Numărul curent: 52

Numerele 37, 38, 39 si 40 din 2014 ale revistei Romania literara, apar cu sprijinul AFCN.

Cartea Straina:
Povesti Pentru cei mari de Andreea Deciu




În ultima vreme narativul s-a extins, ca model teoretic de explicare a unor fenomene, fie ele ale lumii din jurul nostru ori ale celei dinlăuntru, în tot mai multe domenii. E o chestiune destul de recentă, ca amploare si calibru în acelasi timp, pentru că una este să aplici o schemă structuralistă minimală, cu actanti si intrigă, într-o disciplină umanistă gen sociologia, si cu totul altceva să transferi concepte ceva mai sofisticate tocmai pentru că sînt mai generale, precum reprezentare sau voce într-o sferă de investigatie cum ar fi aceea a stiintelor cognitive, ori chiar în cercetarea fizicii teoretice actuale. Pretutindeni te uiti în jur, as spune, fortînd evident, constient, nota, vezi numai naratologi pusi vrednic pe treabă. Cît cuprinzi cu ochii în lumea gîndirii, a stiintelor de toate felurile, numai fabule, personaje, scenarii, perspectivă si asa mai departe. Povestile au invadat laboratoare, tratate de psihologie, chestionare de sociologie, ecuatii matematice, si mai stiu eu ce soft bazat si el pe vreo intrigă buclucasă, cu eroi dar si personaje negative (virusii). Dar toate acestea s-au petrecut cu un pret. Povestea a fugit, de fapt, din literatură. Aciuîndu-se prin alte sălasuri intelectuale, a dispărut de unde îi era, la drept vorbind, locul. Din romane, din nuvele, din proză. Dezepicizarea literaturii care se scrie în zilele noastre e o chestiune evidentă, bine stiută, nu fac decît să enunt un truism. De altfel, fenomenul cu pricina face mîndri pe multi textualisti care nu au obosit încă să fie sterili, precum si o sumedenie de post-..., încîntati din principiu să anunte vreun deces de ultimă oră, indiferent al cărui concept ori curent pînă mai ieri socotit important. În literatură, astăzi, epicul e surghiunit în zonele triviale, în melodramă, roman de consum, sau, dacă apare, e minat din interior de o voce parodică, ciuntit, sabotat sistematic.
Nu (mai) poate mira pe nimeni, asadar, că apare un studiu de neurobiologie în care autorul sustine că trebuie să concepem personalitatea umană sau chiar structura creierului în termenii unei povesti. Dar cred că poate mira, provoca neîncredere, sau prin recul o curiozitate aprigă, publicarea unei colectii de povesti. Asa cum numai colectiile de povesti pentru copii, celebrele Contes (si adăugati singuri urmarea) citite de vreo bunică sau de noi însine cîndva, mai pot fi: doldora de povesti. Pur si simplu. Fără studii introductive cu pretentii de a sistematiza ceva, ori de a argumenta un punct de vedere, fără interese aplicative. Doar multe, multe povesti. Asta este Cercul mincinosilor: o cărtulie, groscioară, spre bucuria, încîntarea dar si minunarea celor ce o vor citi, plină de povesti pentru cei mari. Spun încîntare, si nu voi putea justifica. Cartea mi-a fost recomandată cu entuziasm, de cîteva persoane, toti cititori de meserie as spune, si le străluceau ochii spunîndu-mi cît e de frumoasă. Nu am priceput, de la ei, de ce, si acum îmi dau seama că la rîndul meu nu pot concepe un demers critic pentru ceva care e, realmente, atît de simplu frumos, încît inefabilul său alunecă de sub orice tipar rationalizator. Spun însă si minunare, pentru că dimensiunile cărtii, 430 de pagini în format măricel, ascund multe, multe povesti. Nu mă miră numărul lor mare, ci faptul că a avut cineva răbdarea să le adune, precum si generozitatea de a le împărtăsi cu altii. În gestul lui Jean-Claude Carrière, povestasul nostru, ca să folosesc un cuvînt nimerit pentru subiectul în chestie, există o ciudată combinatie de livresc, chiar de oaresice arogantă a cunoscătorului (explic îndată cum e concepută cartea) căruia