iulia Popovici


Poveşti din spatele Cortinei de Fier
Jessica Douglas-Home nu e şi nici n-a fost vreodată un spirit rebel, dintre cele care se alătură unor cauze pierdute tocmai pentru că nu au sorţi de izbîndă. Scenografă de meserie, primul său contact cu Europa de Est s-a produs prin intermediul soţului, corespondentul pentru apărare al ziarului The Times, arestat timp de cîteva zile în Cehoslovacia în 1968. începînd însă cu octombrie 1983, cînd a ajuns ea însăşi pentru prima dată la Praga, şi pînă în 1989, Jessica Douglas-Home şi-a dedicat o parte din existenţă sprijinirii opoziţiei culturale din ţările Pactului de la Varşovia.
"Aventurile" prin care a trecut d-na Douglas-Home în Polonia, Cehoslovacia, Ungaria şi România, de multe ori punîndu-şi în pericol viaţa, libertatea sau şi una, şi alta, sînt aproape de necrezut pentru cei cărora 12 ani de postcomunism le-au dat iluzia normalităţii; pe de altă parte, faptul că A fost odată, în alte vremuri a fost scrisă şi publicată la multă vreme după revoluţiile din 1989, după ce în 1997 autoarea avusese ocazia să-şi citească propriul dosar de Securitate (din România, se-nţelege), dă o perspectivă, să-i spunem istorică, evenimentelor. Evitînd momentele tulburi din primii ani ai noilor democraţii, Jessica Douglas-Home are totodată posibilitatea să urmărească în timp evoluţia eroilor săi - a se vedea pentru aceasta Notele biografice de la sfîrşit.
Există două direcţii din care această carte de memorii poate fi privită de către cineva interesat într-o analiză mai adîncă - una are în vedere modul în care oameni din Occident au sprijinit constant, de-a lungul multor ani, rezistenţa culturală est-europeană, în ciuda chiar a politicii oficiale a ţării ai cărei cetăţeni erau, cealaltă se referă la o privire comparatistă asupra disidenţei (politice şi culturale) în diversele regimuri comuniste. Citind A fost odată, în alte vremuri, o asemenea comparaţie e imposibil de evitat.
Memoriile scenografei engleze confirmă cîteva aprecieri unanim acceptate - faptul că în Cehoslovacia opoziţia s-a centrat pe aspectul civic (poate prin raportare negativă la catolicismul habotnic din Slovacia, în Cehia centrul rezistenţei a fost Charta '77) şi pe formarea unei elite prin sistemul "universităţilor volante" şi publicarea constantă în samizdat a scrierilor interzise, în Polonia influenţa hotărîtoare a avut-o intervenţia bisericii (cazul părintelui Popieluszko, despre ale cărui predici Jessica Douglas-Home povesteşte în cartea sa), iar mişcarea sindicală, cu precădere Solidaritatea, cu o acoperire socială mult mai largă decît Charta cehoslovacă, a cerut de la început împărţirea puterii (o spune însuşi Adam Michnik). în Ungaria, despre care se vorbeşte puţin în A fost odată..., atitudinea relativ îngăduitoare a autorităţilor şi prosperitatea economică se pare că au împiedicat constituirea unei opoziţii unite, disidenţii maghiari fiind preocupaţi în principal de interesele personale şi, într-o mai mică sau mai mare măsură, de probleme naţional(ist)e - relaţiile cu Transilvania, de exemplu.
Mai delicată însă e problema României, unde d-na Douglas-Home a ajuns tîrziu, în 1987, cînd situaţia era deja foarte gravă, începuse de ceva vreme plata datoriilor externe, frigul şi foamea erau o realitate de fiecare zi, iar Ceauşescu pornise "sistematizarea" Bucureştiului. Informîndu-se înainte de a pleca din Anglia despre disidenţii români, a aflat că nu prea există, după ce dictatorul român primise felicitările preşedintelui Carter pentru expulzarea lui Paul Goma. La recomandarea exilaţilor români, decisese totuşi să-i facă o vizită lui Constantin Noica; sfatul lui Mihnea Berindei şi vîlva creată în 1979 de o emisiune a Europei Libere a adus-o pe Jessica Douglas-Home în casa Marianei Celac.
