Radu Aldulescu, Cronicile genocidului, Cartea Românească,
Bucureşti, 2012

Radu Aldulescu, unul dintre cei mai puternici prozatori contemporani, a publicat recent la Editura Cartea Românească romanul Cronicile genocidului. Aşa cum a fost anunţat în presă, cu ocazia fragmentelor apărute în diverse reviste culturale care anunţau cartea în pregătire, dar şi pe coperta a patra, volumul a venit nu doar ca un act de scriere, ca o consecinţă firească a meseriei, ci dintr-o nevoie aproape exorcizantă şi salvatoare: „Comunismul a fost un rău care a generat un rău mai mare. Cronicile genocidului se adună în apogeul epocii Iliescu-Constantinescu-Băsescu. În umbra lor am povestit, ca întotdeauna, mai ales ce am trăit. De la tinereţe pân’ la bătrâneţe şi totodată de la bătrâneţe tânjind spre tinereţe şi mai departe, revenind în permanenţă în acest punct terminus – aici mi-am tăiat inima în bucăţi ca s-o împart, aici l-am văzut pe fratele meu în groapă fără chip şi fără mărire, aici am şezut şi am plâns etc. Ori de câte ori mi-am permis luxul să inventez, soarta mi-a scos în cale numaidecât întâmplările, lucrurile şi personajele inventate. Un cerc vicios (oare de unde voi începe a-mi plânge faptele vieţii mele celei ticăloase?) pe care vreau să cred că l-am rupt definitivând acest roman, supravieţuind experienţei personale care l-a declanşat, salvândumi iarăşi viaţa scriind.” Ca întotdeauna, cuvintele autorului se amestecă cu cele ale personajelor sale, gândurile asemenea, încât devin imposibil de separat. Şi, de altfel, cititorul nu mai are nici un interes să le despartă pentru că, la urma urmei, de ce ai despărţi verdele în albastru şi galben, proza în elementele care acum formează un întreg perfect omogen?
În Cronicile genocidului (titlu poate prea politizat pentru substanţa romanului, care este de o natură strict umană, redusă la existenţa ei de bază), Radu Aldulescu îşi continuă povestea Îngerului încălecat, care a ajuns acum la aproape şaizeci de ani, în peisajul dezolant al postcomunismului. Robert Stan, zis Satan şi Diavolul, se regăseşte, parcă cu aceeaşi surprindere cu care îl reîntâlneşte cititorul însuşi, în Bucureştiul anilor nouăzeci, paznic în faţa unor buticuri cu băuturi fine (cum pe vremea tătucului nu văzuse vreodată, însă licori care oricum erau pentru cei cu gusturi fine şi cu bani să le cumpere, nu pentru unii ca el şi Neghiniţă, vechiul lui tovarăş de cameră, devenit alcoolic). E iarnă, e noapte, el mărşăluieşte prin zăpada topită sub paşii trecătorilor de peste zi cu pantofii sparţi, „ca desculţ”, şi firul gândurilor lui se aşterne pe pagină, cu toate incoerenţele, pauzele, rugăciunile, căinările unui ins de condiţia lui, ajuns în pragul bătrâneţii. Starea îi e cu atât mai confuză cu cât se trezeşte locuind la o femeie de treizeci de ani, cu care are un copil şi de care se simte legat mai degrabă prin forţa mizeriei decât prin cea a dragostei. Cei trei, această familie diformă, se scufundă în datorii şi sunt nevoiţi să se mute la Frăsineni, satul prin care Robert şi-a petrecut tinereţea vreme de un roman (în Îngerul încălecat), devenit acum un orăşel aflat la periferia zonelor industriale. De aici înainte, ce altceva ar putea descrie Radu Aldulescu mai bine, mai viu, decât banalul vieţii din blocurile comuniste (aflate nu numai la marginea unei zone de interes industrial a ţării, dar la periferia unei societăţi deja ajunse la periferia lumii). Prima generaţie de oameni mutaţi cu forţa „de la curte, la bloc”, foşti muncitori sau activişti de partid, iată personajele Cronicilor genocidului. Banalul de aici devine spectaculos în literatură, tocmai printr-o verosimilitate care se lipeşte de realitate ca o haină udă. Discursul oamenilor învinşi parcă dintotdeauna are puţine momente de reabilitare, acelea în care preiau un fel de înţelepciune populară, transmutată şi ea în mediul urban şi devenită clişeu, loc în care minţile se înţelenesc cu certitudine liniştitoare: „Gâfâia povestindu-le, stându-le-n coastă în timp ce lucrau, mutându-se de la un scaun pe altul să-şi odihnească picioarele umflate. Are o boală grea de picioare, Diavole, odată cu minţile i-a luat şi picioarele, şuşoteau şi luau totodată aminte la şuierul vorbelor lui, el a fost cu cugetul împăcat, da, dacă Dumnezeu i-a pus-o-n spinare, tot Dumnezeu i-a dat şi dezlegare ca să scape de ea.”
Nu pot să nu observ că, scriind despre Cronicile genocidului, discursul critic are tendinţa să se molipsească pe alocuri de atmosfera cărţii. Semn că e, pesemne, un volum cu suficientă forţă încât să tragă totul după el, în forţa propriului torent.