nu i-a scăpat nimic din domeniul eposului popular sau chiar cult, de pe întreg pămîntul, si ingenuitate bulversantă. Carrière e un erudit, înainte de orice, pentru că a fi capabil să istorisesti snoave cu Nastratin Hogea laolaltă cu povestiri africane, pilde buddhiste sau basme/ bancuri cu rabini, e o performantă pe care autorul nu se sfieste să o exhibe, perfect constient că îsi năuceste auditoriul. Dar plăcerea istorisirii, entuziasmul deloc disimulat al povestasului, cum îi spuneam, au parcă acea naturalete a unui prim povestitor, de va fi fost vreodată cineva primul, si totodată o blîndete disperată de Seherazadă care nu pentru viata ei povesteste, ci pentru a urzi din pînzele întelepciunii universului întreg, cu toate semintiile sale, o poveste fondatoare si atoateîncăpătoare. O poveste a povestilor, cu toată conotatia inevitabilă de licentios pe care familiaritatea cu Creangă o va include aici. În fond, gestul lui Carrière, de a concepe o colectie de Contes pentru oameni mari, e de un orgoliu, în sens bun, fără seamăn: căci povestile adunate de el în acest volum te fac, cu adevărat, să uiti de Anna Karenina si de Mizerabilii, numai pentru ca în final să îti reamintească puternic de ele. Purtîndu-ne prin eposul fondator, cel al snoavelor si basmelor, Carrière ne călăuzeste, de fapt, spre literatură. Poate că aceasta este o interpretare profund egoistă, a literatului frustrat, o pledoarie pro domo. Dar cred, totusi, că virtutile tămăduitoare ale povestirii, bine stiute si pomenite de Carrière în prefata sa, sînt chemate, de data asta, să lecuiască însăsi literatura.
Multele povestiri din acest volum au fost strînse pe parcursul a 25 de ani. Nu reiese limpede, pentru mine, din prefata explicativă a autorului, dacă în acest lung răstimp le-a strîns cu bună-stiintă, pentru a alcătui cîndva un volum, ori dacă initial le aduna pentru plăcerea sa, pentru ca mai tîrziu să decidă că ele îsi asteaptă ascultători. Si cum să aduni într-o carte povestiri al căror principal merit, precum si trăsătură comună, este că ti-au plăcut? Că sînt frumoase? Orice ambitie sau efort de sistematizare sînt inevitabile vane, sortite esecului, contestării. Multe dintre istorisiri se suprapun, au cam aceeasi intrigă si aceleasi personaje, dar diferă prin nuanta distinctă a farmecului lor. Una e tristă, alta e veselă, chiar dacă îti spun, în mare, acelasi lucru. Convingerea lui Carrière este că toate aceste povestiri apartin unei lumi comune, pe care nu o numeste, pentru că nu se lansează în afirmatii care inevitabil ar trebui sustinute cu argumentele antropologului sau cu acelea ale unui filozof. Carrière nu e nici una, nici cealaltă, nu pentru că nu ar avea competenta, ci pentru că nu asta îl interesează. Totusi, volumul are o structură, care e ea însăsi o poveste. Ea e lumea comună, cea care tine laolaltă povestiri hasidice cu pilde sufiste. În "povestea" lui Carrière lumea (a noastră, de astă dată) este asa cum este, sau nu este asa cum este, totul este un vis, dar se pune întrebarea cine visează, omul este "încăpătînat, întunecat, nesuferit si poate că uneori nici măcar nu există", omenescul este prea omenesc, cunoasterea este greu de ales, dar cel putin la fel de greu de ales este si necunoasterea, un dascăl bun poate fi folositor sau nu, poftele trebuie înfrînate dar nu e sigur că ne va sta în putintă să o facem, gîndirea are piedici multe, puterea e fragilă, întrebările vin de obicei înaintea răspunsurilor, rîsul poate fi un scop în sine, nebunii si betivii merită ascultati cu luare-aminte, cel putin din cînd în cînd, timpul este stăpînul nostru, viata de apoi s-ar putea să fie în noi însine, adevărul, dacă există, nu prea contează, iar povestile, la modul general, deci si aceasta de fată, a autorului, nu au cu adevărat un sfîrsit.