Relatările întîlnirilor avute cu Noica, Pleşu, Dinescu, Mariana Celac, dineul dat la Ambasada Marii Britanii pentru disidenţi (la care a fost invitat şi Eugen Simion...) ar trebui să ducă cel puţin la o discuţie onestă privind opoziţia românească, a cărei atitudine pasivă (în contrast cu disidenţa activă, termen folosit curent de Adam Michnik) nu poate fi pusă exclusiv pe seama sprijinului acordat de Occident dictaturii lui Ceauşescu, teză susţinută mai nou de Tony Judt, într-un articol din The New York Review of Books. Foarte interesantă e relatarea despre protestele Doinei Cornea şi izolarea care i-a fost impusă (se strecoară aici ideea că iniţiativa ei ar avea aceleaşi rădăcini tradiţionaliste, de păstrare a identităţii naţionale şi religioase, ca şi intrarea în opoziţie a Bisericii catolice poloneze). Jessica Douglas-Home, A fost odată, în alte vremuri, trad. Delia Răzdolescu, Humanitas, 2001, 240 pag., 95.000 lei




În derivă
în ultimii doi ani au apărut multe cărţi dedicate exilului românesc, fie că e vorba despre memorii, jurnale, Istorii ale..., scrisori ori dicţionare, după ce în 1997-1998 revista Secolul 20 dedicase un număr acestei teme. Subiectul e dintre cele mai interesante, cu atît mai mult cu cît el n-a putut fi abordat timp de 50 de ani. în acest timp, diaspora a fost înzestrată cu toate calităţile posibile, transformată în ultimă şansă de salvare şi oază de libertate şi fericire, de către o ţară pentru care dificultatea călătoriilor peste hotare făcea din străinătate paradisul terestru.
Nu există însă deocamdată nici o analiză critică, demitizantă a exilului, care să privească pe de o parte modurile proprii de organizare ale diasporei, iar pe de altă parte influenţa acesteia asupra celor rămaşi în ţară. Totuşi, informaţiile nu lipsesc. Foarte interesante pot fi, de exemplu, scrisorile publicate în Generalul Nicolae Rădescu în corespondenţa secretă a exilului, provenind din colecţia lui Leontin Constantinescu şi semnate de gen. Rădescu, Grigore Gafencu, Mihail Fărcăşanu, Emil Ghilezan, Barbu Niculescu şi alţii.
Unul din lucrurile care şochează cel mai puternic în epistolar este amploarea planurilor pe care le pun la cale toţi aceşti oameni fugiţi din calea potopului, zbătîndu-se să-şi găsească un rost, foarte mulţi trăind de pe o zi pe alta din bani împrumutaţi, nemaisperînd să se întoarcă în ţară. Speră în schimb în ajutorul aliaţilor occidentali şi fac proiecte utopice de informare şi "sensibilizare" a guvernelor şi opiniei publice din Vest. într-un fel, această corespondenţă e povestea dramatică a unei căderi în lume, a transformării viselor grandioase în mici realităţi fără prea multă consistenţă. Mulţi dintre autorii acestor planuri făceau parte din generaţia care-şi propusese în anii '30 să realizeze ingineria socială şi nu fuseseră atinşi încă de cinism şi disperare. Există în literatura memorialistică chiar prea multe relatări ale urmărilor românismului aplicat.
Iluziile care-au însoţit prima fază a comunismului naţional i-au acompaniat se pare şi pe cei plecaţi în exil după instalarea dictaturii proletariatului la Bucureşti. A fi în răspăr cu realitatea se numeşte cîteodată idealism, altădată inadecvare. Autoarea acestor rînduri nu-şi poate lua răspunderea de a da un nume tuturor acelor încercări cărora Corespondenţa secretă a exilului le e dovada, îl invită însă pe cititor la o călătorie alternativă: prin Trecut-au anii... a lui Virgil Ierunca. Generalul Nicolae Rădescu în corespondenţa secretă a exilului, vol. I (martie 1947 - mai 1949), ediţie îngrijită de Nicolae Florescu, Jurnalul literar, Bucureşti, 2000, 242 pag., f.p.




