Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Păcatele Limbii:
Povestiri de vise de Rodica Zafiu


Într-o inventariere cît mai completă a tipurilor de discurs pe care le producem sau le ascultăm în viaţa de zi cu zi, ar trebui să ajungem la un moment dat şi la povestirea viselor. O activitate obişnuită, episod banal al conversaţiilor familiare, dar avînd şi reflexe instituţionalizate: în profeţii, în magie, în psihanaliză, în literatură. în literatura română visul mi se pare bine reprezentat: istoria lui locală ar putea începe cu Mănăstirea Argeşului, trecînd apoi prin Eminescu şi nuvelele lui Caragiale, pentru a ajunge la onirişti şi la descripţiile minuţioase din proza lui Cărtărescu. Nu la fel de puternică e investigarea teoretică a temei; avînd însă în vedere circulaţia internaţională a ideilor, mai mult sau mai puţin recentele preocupări de prin alte părţi pentru constituirea unui corpus literar oniric şi pentru analiza sa ar putea produce şi la noi o creştere a interesului în domeniu. Din perspectiva lingvisticii textului şi a analizei discursului, întrebarea principală este în ce măsură povestirea viselor are trăsături specifice, mărci lexicale sau gramaticale, formule sau modalităţi de organizare care să o individualizeze între alte discursuri narative. Asemenea trăsături există, deşi povestitul viselor e în multe secvenţe perfect confundabil cu relatarea unei întîmplări adevărate, a unei experienţe personale, a unui film sau a unei cărţi (eventual cu subiect fantastic). într-un articol pe această temă ("Dream-reporting discourse", în Text, nr. 4, 1984), Benny Shanon şi Rivka Eiferman analizau, pe baza unui corpus oral, situaţia discursivă particulară a povestirii de vise: de articulare logică şi de raţionalizare a unor experienţe psihologice confuze, vagi, care rămîn oricum incontrolabile. Reflexul textual al acestei situaţii e reprezentat de un stil abrupt, de folosirea unor termeni vagi, de încercările de reformulare, produse de insatisfacţia locutorului faţă de propria relatare; naraţiunea, dominată de timpul prezent, pune pe acelaşi plan acţiunile, renunţînd la ierarhizarea lor. într-un alt articol, un autor îl cita pe Valéry, cu afirmaţia provocatoare că povestirea visului e o povestire ca oricare alta, care, "normalizînd" limbajul şi desfăşurarea temporală, mai are foarte puţin de a face cu logica visului. Pentru română, ar fi interesant de analizat un corpus real de povestiri de vise, după cum ar fi pasionantă şi o investigare a prezenţei visului în literatură. Un compromis între aceste două direcţii - şi mai ales o cale de acces mai lesnicioasă - e oferită de relatările însemnărilor zilnice, ale paginilor de jurnal. în Jurnalul lui Sebastian (însemnare din 21 iulie 1935), secvenţa relatării onirice are o formulă de introducere ("Un vis pe care încerc să-l scriu chiar acum, trezin-du-mă din somn"); urmează o naraţiune fragmentară, plină de puncte de suspensie, dominată de uzul prezentului ("citesc", "Sunt la Dinu Brătianu acasă. Am în mâini un vas cu apă"). Povestirea visului e un text în care devin normale descrierea din afară a acţiunilor persoanei I (dedublate) şi exprimarea unor dubii în legătură cu verbele proceselor interioare, controlabile doar de vorbitor. Abundă formulele modalizatoare de incertitudine ("se pare că", "parcă"), expresiile vagului, aproximaţiei ("sau aşa ceva", "un fel de"). Transformările petrecute fără a fi conştientizate, percepţia unor realităţi paralele se reflectă în mărci temporale de tipul: "în timp ce", "între timp". Formula finală - "Cam asta a fost" - implică o acceptare a limitelor transpunerii visului în limbaj. în Jurnalul lui Mircea Zaciu (vol. IV, însemnare din 22 ianuarie 1987) regăsim o formulă introductivă ("Vis cu C."), aproximarea ("era un fel de cîmp", "nu părea"), alternarea de imperfect şi prezent; naratorul încearcă să disocieze planurile conştiinţei ("ştiam din vis", "realizam asta încă din vis"). La Corin Braga (Oniria, Jurnal de vise, 2 septembrie 1985), observăm (în prima pagină a textului; materialul întregii cărţi oferă multe alte exemple de trăsături caracteristice) introducerea ("Să vedem visele"), dominaţia prezentului, tendinţa de interpretare ("ca şi cum"). în Jurnalul lui Mircea Cărtărescu, în însemnarea din 8 noiembrie 1990 ("şi am visat") domină imperfectul, întrerupt uneori de prezent şi completat de mai mult ca perfect (care recuperează metamorfozele: "devenise") şi de perfectul compus. Visul e tratat metatextual ("Visul are aici neclarităţi"), dar în interiorul relatării e adoptată de obicei perspectiva interioară, a momentului respectiv ("era de fapt"; "eram căutat", "apoi", "mi s-a părut că ştiu cine e, dar nu mi-am dat seama"). în relatările cotidiene ale viselor noastre, cred că e folosit mai ales imperfectul, care marchează repetat raportarea la un reper ("atunci-acolo", "în vis"), poate şi datorită afinităţii sale cu irealul (manifestată şi în imperfectul jocului sau al propoziţiei condiţionale ipotetice). în plus, apare şi o formulă tipică, absentă din fragmentele din care am citat. E vorba de construcţia reflexiv-impersonală a verbului a face - "se făcea că": la imperfect; aceasta e o marcă inconfundabilă a relatării de vise. E înregistrată de altfel ca atare în dicţionarul academic al lui Puşcariu (Dicţionarul limbii române, tomul II, partea I, F-I, 1934), cu explicaţia "a se ivi, a se arăta, a se desfăşura înaintea ochilor cuiva" / "despre viziuni, arătări, visuri etc.", situaţia din română fiind întărită prin citarea unor paralele balcanice: din aromână ("s'făţea că..."), neogreacă, bulgară, albaneză.