Am enumerat, sper să fi fost relativ limpede intentia mea, titlurile capitolelor în care si-a ordonat Carrière povestirile. Ele sînt concepute cu un aer usor teribilist, copilăros tocmai prin transparenta filozofării lor. Dar au, totodată, un umor de romancier de veac XVIII, care anuntă, promite, rezumă în micul său motto de capitol, si totusi nu-ti spune nimic, sau se pregăteste, hîtru, să te contrarieze. Cu atît mai evidentă mi se pare conceptia literară a volumului lui Carrière, prin această modalitate de structurare a povestilor. Subtitlul ales de autor este Povestiri filozofice. E perfect justificat, povestirea e sinonimă, în bună măsură, cu întelepciunea, si de aici jocul de cuvinte si de transferuri logice evident. Dar Carrière însusi are o justificare mai interesantă, pentru că e mai particularizată si mai nuantată: "Povestile", spune el, "inventate într-o zi de cine stie ce geniu necunoscut - vin să semene îndoiala, să întărească ori să zguduie legile, să îndrepte ori să strice raporturile familiale si sociale, să tulbure politica, să atîte ceea ce se află dincolo de noi, nevrînd să se arate. Aduc în traiul nostru pasnic ceva neasteptat, ciudat, un grăunte de neliniste. Ating usor tot ceea ce frămîntă omenirea, precum scînteile unui foc. De aceea mi se pare că merită numele de ăpovesti filozoficeă." Mie tocmai de aceea mi se pare că merită numele de ăpovesti literareă, oricît de pleonastică ar părea combinatia. Că ea nu este, am spus-o de la bun început.
Povestirile din acest volum sînt redactate, dacă nu cumva termenul e nepotrivit, într-o manieră interesantă. Carrière le repovesteste, pe toate, fără să le modifice, dar si fără să le reproducă. Ca povestitor, îsi îngăduie mici comentarii prefatatoare, extrem de scurte si de cele mai multe ori fără a enunta o opinie interesant de personală, ci mai degrabă cu un scop pur didactic, atrăgînd, de pildă, atentia asupra unor eventuale reluări de teme, motive, personaje, sau morale. Dar, tot el ne avertizează de la început, îsi îngăduie si subtile, insesizabile schimbări, de accent, de nuantă. Povestitorul înfloreste unde vrea el, la urma urmelor. Plăcerea istorisirii e o formă de inspiratie, o resimtim cu totii în micile noastre exercitii narative cotidiene, cînd adăugăm un minuscul detaliu ici, omitem altul dincolo, totul doar pentru că există un entuziasm al povestirii, care stimulează în oricine o vocatie creatoare, novatoare. Micile retusuri, discretele interventii sînt precum niste inflexiuni de glas, ori alegeri de gesturi retorice ce însotesc istorisirea: ele sînt privilegiul absolut, chiar obligatia povestitorului.