Lecţia lui Eminescu
"(...) Va trebui să înlăturăm pe români de la funcţionarism, şi atunci va sosi o vreme în care democraţia, în loc să fie o democraţie bugetară, va fi o democraţie a muncii, care nu cere de la libertate decît garanţia rezultatelor obţinute prin strădania fiecăruia." Aceste cuvinte, citate de Ioan Stanomir în chiar primul capitol (între oglinzi paralele) al cărţii sale dedicate scrierilor politice ale lui Eminescu, îi aparţin lui P. P. Carp şi au ceva mai mult de un secol. Cel care le reproduce le consideră reprezentative pentru atitudinea lui Carp, supus şi el fascinaţiei Engliterei cea "copleşită de secoli de libertăţi". Benjamin Disraeli face însă figură aparte printre prototipurile conservatorismului românesc, posterior revoluţiei de la 1848 şi dispărut după primul război mondial, la fel cum Carp, lipsit de vîna antisemitismului, tinde mai curînd către liberali decît către colegii săi junimişti-conservatori. Cel ale cărui idei politice aveau să se dovedească fundamentale pentru structurarea diverselor feţe ale conservatorismului autohton a fost Eminescu; supuse interpretării (a se vedea cu precădere capitolul Eminescu: mod de utilizare, în legătură cu lecturile diferite făcute de ultimii reprezentanţi ai tradiţionalismului - A.C. Cuza, Nicolae Iorga, A.C. Popovici şi chiar "părintele" românismului, C-tin Rădulescu-Motru, unele cu puternice repercusiuni în anii '30), articolele publicate în Timpul trasează o zonă largă a dreptei tradiţionale, de la clasicul Burke la reacţionarul Joseph de Maistre, trecînd eventual, cum o demonstra Carp, prin Disraeli, dar evitînd conservatorismul de tip american, neorganicist şi mult prea apropiat de liberalism. Ziaristica lui Eminescu îi dă lui Stanomir ocazia să facă o istorie a conservatorismului românesc - în primul rînd ca ideologie, supravieţuind pînă la cel de-al doilea război mondial. Reacţiune şi conservatorism are însă multe de pierdut, în ciuda interesantei analize a textelor eminesciene, din cauza lipsei de claritate a demonstraţiei şi a unei strategii argumentative prea greoaie în lipsa unor premise bine stabilite. Ioan Stanomir, Reacţiune şi conservatorism. Eseu asupra imaginarului politic eminescian, Nemira, col. Societatea politică, Bucureşti, 2000, 333 pag., f.,p.




"Calea regală a literaturii proletare"
A douăsprezecea apariţie din colecţia ABC a Editurii Dacia se ocupă de realismul socialist, fiind traducerea unei cărţi din cunoscuta serie Que sais-je?. E, aşadar, o introducere în domeniu, fără pretenţia de a analiza fenomenul în profunzime, supunîndu-se în schimb nevoii de claritate a formulărilor şi de accesibilitate. în ciuda titlului generos (şi general), Aucouturier tratează doar un aspect al realismului socialist, ocupîndu-se în exclusivitate de spaţiul fostei Uniuni Sovietice; în general, se pare că variantele central şi est-europene ale acestei estetici nu provoacă entuziasmul cercetătorilor occidentali.
Cartea lui Michel Autouturier nu se opreşte prea mult asupra problemelor de natură propriu-zis literară/ muzicală/ coregrafică/ plastică ale acestei forme ideologice de creaţie, preferînd să-i analizeze evoluţia - caracterizată de înfruntarea permanentă între centrul politic, ce promovează ortodoxismul estetic, şi periferia artistică în permanentă propensiune către erezie. De aceea probabil cele mai interesante capitole sînt primele două, Pentru o artă "de stînga" şi Pentru o artă a proletariatului, care tratează momentele premergătoare introducerii noii politici culturale, perioada de înflorire a curentelor de avangardă (futurism, proletcultism), de relativă independenţă de creaţie şi de negociere în plan simbolic a raporturilor dintre stat şi oamenii de cultură. Ceea ce mai tîrziu devine mecanism de represiune începe prin a fi o complicată strategie contractuală de împăcare a nevoilor ideologice cu starea de fapt (coexistenţa necesară, de exemplu, dintre scriitorii proletari, scriitorii ţărani şi "tovarăşii de drum").
Realismul socialist se dovedeşte astfel un instrument util pentru cei interesaţi în primul rînd de fundamentele teoretice ale acestei estetici şi de modul în care au fost aduse la un numitor comun pe tărîm ideologic realismul artistic şi imperativul politic al societăţii fără clase; asta însă numai dacă cititorul poate depăşi impedimentul creat de aparent totala ignoranţă a traducătoarei în ceea ce priveşte numele, ruseşti, dar în transcriere fonetică franţuzească, ale unora ca Şklovski, Plehanov, Buharin, Lev (Léon) Tolstoi. Michel Aucouturier, Realismul socialist, trad. Lucia Flonta, Dacia, Cluj-Napoca, 2001, 120 pag., 50.000 lei