Ar fi, după părerea mea, fascinant de verificat cam unde a umblat Carrière în povestiri, ce fel de inflexiuni are propria sa voce. Sursele din care a preluat textele, declarate foarte profesionist într-un epilog filologic, sînt clasice, de aceea nici nu le mai enumăr. Verificarea, asadar, ar fi posibilă. Convingerea mea, nedemonstrabilă, este că autorul a intervenit destul de mult. Îl suspectez de Carrière de un simt livresc al povestitului mai mare decît pare dispus să si-l recunoască. Provenit din simpla coloratură stilistică a cărtii, exemplar si uluitor de egală, superb tălmăcită de Brîndusa Prelipceanu. Există o limbă a povestilor, un grai în care se rostesc basmele, acesta este mesajul răspicat al autorului. Pentru că, făcînd un mic experiment, si anume citindu-le unor prieteni cîteva dintre aceste povesti cu glas tare, mi-am dat seama că vocea mea îsi caută, indiferent de cultura din care provenea povestea, invariabil acelasi ton, că încerc să găsesc un fel de blîndete si totodată un umor pe care să le vocalizez. Nu e optiunea mea actoricească, niciodată nu m-am priceput la asa ceva, ci un îndemn clar pe care ti-l face textul. Meritul traducătoarei e nepretuit, din acest punct de vedere.
După ce am citit cartea, eu una am rămas cu povestile mele preferate, asa cum, sînt convinsă că fiecare dintre cititori îsi va alege propriile sale bucurii din Cercul mincinosilor. Recunosc, sînt si unele povestiri pe care nu le-am priceput deloc. Scapă total puterii mele de a le urmări tîlcul mai ales cele africane sau coreene, fără doar si poate datorită diferentelor culturale. Cel mai aproape m-am simtit de cele indiene, pe de-o parte, pentru frumusetea lor uluitoare, pentru acel straniu amestec de tristete si ironie, precum si de cele hasidice, pentru umorul lor cînd cinic, cînd senin si copilăros. Lipsesc din cartea lui Carrière pildele religioase crestine, autorul explicîndu-ne că le-a omis pentru că ele sînt prea cunoscute unui public occidental, dar mai ales prea evidente ca traseu moralizator, prea direct didactice. Ori, deduc eu din morala acestei optiuni, rostul povestii nu este acela de a învăta spunîndu-ti ce si cum, de a-ti arăta, ci de a lumina. De a deschide o frîntură de drum, pe care să purcezi apoi de unul singur, chemîndu-ti, după pofta propriei inimi, vietătile care să te urmeze, întocmai precum celebrul Rattenfänger din Hamelin. Rostul povestii este de a fi spusă, iar cel al povestitorului este de a fi necesar. Vorba autorului, precum un tăran, de care avem nevoie ca să ne lucreze pămîntul, sau un brutar, care ne coace pîinea. Povestitorul trăieste sub semnul Seherazadei, evident, nu întîmplător o făptură feminină, plină de gratie si de blîndete, dar totodată prizoniera unui ascultător vorace, gata oricînd să o ucidă. A povesti este, astfel, echivalent cu un act atît de iubire posesivă, cît si cu exercitiu de supravietuire. Poate de aceea este modelul narativ atît de util si de adecvat unei teorii neurobiologice.
Urmînd îndemnul lui Carrière, ca fiecare dintre cititori să devină, la rîndul său, povestitor, spunînd altora povestile din această carte, după propria sa inimă, înflorindu-le asadar cît pofteste, închei istorisind si eu una, dintre preferatele mele, întîmplător o pildă persană: ea ne vorbeste despre un povestas care, zi după zi si noapte după noapte, îi spune oceanului o poveste, fără a avea răgaz decît să bea un pahar de apă între două basme si două valuri. Povestasul nu se poate opri niciodată, pentru că, spre deosebire de Seherazada, care stie ce i se va întîmpla si nu face decît să amîne, oceanul rămîne un ascultător mut si misterios. Dar tocmai de aceea mai periculos. Ascultăm povesti si devenim, fiecare din noi, un potential tiran, gata să-l nimicească pe povestasul amutit. Pentru că ne plac atît de mult încît le vrem fără sfîrsit? Sau pentru că, asa cum sustin unii neurobiologi, sîntem noi însine o poveste, si ne e teama de orice fel de final, căci întrezărim în el propriul nostru sfîrsit?


Jean-Claude Carrière - Cercul mincinosilor. Povesti filozofice din toată lumea, traducere de Brîndusa Prelipceanu, Editura Humanitas, Bucuresti, 1999, 433 pag., pret nementionat.